Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘Calatorii’ Category

În inima Toscanei

(albumul şi comentariile integrale sunt aici)

24 august, Livorno

‘Aaa, ajungeti dupa ora 9 seara, nu putem sa ne vedem azi, eu trebuie sa dorm, intelegeti?? Am lucrat toata ziua!!’, se agita pe Whatsapp Paolo, airbnb-istul din Livorno. ‘Pun cheia de la intrarea in imobil pe o muchie iesita in afara a stalpului din fata usii de la intrare in cladire, urcati la etajul 2 si acolo veti vedea ca una dintre usi are un covoras verde de sters picioarele, in forma de inimioara si acolo, sub el, gasiti si cheia de la usa casei, capisci?’, mai zice, in timp ce noi inca ne aflam in avionul care abia ce aterizase in Florenta la 6 seara si inca mai rula pe pista. ‘Bine, bine, stai fara grija, ne descurcam.’
Seara tarziu, pe la 12, se zbate ceva la parter. ‘Du-te tu, ba du-te tu, ce naiba o fi, o fi venit totusi baiatul asta, parca dormea samd.’ Intr-un vas ignorat pana atunci, o frumusete de testoasa cat palma se trezise din somn. Ii scriu zapacitului: ‘Aloo, ai uitat sa ne spui ca trebuie sa avem grija de Donatello!’ ‘Ah si, certo, am uitat, mi scusi, sa ii dati zece peleti mici pe zi sa manance si sa ii schimbati apa din bazin duminica.’
Well, anul trecut am ales airbnb cu pisica la Lyon pentru ca asa am vrut noi. La Paolo, in casa plina de opere de arta si carti de filosofie, in seara asta, dupa 18 km prin soarele-n cruce, am facut flotari sa-l aducem la ganduri mai bune pe testosul care, in lipsa noastra, se refugiase sub biblioteca. In rest, Livorno, oras italienesc mic si nu prea, cochet si fara fitze, isi desfasoara surprizele, inclusiv ca ajungem sa ne comandam, fara sa vorbim, acelasi fel de mancare. Inca 12 zile, inca 10 orase, ce va urma?

25-27 august, Lucca şi Pisa

Unele orase ti se cuibaresc in suflet nu atunci cand stai la coada cu orele sa intri la… sau pret de 400 de catralioane de trepte sa te urci in…, ci atunci cand mergi la pas prin locuri unde nu e mai nimeni. astazi, la Pisa, unde langa un ‘super minimarket’ era un ‘mini supermarket’, unde o cutie postala era ‘chiuso per ferie’, adica in concediu 🙂, unde ‘la gentile clientela’ era informata ca magazinul e in vacanta, unde timpul sta pe loc si culori de miere ti se preling pe umeri. unde, la Camposanto, un om a migalit minute bune, in genunchi, pe o hartie milimetrica un desen ascuns in dalele modelate si apoi a plecat, modest, cu plasa in mana si barba in genunchi, sa duca desenul mai departe. caci si noi, maine, pe alte drumuri vom fi..

28 august, Cinque Terre (Levanto, Manarola, Vernazza, Monterosso al Mare, Corniglia, Riomaggiore)

– Ai gust sarat.
– Dar tu! Zici ca ma pup cu Marea Neagra.
O data cu sarea, mi-a iesit prin piele si multa rusine.
***
Oggi. Doua milioane jumate de oameni. Atatia ajung in fiecare an in Cinque Terre, manati de promisiunea unor imagini pe care nu le vor vedea niciodata, caci sunt luate fie de pe vase, din larg, fie de pe vreun colt de stanca imposibila. 
Azi m-am simtit pentru prima oara in plus intr-un loc, si nelamine-acasa. Azi mi-a fost rusine ca sunt turist, vazand babe respectabile si octogenare dormind in balcoanele lor micute si inflorite de pe strazile minuscule din satele lor de 1500 de locuitori, balcoane pe langa care trec, la nici un metru uneori, zeci de mii de voyeuri in fiecare zi.
In fiecare din cele 5 orasele sosesc trenuri la fiecare zece minute si din ele se varsa un fluviu uman naclait si insolat, ca o rama mare, sleioasa, colorata si cu picioare multe si goale.
Unde am facut poze, se putea respira. Unde nu am facut, nu se putea ajunge in buzunarul rucsacului, la telefon.
Refugiul? Levanto, al saselea din cele ‘cinci pamanturi’, cucerit de mult mai putina lume. Deocamdata.
Ma bucur ca nu am reusit sa localizez pozele la ‘Cinque Terre’, caci Cinque Terre nu exista. Exista doar cinci sate de pe coasta Liguriei care acum 15 ani nu au vrut sa fie celebre, numai ca nu le-a intrebat nimeni ce parere au.
***
Mai multe detalii despre dimensiunea ‘dezastrului’ si variante alternative aici: http://www.telegraph.co.uk/…/the-best-alternatives-to-the-…/

29 august, Livorno din nou

O carte, o plaja, o sedinta de photoshooting, terazza Mascagni si un bar unde nu bei nimic (‘un bicchiere di niente’). Livorno, acest orasel fara turisti, cu autobuze care nu opresc in statie daca nu vor ele, plin de biciclete, cu oameni frumosi, cu catei multi prin toate magazinele, cu o mare minunata, de care stie sa profite prea putin, un oras care iti ofera prea repede tot ce are si apoi te impinge sa pleci mai departe. Domani.

 31 august+1 septembrie, Florenţa

Unele orase sunt atat de turistice, incat nu mai ai ce sa spui despre ele. Ce sa pozezi despre ele. Ce sa scrii despre ele.

Si totusi… un catel pe un prag, magazine de lux incastrate in casele din Ponte Vecchio si inconfundabila Chanel. Coco Chanel. Tipul ciudat care tinea un restaurant de 3 mese in care gatea, servea si radea (‘Ah, nu mai am lapte, chiar vreti espresso macchiato? Bine, ma duc sa iau de la carciuma de alaturi, ca e mai mare, hihi..’) si a facut cea mai buna salata de caracatita cu cartofi pe care am mancat-o vreodata. 

Intr-un astfel de oras, trebuie sa stai intr-o casa tipic florentina dintr-o cladire veche de cateva secole, cu un lift de o persoana care se deschide cu cheia inainte sa apesi pe buton – daa, ca in hotelurile reci si moderne in care dai cu cardul cand te urci in lift, insa cu incomparabil mai mult farmec.
Sa stati la Sara cand mai treceti pe aici. La Spirito Santo. Airbnbista cu state vechi.
***
Ah, si atentie la Sindromul Stendhal, poate fi fatal! Se mai numeste si Sindromul Florenta sau hiperculturemia, dupa denumirea data de psihiatra italiana Graziella Magherini. Boala se manifesta printr-o serie de reactii psihosomatice fata de cantitatea de frumos din Florenta.

Mana intinsa care doar arata niste poze fara sa spuna o poveste, ramane cu pozele in palma.
In acest oras cam excesiv, renascentist in multe privinte dar foarte baroc in altele, astazi ofer doar atat, minimalist: un cercel, un tavan foarte plin, un tablou foarte gol, o cescuta de cafea, un peisaj, o madama in dungi, niste rochii trompe l’oeil, cateva haine goale dar indragostite, o pereche de papuci cu blana, o fantana, un dracusor, un Pinocchio, o straduta cu putin cer, pe musiu Mihail ucigandu-l pe Lucifer, un sambure de cireasa montat intr-o piata pretioasa si o luna perena printre turnuri imortele. In detalii nu sta Lucifer, ci nuanta, bucuria, surpriza, valoarea. Lucrurile mari si care se iau prea in serios devin artificiale.

Sunt zile in care cauti locuri mai putin coplesite de oameni. Locuri cu catedrale unde nu se inghesuie nimeni (Santa Croce, San Frediano) sau ocolite de-a dreptul (Ospedale degli Innocenti), muzee, stradute, locante cu mesaje haioase, artisti de asfalt si semne de circulatie cu personalitate. Mai putina arta cu polonicul, mai multa simtire, istorie, plimbare, zambet, pierdut de timp (‘a time you enjoy wasting is not wasted’). Asta pana te prinde ploaia!, ceea ce face lucrurile foarte romantice in mansarda 🙂, dar si planurile pentru evadarea de maine pe drumurile rurale ale Toscanei – cam imprevizibile.

2-4 septembrie, Monteriggioni, Sienna, San Gimignano, Volterra, Colle val d’Elsa

– Quale?, ne intreaba.
– Le due, radem, nehotarati de fiecare data, privind catre cele doua borcane de dulceata, doua curele, doua branze, doua prajituri, doua sandvisuri, doua esarfe….
Aici, daca nu e la dublu simultan, macar succesiv si tot se intampla lucrurile care sunt menite sa se intample.
Italienii cica au o vorba: ‘Non c’e due senza tre.’ P-asta n-am reusit sa o facem, insa de doua ori in San Gimignano in trei zile tot am fost, pentru inghetata lui Dondoli si expozitia Henri Cartier-Bresson. Si, de ce sa nu recunoastem, pentru stradutele sale minunate, turnurile celebre si platoul de la finalul colajului de azi.
Zice Bresson: ‘Daca, atunci cand realizam un portret, speram sa putem surprinde linistea interioara a unei ‘victime’ care si-a oferit deja consimtamantul pentru asta, ne dam seama ca este foarte dificil sa-i bagam un aparat de fotografiat intre piele si camasa. Cand vine vorba insa de un portret in creion, desenatorul este cel care trebuie sa dea dovada de liniste interioara.’
Dincolo de ambivalenta alegerii intre lucrurile bune si frumoase oferite de Toscana in vara-toamna asta, multe alte oscilatii au fost: intre orasul nou si cel vechi (intre ziduri sau in afara lor), intre a-i place pe italieni si a-i considera nesuferiti pentru micile ciupeli, intre a ramane mai mult in Volterra sa vedem turnirul medieval al steagurilor in mare pregatire in oras si a porni mai departe si, de ce nu, finalmente, intre a mai sta pe-aici si a veni acasa 🙂. Dar tot timpul am stat la o panda frumoasa si fructuoasa sa surprindem alteritatea sau, mai degraba, sa o lasam pe ea sa ne surprinda. In cuvintele lui Bresson, astazi: ‘Am mers toata ziua sa prind momente rupte din viata ca-ntr-un flagrant delict.’

5 septembrie, Florenţa

Ultimul capitol, caci Toscana nu se putea incheia fara stilul pur si inconfundabil al modei italiene: in 1919, la putin peste 20 de ani, copilul-minune al pantofariei italiene se imbarca in calatoria vietii lui si pleaca in America. Intreaga expozitie dedicata lui este construita ca o minunata calatorie pe vapor, cu pantofi din 1927 pe care i-as purta si maine, cu camere muzicale in care am putut sa dansez…si chiar cu o toaleta fabuloasa!:). Caci Florenta nu este numai despre falduri de marmura, tablouri cu rame grele, aurii, baroce, despre Firenze Card, cozi si grupuri care se tin dupa ghizi cu umbreluta.

Aici, filmul de la muzeul Ferragamo din camera muzicală:

De la Tour de France la psihoterapia mondială

Paris, 23 iulie, dupa amiază. Mă grăbesc. Plouă. Mai sunt 20 de kilometri. Afară, la controlul de securitate, aşteaptă 100 de oameni. Mă îndes. Intru şi ma înţepenesc în mulţimea adunată roată la Arc du Triomphe. Peste 15 minute, Froome câştigă Turul Franței. Mulţimea e in delir. Deşi nu a câştigat nicio etapă, este, pentru a patra oară, campion, datorită echilibrului personal şi echipei sale minunate, care l-a susţinut de fiecare dată.

Paris, 24 iulie, dimineață. Mă grăbesc. Plouă. Am de mers 10 minute. Afară, la controlul de securitate, așteapta 100 de oameni. Nu mă îndes. Intru și rămân în admirația exponatelor din toată lumea și din toate epocile și vârstele pământului. Sunt la Maison de l’UNESCO, casa noastră pentru următoarea săptămână, pentru cea de-a opta ediţie a Congresului Mondial de Psihoterapie.

FullSizeRenderIMG_2542

Peste 600 de oameni din toată lumea, atraşi de posibilitatea de networking (v-am spus că psihoterapia este o meserie tare solitară?) şi, mai ales, de subiectul ediţiei din acest an: „Viaţa şi iubirea în secolul 21”. E infinit de greu să sintetizezi într-un articol 400 de prezentări petrecute în paralel în 10 săli simultan. Adun şi amestec însă cele mai importante idei pentru epoca în care trăim şi pentru mine personal. Voi lăsa la o parte tot ce ţine de ‚trainingul tehnic’ primit implicit prin multe dintre prezentări.

Contextul socio-politico-economic al  psihoterapiei se schimba si, o data cu el, terapia în sine. De vreme ce din ce în ce mai multe produse și servicii sunt din ce în ce mai la îndemână și se diferențiază cu mai multă greutate, au fost voci la congres preocupate de pericolul ‚comoditizării’ terapiei, la fel ca a atâtor domenii în care contează mai mult viteza, abordarea concretă, prin obiective factual formulate şi o terapie directivă şi centrată pe soluţii într-o măsură mult mai mare, de exemplu, decât prin dialog liber nestructurat, aşa cum propunea, tradiţional, psihanaliza. Este o reacţie atât la ritmul alert la vieţii, cât şi la o aparentă lipsă de răbdare pentru lucrurile foarte profunde care, din această cauză par, inerent, difuze şi nestructurate. De asemenea, există o preocupare din ce în ce mai mare pentru consecinţele economice şi sociale ale afecţiunilor mentale care sunt cele mai prezente în societatea occidentală astăzi, dupa bolile infecţioase, acum o sută şi mai bine de ani sau bolile cardiovasculare, mai recent. Se remarcă din ce în ce mai multe cazuri de depresie în rândul adolescenţilor şi tinerilor. Se estimează că 38% dintre cetăţenii Uniunii Europene suferă de tulburări mentale, atrăgând după sine, dincolo de disconfort şi suferinţă, un cost de 170 miliarde EUR (medicamente, zile de concediu, randament mai scăzut la serviciu, rata divorţurilor etc.), ceea ce a făcut Naţiunile Unite să agreeze, in februarie 2017 la New York, să facă, pentru prima dată, o prioritate din a promova activ sănătatea mentală şi starea de bine în rândul tinerilor: http://www.who.int/mental_health/SDGs/en/

IMG_2553

Concentrarea numarului de terapeuti in lume. Romania e relativ OK, ca parte din Europa. Probabil lipseste o statistica mai avansata, cu rata a numarului de terapeuti vs populatie si vs numarul si tiplogia afectiunilor mentale inregistrate.

Combinarea terapiei prin cuvant cu alte forme să le spunem ‚holistice’ de terapie: EMDR (Eye Movement Desensitisation Therapy, o tehnică ce presupune utilizarea ghidată a mişcărilor oculare, folosită în special în tulburările de stress post-traumatic) psihoterapii corporale prin yoga si meditaţie, diferite forme de art terapie etc. O formă specială de terapie este terapia ecvestră, suportivă cu ajutorul cailor, cu ajutorul cărora clienții abordează probleme precum empatia, exersarea încrederii, a emoțiilor pozitive și chiar a feedbackului instantaneu. Toate aceste terapii arată, pe de o parte, înțelegerea stării de bine ca o unitate a minţii şi a corpului și, de asemenea, o integrare între metodele mai degrabă raționale ale Occidentului și cele non-verbale, integrative, inspirate din Orient.

Digitalizarea terapiei si terapia la distanta. Într-o lume din ce în ce mai fragmentată, mai nișată, mai deconectată uman și mai conectată tehnologic, era inevitabil ca psihoterapia să nu intre și în această zonă. Extrem de familară mie, deoarece îmi primesc mai mult de 60% din clienții mei în psihoterapie în cabinetul meu virtual J, psihoterapia prin Skype sau alte platforme (de ex., Atlas Help, fondată de Mihai Bran şi Bogdan Lefter) are meritul de a veni mai aproape de clienţi în multiple feluri: accesul la terapie din orice colţ al ţării şi al lumii (am clienţi în New York, Bali, Surinam, Austria, UK…), dar şi al unor categorii de persoane care pot considera că asupra mersului la psiholog planează o stigmă socială. De asemenea, persoanele ocupate sau partenerii unui cuplu pot găsi mai uşor timp sincron pentru o terapie virtuală decît una faţă în faţă, la cabinetul fizic. În România, abia acum începe o acceptare a terapiei în general şi a terapiei virtuale în special, şi doar pentru formele de psihoterapie individuală.

IMG_2555

Congress Skype discussion with Irvin Yalom

În aceeaşi idee, atâta vreme cât sunt aplicaţii pentru orice, au apărut şi app-urile terapeutice. Primii care au demarat în zona asta au fost, desigur, americanii, cu un soft cel puţin discutabil, dar de masă. TalkSpace adună peste 500,000 de pacienţi şi 2000 de terapeuţi în US, urmăreşte eficienţa terapiei, înregistrează tot conţinutul şedinţelor, face ierarhii ale terapeuţilor şi acordă acces clienţilor la suport terapeutic aproape în timp real. Foarte…american, aş spune, iar Europa – şi România cu atât mai mult – sunt mai puţin pregătite pentru un astfel de şoc cultural. Cel mai probabil, în România mai este încă mult de lucrat la ridicarea stigmei de pe ideea de a apela la ajutorul unui psihoterapeut.

Deşi de multe ori psihoterapeuţii au fost asimilaţi filosofilor, adică un fel de personaje abstracte care vorbesc într-o limbă destul de absconsă şi a căror utilitate pentru societate nu e întotdeauna foarte clară. Cu toate astea, nu puţine au fost prezentările despre rolul psihoterapiei în traumele din zonele de război (Serbia – o prezentare aproape ovaționată, Algeria) și, mai ales, cu mare impact zi de zi, terapia traumelor celor care au supraviețuit atacurilor teroriste sau le/au fost martori, cu atât mai mult cu cât Franța a fost una dintre țările puternic scuturate de astfel de întâmplări traumatice.

IMG_2613

Eu, la final de Congres

Feminizarea psihoterapiei. Când spui „psihoterapeut”, cel mai adesea îşi vine în faţa ochilor chipul lui Freud sau, în tot cazul, al unui bărbos de peste 60 de ani, deoarece este larg acceptat faptul că psihoterapia a început cu psihanaliza. Lucrurile se schimbă încet. ’Monştrii sacri’ ai terapiei se retrag uşor, deşi au dominat net multe dintre prezentările susţinute la Congres. Multe, foarte multe femei în sală, deşi nu exclusiv, şi mulţi tineri, dintre care unii cu prezentări foarte bune despre subiecte considerate tabu sau avangardiste (terapia online, mediul trans-sexual, terapia prin yoga etc.). Există şi voci care spun că feminizarea terapiei poate duce la o perpetuă relaţie mamă-copil între terapeut şi client, care poate, pe termen lung, să infantilizeze clientul, din dorinţa terapeutului de a se substitui unui părinţe rece sau asupritor. Cred că această împărţire clişeistică între terapeut bărbat = structură şi obiective clare şi terapeut femeie = empatie şi conţinere este depăşită. Ceea ce contează şi ce rămâne este esenţa umană din ambii şi capacitatea de a vedea dincolo de problemele clientului, înspre resursele acestuia.

Tema celei de-a opta ediţii a Congresului Mondial de Psihoterapie („Viaţa şi iubirea în secolul 21”), ca şi organizarea acestuia la Paris au fost ceva vreme puse „în asteptare”. În cuvintele lui Pierre Canoui, preşedintele federaţiei Franceze de Psihoterapie şi Psihanaliză, organizatorul evenimentului, „După atacul terorist de la Charlie Hebdo din ianuarie 2015, mi s-a părut că este de-a dreptul indecent să ne mai petrecem timpul vorbind de viaţă şi iubire. Dar mai apoi, după atacul de la Bataclan din octombrie 2016, mi-am dat seama că exact acum este cel mai bun moment pentru asta, sa ne reamintim că suntem oameni şi că iubim.” (citat aproximativ).

Căci pînă la urmă, îmi spun, dacă italienescul „amore” vine, etimologic, de la „a mors” adică „fără moarte”, înseamnă că tot ce e viu e condamnat să iubească, doar atunci eşti viu, când iubeşti. Sunt voci care spun că iubirea este pervertită, că trăim toţi în monogamii seriale şi că iubirea pe viaţă nu mai există. Dar poate nu a existat niciodată decît tocmai ca un carusel, o succesiune de iubiri, de vieţi. Ca Le Tour de France, unde poţi să câştigi doar dacă alergi într-o echipă care îşi predă ştafeta până la final.

„All you need is love. But a little piece of chocolate now and then does not hurt.” (Charles Schulz).

poza Tour de France

La sosirea din Tour de France pe Champs-Élysées, cu romance de bine, gasite la fata locului. Multumesc, Andrea si Elvira Velea ca am sarbatorit impreuna 🙂

 

Cu Uber in Varsovia

IMG_0638Patryk

– Unde sunteti, ca nu va vad? Nu pot sa intru pe strada aia, iesiti in fata, la florarie. Aveti o punga foarte roz? Gata, v-am vazut, va astept!

Ne urcam.

– Vrei sa stii ce e in punga asta foarte roz?, zic.

– Clar!

– Marshmallows pentru la birou.

– Pana ajungeti sa desfaceti punga, luati, va rog, bomboane de portocale de la mine, zambeste el in retrovizor.

Jakub

– Tot incerc sa ii explic maica-mii ce fac eu, insa nu reusesc. Tot nu intelege care e diferenta dintre mine si un taxi. Am renuntat. Insa eu cred ca tot ce facem noi la Uber e legal. Eu nu sunt persoana fizica, sunt PFA si chiar am un angajat care este tot sofer Uber. Banii pe care tu ii dai se duc la Uber, iar o data pe saptamana Uber imi da mie banii in cont si eu ma platesc pe mine si pe angajatul meu. Simplu. Numai mama nu-ntelege.

– Auzi, daca esti asa vorbaret, zi-mi si mie unde-mi vad ratingul.

Imi arata, apoi continua: vrei sa stii de ce am 4.92? Am primit doua note de ‘1’, de la doua tipe. Prima era cu prietena ei, cum sunteti voi acum, cu diferenta ca ele erau bete manga. Era intr-o sambata dimineata pe la 4. Cand au coborat, m-au invitat sa merg cu ele sus, cica sa bem un ceai. Nu am vrut si mi-au dat 1.

– Si a doua?

– Pfff, aia a fost mai nasol. Era o singura tipa, tot beata (sic!!). Cand a plecat, mi-a vomitat in masina. Am vorbit la Uber si i-au luat de pe card suma pentru curatarea masinii. Mi-am luat nota proasta. Partea buna e ca scoringul curent e format din media ultimelor 500 de curse, iar eu am vreo 1700, asa ca la un moment dat o sa scap de notele astea proaste.

– Dar 4.92 nu e rau deloc.

– Nu, dar…

– Auzi, voi in Romania aveti UberCopter?

– Inca nu…si nici UberEats.

– La noi o sa intre copter curand. Ce tare!, zice el.

Uitandu-ma la Toyota lui C-HR nou-nouta, il cred in stare sa isi ia si un elicopter.

Oleg

– ‘Do…you….live…close…to ….the….border….’. Let me think what it means. I am not so good in English, but I am learning. I come from Ukraine, three months ago. I also speak Polish.

Oleg, born & raised la granita dintre Ucraina si Polonia, a venit cu sotia lui sa munceasca in Varsovia pentru un ban in plus. Are 60 de ani si ii e greu. Se duce la scoala sa invete engleza. Se straduieste.

Mateusz

– Haaaa, Romaniaaaaaaa, striga el incantat si spune pe nerasuflate: gimnastica romaneasca, Constanta, Casa Poporului, Ilie Nastase (si Serena Williams, desigur..), maresalul Antonescu, neinteles de romani si cica iubit de polonezi, masinile romanesti.

– Dacia is very good, ma asigura el. Mai ales Roomster. E plina Polonia de masinile voastre, spune el incantat. Dar mai era o masina la voi, in afara de Oltcit.

– Tico?, incerc eu.

– Ntzzz.

– Matiz?

– Nici.

– Trabant?

– Nooo, aia era germana.

Facem o pauza amandoi, scarpinandu-ne mental in crestet. Am o revelatie.

– Lastun!,  zic.

– Bingo!, tipa, lovind incantat volanul. Aia e! Comunismul asta…, paradis pe hartie si iad in realitate, mai filosofeaza el.

– Frumoasa Varsovia, zic. Verde, spatioasa, curata.

– Aiurea, e doar un loc de muncit si dormit. Tot Cracovia e mai misto.

Ajungem la aeroport, scoate bagajele: Ah, ti-am zis ca am o fetita conceputa in vitro? E printesa mea. Are doar un anisor.

*

Oameni, peste tot la fel. Frumosi, urati, mai putin importa, insa toti sunt umani, au amintiri comune cu tine, vorbesc engleza si vor sa iti amintesti cu placere de ei si de orasul lor, natal sau de adoptie. Ubercool.

 

 

Yin si yang. Alta poveste din China

Episodul al doilea este despre lucrurile frumoase si calde legate de prima mea intalnire cu China, o tara atat de veche incat e aproape hilar ca am inceput sa o cunosc dinspre prezent inspre trecut, precum un CV scris dupa reguli. E o descoperire care lasa in urma ghearele de pui cu sos alb de la cina pentru o intalnire mai profunda cu oamenii.

E 9 dimineata si fac taiji in parc cu un maestru chinez de kung fu, asa cum mi-am dorit de mult timp.
– Yin si yang dovedesc faptul ca, daca oamenii rai nu ar exista, oamenii buni nu mai au nici un sens. Firecare gest din taiji vine sa ne spuna, mereu si mereu, acelasi lucru: fata-spate, intins-adunat, relaxat-incordat. In fiecare moment, suntem in ambele stari, mereu alb si negru, niciodata gri.

IMG_1519

Ma intind, ma adun, ma incordez, ma destind, ma cunosc. Dansul mainilor si picioarelor nu sunt decat o alta stare de flux. Ca meditatia. Ca somnul. Ca respiratia.

Mi-e foame.

Dim-sun e masa de duminica a chinezilor. Mai mult dulce decat sarata, ca sa tina oamenii fericiti (yes!, asta e spusa de Li). Dim ‘dimanche’ si sun ‘Sunday’?, il intreb. Nu intelege. Nici eu nu pricep cum se aseaza cuvintele astea la locul potrivit. In fata restaurantului e coada, cupluri asteapta rabdatoare sa isi ia portia duminicala de fericire si sa isi sature stomacele. Fiecare cu ghearele lui.

A mea e ca plec din tara asta cu imaginea soselelor suspendate si a padurii de zgarie-nori. Pastrez intr-un colt de ochi Splendid China care, oricat de comercial ar fi, este locul in care m-am simtit cel mai aproape de China asa cum am citit despre ea: traditie, culoare, kitsch, prea multe culori, sunete, lumini, naivitate si candoare. Am realizat ca, desi nu fac asta niciodata, zilele astea am cautat constient un spatiu ‘european’ in care sa ma pun la adapost de imensitatea orasului acestor oameni mici la stat si am descoperit OCT Loft. Da, OCT – Overseas China Town – este o corporatie ca oricare alta, care detine, pe langa hoteluri de cinci stele, toate parcurile tematice din oras (Splendid China, China Folk Village, Window of the World, o statie de metrou si alte asemenea neimportante acareturi), o zona fost-industriala-fost-dezafectata care gazduieste toti artistii alternativi ai Chinei si nu numai intr-un cvartal nu prea mare, pe numele lui OCT Loft, in care regasesti parfum de oras european cu stradute comprehensibile, tarabe cu obiecte de arta alternativa la preturi maricele si multe restaurante si concept bars. In prima zi, m-am refugiat la Lu Patisserie (sic!) si am ascultat-o pe Edith Piaf in timp ce am luat un shot de cafea. Dupa doua zile, m-am intors acolo sa respir locul si sa mai vad oameni.

IMG_1464

Desi nu pot vorbi cu noi, in schimb striga-n telefoane, majoritatea oamenilor iti zambesc din plin, la fel precum cele doua maini-ofranda intinse atunci cand iti ofera ceva. Sunt deschisi si buni si ah, cat de diferiti! Complet departe de ‘portretul-robot’ al chinezului tipic pe care ni-l imaginam noi. La fel ca Window of The World, care probabil mimeaza stangaci Lumea asta mare – am vazut in zborul masinii un Tour Eiffel cu jumatate din inaltimea celui original si niste case olandeze in marime naturala -, Shenzen este o miniatura a ceea ce se vrea a fi China: prima putere economica a lumii peste 10 ani. Tara care l-a dat pe Lao Tze, care a adoptat in masa budismul si care a inventat hartia si medicina acum isi rescrie din temelii istoria invartejita. Cu oamenii pe care ii are, cu ambitia de care dau dovada si cu disciplina pe care am vazut-o la tot pasul, viitorul suna extrem de credibil.

Undeva deasupra Mongoliei, 9 martie 2017

(in-flight wifi courtesy of KLM)

Stii sa inoti? Poveste din China

– Stii sa inoti?, isi intrebau fetele, acum nu mai departe de 40 de ani, logodnicii. Era bine daca stiai, pentru ca, pe langa promisiunea unui mariaj cu o tanara fermecatoare, primeai la pachet si ‘sansa’ de a dovedi ca poti sa treci inot cei cinci kilometri care despart China de Hong Kong si de a munci intr-un loc mult mai dezvoltat si care te platea pe masura.

Asa ne povesteste Li (el insista sa-si spuna Lee, si ne tot repeta pe litere, ca sa ne intre bine in cap), pe cand ne indreptam spre lectia de taiji (tot fonetic :)) in parc. Repeta totul de 2-3 ori si isi incheie fiecare propozitie cu ‘Yes!’, marca unui pozitivism incurabil si fara fond.

Acum 37 de ani, aici era un sat de pescari care se uitau cu jind inspre Hong Kong. Deng Xiaoping, dupa ce-si termina studiile in Franta, decide c-a venit timpul sa isi deschida tara catre binefacerile capitalismului. Inventeaza, asadar, un oras nou, o zona economica protejata de comunism si deschisa catre lume prin Marea Chinei de Sud. Acest oras este astazi Shenzen: 10 milioane de locuitori, sute de zgarie-nori, zeci de bulevarde cu benzi multe si late, distante uriase intre statiile de metrou, sosele suspendate.

Un oras fara istorie, un oras mai tanar decat mine si care poa’ sa-mi spuna ‘tanti’, un oras a carui singura legatura cu marea cultura si civilizatie chineza o reprezinta Splendid China, un parc urias in care sunt reproduse, la scara naturala sau in miniatura, toate jaloanele culturale si simbolurile istorice ale Mamei China. Un oras departe de ‘marea fabrica’ ghetoista in care oamenii lucreaza mult si sunt platiti prost, un oras in care salariul mediu lunar este 1200 USD. Un oras insa in care nu am putut sa ma inteleg cu oamenii in nici o limba. Nu stii mandarina? Poti sa mori atunci, caci shenzenienii, locuitorii acestei planete, veniti din toate colturile Chinei si, deci, nevorbind cantoneza, limba din Canton (Guangdong), unde se afla Shenzenul, nu stiu vorbi nimic altceva, in pofida ‘americanismului’ care tipa din fiecare cladire. Aseara, mi-am dorit enorm un castronel de orez care sa mai stinga din gusturile excesive ale tuturor bazaconiilor pe care ti le pun pe farfurie, insa am renuntat pentru ca atat am tipat cu speranta la chelnerul care stia o bruma brumei de engleza, eu ‘rice’ si el ‘ice’, incat am lasat-o balta. Intre timp, pe platourile de pe masa rotativa s-au perindat: urechei carnoase 🙂 de porc cu sos de ierburi, crustacee uriase pe care nu le puteai ‘opera’ sub nici o forma cu betisoarele de bambus, un peste intreg nedesfacut (idem), o rata taiata marunt cu oase cu tot etc. etc., si multe zemuri picante de provenienta incerta. O, nu, mancarea chinezeasca din Europa NU este mancare chinezeasca. Niciodata.

Un oras in care, in ciuda micimii oamenilor lui – eu pentru ei sunt XXL, drept pentru care nu am gasit mai nimic de imbracat -, totul este supradimensionat: cladiri, strazi, bulevarde, statii de metrou, distante. Si obsedati de gadgeturi, caci sunt foarte mandri de cea mai mare piata de electronice din China: un bulevard atat de impresionant prin dimensiunile sale, incat face sa paleasca toate Champs Elysées-urile lumii. Vorbesc la telefon tare si mult, cu telefonul dat pe speaker si fara casti, iar in metrou butoneaza frenetic pe niste tastaturi europene (!) din care ies caracter chinezesti (!!). Desi majoritatea telefoanelor sunt ultimul racnet, sa nu ne lasam totusi impresionati: cele mai multe nu functioneaza decat in China, mai ales ca sunt 2G si 3G, dar nu mai mult.

– Battery, battery, battery here!, tipa dupa noi functionarul de la aeroport.

– Ce zici, omule?

– Battery, charger, power bank, leave here, da el nervos din maini catre noi.

– Nu am, nu am, lasa-ma!

Niste ciudate suntem, cum sa calatorim fara asa ceva?

Un oras care te astepti sa dispara dintr-odata, tot asa cum a aparut, in iz de peste si prins in navodul propriei lui fantasme cu miros de capitalism comunist si de baterii incinse.

– Stii sa inoti? Intrebarea asta era o adevarata proba de foc, pentru ca fata nu isi astepta logodnicul mai mult de un an sa revina din Hong Kong, caci are o viata de trait in micul sat de pescari. Sa inoti doua ore nu era chiar treaba usoara si marea facea multe victime, astfel incat, dupa un an, valabilitatea intrebarii expira, iar fata se logodea cu un alt bun inotator, ne spune Li, incantat de umorul lui englezesc. Yes!

Shenzen, Guangdong, China

8 martie 2017

(Va urma)

Maroc 4. 1700 de km de basma

Cam din orice loc poti sa vezi un apus sau un rasarit de soare. Pe mare, pe dupa blocuri, sau intr-o dimineata lenesa de duminica, acasa-n pijama…. sau in desert. Apusul in Sahara, o experienta indelung laudata, pe care n-am savurat-o atunci ca s-o inteleg mai pe urma. Sa inteleg ca, tot asa cum ‘beauty is in the eye of the beholder’, ce era mai important din acel apus nu se intampla acolo, departe, dupa dune ci aici, cu mine. In mine.

Ne asezam pe muchia ingusta de nisip rece, cu vantul din ce in ce mai hotarat zburatacindu-n parul. Si astept. Astept sa am parte de cea mai experienta din viata mea. Si soarele incepe sa se stinga usor. apoi apune. La inceput, sunt dezamagita, caci nu pricep cu ce e apusul asta mai fain decat ala de dupa blocurile din Pantelimon.Abia apoi inteleg.

3143222_large_visite_insolite_au_jardin_majorelle
Mi-e sete de repaos, zicea poetul. Cum care? Cel nepereche. Am parcurs 1700 de km prin Maroc in ceva mai putin de doua saptamani. Am mers de la ocean la desert si-napoi, am trecut muntii de doua ori, am schimbat temperaturile de iarna de la Ifrane cu clima varatica din Casablanca.

 Casablanca-Bucuresti, ianuarie 2017

Maroc 3. Un Dumnezeu, o natiune, un rege

– Haide sa-i lasam sa treaca, ca nu merge asa, ne zicem noi, si ne tragem intr-o parte, asteptand sa curga spre porti marea alba de oameni care se intorc de la Mecca. Ce sa vezi insa, ca sutele de credinciosi se imbarcau in avionul nostru, ducandu-se spre casa.

E 26 decembrie si e doar primul dintre multele socuri culturale pe care le-am trait in cele 10 zile care au urmat. La intoarcere, aceleasi sute s-au transformat in evrei marocani care se duceau spre Tel Aviv. Te uiti la ei si nu poti sa nu te intrebi, desigur, superficial: de ce nu se pot intelege oamenii astia, care se razboiesc de atatia ani? Se imbraca in haine lungi, albe, gri sau negre; poarta pe cap kippa (evreii) si taguia (musulmanii), alba sau neagra; trebuie sa iti incordezi auzul ca sa sesizezi ce limba vorbesc; cred intr-un dumnezeu aspru, dur si ireconciliant (evreii, in dumnezeul Vechiului Testament); sunt haotici si multi, multi, multi si impenetrabili.

Intre cele 6 colturi ale stelei lui David evreiesti si cele 5 colturi (si stalpi) ai religiei musulmane este o lume intreaga care le desparte.

Religia e peste tot. Scrisa cu pietricele in dimensiune supra-naturala (dar ce e natural aici?) pe pantele sterpe ale muntilor Atlas, cuvintele ‘dumnezeu-natiune-rege’ par perene; o gasesti in gestul neasteptat al ofiterului de la controlul pasapoartelor care, la jumatatea procedurii, se ridica brusc, iti spune ‘Va rog sa asteptati sa va preia colegul’, se duce 5 metri mai incolo, isi asterne covorasul si incepe sa se roage. Din fiorosul functionar mai raman doua talpi inciorapite si un fund in aer; in prabusirea vanzatorului de la magazinul de haine de peste drum chiar in fata intrarii in magazin, intr-o prosternare brusca. In burkha femeilor tinere, care te privesc cu curiozitate prin plasa groasa din dreptul ochilor.

img_0468img_0472img_0473img_0474img_0475

Luat la intrebari, Hassan ‘se apara’: ‘Ehee, in India femeile platesc sa se marite, in Maroc trebuie sa ai bani tu, ca mire, sa arati ca ai cu ce sa o intretii, ca esti responsabil, deci nu suntem atat de misogini pe cat ne cred altii.’

Dar nu, nu misoginismul e ceea ce uneori iti vine sa le reprosezi, ci unda de oportunism si siretenie pe care o simti dinspre oameni, ca si cum cineva ar vrea sa profite de ingenuitatea ta de strain: sa iti arate lucruri care poate nu merita vazute, sa iti vanda cu de zece ori pretul, sa ‘te faca.’

La studiourile de film Atlas, acolo unde s-au filmat atatea si atatea productii grandioase, astazi e trist si pustiu. Uitate sunt ‘Laurence al Arabiei’, ‘Cleopatra’, ‘Kundun’, ‘Giuvaerul Nilului’ (primul film facut aici, in 1984, la un an dupa dechiderea oficiala a studiourilor), ‘Asterix si Obelix’ si cate si mai cate.

– Vedeti acolo, in zare?, ne arata ghidul de la studiouri fluturand maneca albastra a costumului de om al desertului inspre un oras himeric, la un kilometru distanta. Acolo este cetatea Ierusalimului… Sunt noile studiouri – concurenta! -, unde s-a filmat si ‘Game of Thrones’ sezonul 3. Dar noi sa revenim la palatul Cleopatrei, zice el, aratand catre coloanele de ipsos si mucava care au inceput sa se degradeze sub soarele desertului.

Intr-o tara amenintata cu desertificarea continua, camila e monda de schimb. Sunt aproape doua milioane de dromaderi in Maroc, adica tot atatea posibilitati de barter intre oameni pentru care banii sunt un lucru indepartat. Cu 400 EUR salariul minim si 750 EUR salariul mediu (cifre brute), marocanul orasean e la fel de indepartat de traiul camilarilor cum suntem si noi, cei aflati ceva mai la nord. Cu salariul minim nu poti trai in Marrakesh, oras pe care iti e dificil sa il asociezi cu prosperitatea economica, chiar daca de curand simandicoasa conferinta globala de mediu COP 22 cu totii sefii de state s-a tinut aici si orasul e inca plin de afise si panouri despre asta si in marile intersectii iarba e tunsa cu modelul COP 22 (!). Da, Marrakesh, oras in care coexista Jardin Majorelle, bulevardele largi si amintirea lui Yves Saint Laurent cu medina stramta si jegoasa, si piata Jemaa el Fna halucinanta, iarasi(?) puncte de atractie pentru turistii cu simturile harsaite la maxim intr-o confruntare inegala cu o cultura si o civilizatie care nu te lasa sa respiri.

Ce e cu taramul asta, cine e tara asta care ma face s-o iubesc si s-o urasc in acelasi timp, care ma farmeca si ma respinge, care m-a imbolnavit si care ma atrage? Am sa gasesc raspunsul pana la sfarsit? Ce au tarile Maghrebului (Mauritania, Libia, Maroc, Algeria, Tunisia) atat de aparte incat sensul lor sa imi scape continuu?

Marrakesh, 31 decembrie 2016

 

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: