Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘Calatorii’ Category

Cu Uber in Varsovia

IMG_0638Patryk

– Unde sunteti, ca nu va vad? Nu pot sa intru pe strada aia, iesiti in fata, la florarie. Aveti o punga foarte roz? Gata, v-am vazut, va astept!

Ne urcam.

– Vrei sa stii ce e in punga asta foarte roz?, zic.

– Clar!

– Marshmallows pentru la birou.

– Pana ajungeti sa desfaceti punga, luati, va rog, bomboane de portocale de la mine, zambeste el in retrovizor.

Jakub

– Tot incerc sa ii explic maica-mii ce fac eu, insa nu reusesc. Tot nu intelege care e diferenta dintre mine si un taxi. Am renuntat. Insa eu cred ca tot ce facem noi la Uber e legal. Eu nu sunt persoana fizica, sunt PFA si chiar am un angajat care este tot sofer Uber. Banii pe care tu ii dai se duc la Uber, iar o data pe saptamana Uber imi da mie banii in cont si eu ma platesc pe mine si pe angajatul meu. Simplu. Numai mama nu-ntelege.

– Auzi, daca esti asa vorbaret, zi-mi si mie unde-mi vad ratingul.

Imi arata, apoi continua: vrei sa stii de ce am 4.92? Am primit doua note de ‘1’, de la doua tipe. Prima era cu prietena ei, cum sunteti voi acum, cu diferenta ca ele erau bete manga. Era intr-o sambata dimineata pe la 4. Cand au coborat, m-au invitat sa merg cu ele sus, cica sa bem un ceai. Nu am vrut si mi-au dat 1.

– Si a doua?

– Pfff, aia a fost mai nasol. Era o singura tipa, tot beata (sic!!). Cand a plecat, mi-a vomitat in masina. Am vorbit la Uber si i-au luat de pe card suma pentru curatarea masinii. Mi-am luat nota proasta. Partea buna e ca scoringul curent e format din media ultimelor 500 de curse, iar eu am vreo 1700, asa ca la un moment dat o sa scap de notele astea proaste.

– Dar 4.92 nu e rau deloc.

– Nu, dar…

– Auzi, voi in Romania aveti UberCopter?

– Inca nu…si nici UberEats.

– La noi o sa intre copter curand. Ce tare!, zice el.

Uitandu-ma la Toyota lui C-HR nou-nouta, il cred in stare sa isi ia si un elicopter.

Oleg

– ‘Do…you….live…close…to ….the….border….’. Let me think what it means. I am not so good in English, but I am learning. I come from Ukraine, three months ago. I also speak Polish.

Oleg, born & raised la granita dintre Ucraina si Polonia, a venit cu sotia lui sa munceasca in Varsovia pentru un ban in plus. Are 60 de ani si ii e greu. Se duce la scoala sa invete engleza. Se straduieste.

Mateusz

– Haaaa, Romaniaaaaaaa, striga el incantat si spune pe nerasuflate: gimnastica romaneasca, Constanta, Casa Poporului, Ilie Nastase (si Serena Williams, desigur..), maresalul Antonescu, neinteles de romani si cica iubit de polonezi, masinile romanesti.

– Dacia is very good, ma asigura el. Mai ales Roomster. E plina Polonia de masinile voastre, spune el incantat. Dar mai era o masina la voi, in afara de Oltcit.

– Tico?, incerc eu.

– Ntzzz.

– Matiz?

– Nici.

– Trabant?

– Nooo, aia era germana.

Facem o pauza amandoi, scarpinandu-ne mental in crestet. Am o revelatie.

– Lastun!,  zic.

– Bingo!, tipa, lovind incantat volanul. Aia e! Comunismul asta…, paradis pe hartie si iad in realitate, mai filosofeaza el.

– Frumoasa Varsovia, zic. Verde, spatioasa, curata.

– Aiurea, e doar un loc de muncit si dormit. Tot Cracovia e mai misto.

Ajungem la aeroport, scoate bagajele: Ah, ti-am zis ca am o fetita conceputa in vitro? E printesa mea. Are doar un anisor.

*

Oameni, peste tot la fel. Frumosi, urati, mai putin importa, insa toti sunt umani, au amintiri comune cu tine, vorbesc engleza si vor sa iti amintesti cu placere de ei si de orasul lor, natal sau de adoptie. Ubercool.

 

 

Yin si yang. Alta poveste din China

Episodul al doilea este despre lucrurile frumoase si calde legate de prima mea intalnire cu China, o tara atat de veche incat e aproape hilar ca am inceput sa o cunosc dinspre prezent inspre trecut, precum un CV scris dupa reguli. E o descoperire care lasa in urma ghearele de pui cu sos alb de la cina pentru o intalnire mai profunda cu oamenii.

E 9 dimineata si fac taiji in parc cu un maestru chinez de kung fu, asa cum mi-am dorit de mult timp.
– Yin si yang dovedesc faptul ca, daca oamenii rai nu ar exista, oamenii buni nu mai au nici un sens. Firecare gest din taiji vine sa ne spuna, mereu si mereu, acelasi lucru: fata-spate, intins-adunat, relaxat-incordat. In fiecare moment, suntem in ambele stari, mereu alb si negru, niciodata gri.

IMG_1519

Ma intind, ma adun, ma incordez, ma destind, ma cunosc. Dansul mainilor si picioarelor nu sunt decat o alta stare de flux. Ca meditatia. Ca somnul. Ca respiratia.

Mi-e foame.

Dim-sun e masa de duminica a chinezilor. Mai mult dulce decat sarata, ca sa tina oamenii fericiti (yes!, asta e spusa de Li). Dim ‘dimanche’ si sun ‘Sunday’?, il intreb. Nu intelege. Nici eu nu pricep cum se aseaza cuvintele astea la locul potrivit. In fata restaurantului e coada, cupluri asteapta rabdatoare sa isi ia portia duminicala de fericire si sa isi sature stomacele. Fiecare cu ghearele lui.

A mea e ca plec din tara asta cu imaginea soselelor suspendate si a padurii de zgarie-nori. Pastrez intr-un colt de ochi Splendid China care, oricat de comercial ar fi, este locul in care m-am simtit cel mai aproape de China asa cum am citit despre ea: traditie, culoare, kitsch, prea multe culori, sunete, lumini, naivitate si candoare. Am realizat ca, desi nu fac asta niciodata, zilele astea am cautat constient un spatiu ‘european’ in care sa ma pun la adapost de imensitatea orasului acestor oameni mici la stat si am descoperit OCT Loft. Da, OCT – Overseas China Town – este o corporatie ca oricare alta, care detine, pe langa hoteluri de cinci stele, toate parcurile tematice din oras (Splendid China, China Folk Village, Window of the World, o statie de metrou si alte asemenea neimportante acareturi), o zona fost-industriala-fost-dezafectata care gazduieste toti artistii alternativi ai Chinei si nu numai intr-un cvartal nu prea mare, pe numele lui OCT Loft, in care regasesti parfum de oras european cu stradute comprehensibile, tarabe cu obiecte de arta alternativa la preturi maricele si multe restaurante si concept bars. In prima zi, m-am refugiat la Lu Patisserie (sic!) si am ascultat-o pe Edith Piaf in timp ce am luat un shot de cafea. Dupa doua zile, m-am intors acolo sa respir locul si sa mai vad oameni.

IMG_1464

Desi nu pot vorbi cu noi, in schimb striga-n telefoane, majoritatea oamenilor iti zambesc din plin, la fel precum cele doua maini-ofranda intinse atunci cand iti ofera ceva. Sunt deschisi si buni si ah, cat de diferiti! Complet departe de ‘portretul-robot’ al chinezului tipic pe care ni-l imaginam noi. La fel ca Window of The World, care probabil mimeaza stangaci Lumea asta mare – am vazut in zborul masinii un Tour Eiffel cu jumatate din inaltimea celui original si niste case olandeze in marime naturala -, Shenzen este o miniatura a ceea ce se vrea a fi China: prima putere economica a lumii peste 10 ani. Tara care l-a dat pe Lao Tze, care a adoptat in masa budismul si care a inventat hartia si medicina acum isi rescrie din temelii istoria invartejita. Cu oamenii pe care ii are, cu ambitia de care dau dovada si cu disciplina pe care am vazut-o la tot pasul, viitorul suna extrem de credibil.

Undeva deasupra Mongoliei, 9 martie 2017

(in-flight wifi courtesy of KLM)

Stii sa inoti? Poveste din China

– Stii sa inoti?, isi intrebau fetele, acum nu mai departe de 40 de ani, logodnicii. Era bine daca stiai, pentru ca, pe langa promisiunea unui mariaj cu o tanara fermecatoare, primeai la pachet si ‘sansa’ de a dovedi ca poti sa treci inot cei cinci kilometri care despart China de Hong Kong si de a munci intr-un loc mult mai dezvoltat si care te platea pe masura.

Asa ne povesteste Li (el insista sa-si spuna Lee, si ne tot repeta pe litere, ca sa ne intre bine in cap), pe cand ne indreptam spre lectia de taiji (tot fonetic :)) in parc. Repeta totul de 2-3 ori si isi incheie fiecare propozitie cu ‘Yes!’, marca unui pozitivism incurabil si fara fond.

Acum 37 de ani, aici era un sat de pescari care se uitau cu jind inspre Hong Kong. Deng Xiaoping, dupa ce-si termina studiile in Franta, decide c-a venit timpul sa isi deschida tara catre binefacerile capitalismului. Inventeaza, asadar, un oras nou, o zona economica protejata de comunism si deschisa catre lume prin Marea Chinei de Sud. Acest oras este astazi Shenzen: 10 milioane de locuitori, sute de zgarie-nori, zeci de bulevarde cu benzi multe si late, distante uriase intre statiile de metrou, sosele suspendate.

Un oras fara istorie, un oras mai tanar decat mine si care poa’ sa-mi spuna ‘tanti’, un oras a carui singura legatura cu marea cultura si civilizatie chineza o reprezinta Splendid China, un parc urias in care sunt reproduse, la scara naturala sau in miniatura, toate jaloanele culturale si simbolurile istorice ale Mamei China. Un oras departe de ‘marea fabrica’ ghetoista in care oamenii lucreaza mult si sunt platiti prost, un oras in care salariul mediu lunar este 1200 USD. Un oras insa in care nu am putut sa ma inteleg cu oamenii in nici o limba. Nu stii mandarina? Poti sa mori atunci, caci shenzenienii, locuitorii acestei planete, veniti din toate colturile Chinei si, deci, nevorbind cantoneza, limba din Canton (Guangdong), unde se afla Shenzenul, nu stiu vorbi nimic altceva, in pofida ‘americanismului’ care tipa din fiecare cladire. Aseara, mi-am dorit enorm un castronel de orez care sa mai stinga din gusturile excesive ale tuturor bazaconiilor pe care ti le pun pe farfurie, insa am renuntat pentru ca atat am tipat cu speranta la chelnerul care stia o bruma brumei de engleza, eu ‘rice’ si el ‘ice’, incat am lasat-o balta. Intre timp, pe platourile de pe masa rotativa s-au perindat: urechei carnoase 🙂 de porc cu sos de ierburi, crustacee uriase pe care nu le puteai ‘opera’ sub nici o forma cu betisoarele de bambus, un peste intreg nedesfacut (idem), o rata taiata marunt cu oase cu tot etc. etc., si multe zemuri picante de provenienta incerta. O, nu, mancarea chinezeasca din Europa NU este mancare chinezeasca. Niciodata.

Un oras in care, in ciuda micimii oamenilor lui – eu pentru ei sunt XXL, drept pentru care nu am gasit mai nimic de imbracat -, totul este supradimensionat: cladiri, strazi, bulevarde, statii de metrou, distante. Si obsedati de gadgeturi, caci sunt foarte mandri de cea mai mare piata de electronice din China: un bulevard atat de impresionant prin dimensiunile sale, incat face sa paleasca toate Champs Elysées-urile lumii. Vorbesc la telefon tare si mult, cu telefonul dat pe speaker si fara casti, iar in metrou butoneaza frenetic pe niste tastaturi europene (!) din care ies caracter chinezesti (!!). Desi majoritatea telefoanelor sunt ultimul racnet, sa nu ne lasam totusi impresionati: cele mai multe nu functioneaza decat in China, mai ales ca sunt 2G si 3G, dar nu mai mult.

– Battery, battery, battery here!, tipa dupa noi functionarul de la aeroport.

– Ce zici, omule?

– Battery, charger, power bank, leave here, da el nervos din maini catre noi.

– Nu am, nu am, lasa-ma!

Niste ciudate suntem, cum sa calatorim fara asa ceva?

Un oras care te astepti sa dispara dintr-odata, tot asa cum a aparut, in iz de peste si prins in navodul propriei lui fantasme cu miros de capitalism comunist si de baterii incinse.

– Stii sa inoti? Intrebarea asta era o adevarata proba de foc, pentru ca fata nu isi astepta logodnicul mai mult de un an sa revina din Hong Kong, caci are o viata de trait in micul sat de pescari. Sa inoti doua ore nu era chiar treaba usoara si marea facea multe victime, astfel incat, dupa un an, valabilitatea intrebarii expira, iar fata se logodea cu un alt bun inotator, ne spune Li, incantat de umorul lui englezesc. Yes!

Shenzen, Guangdong, China

8 martie 2017

(Va urma)

Maroc 4. 1700 de km de basma

Cam din orice loc poti sa vezi un apus sau un rasarit de soare. Pe mare, pe dupa blocuri, sau intr-o dimineata lenesa de duminica, acasa-n pijama…. sau in desert. Apusul in Sahara, o experienta indelung laudata, pe care n-am savurat-o atunci ca s-o inteleg mai pe urma. Sa inteleg ca, tot asa cum ‘beauty is in the eye of the beholder’, ce era mai important din acel apus nu se intampla acolo, departe, dupa dune ci aici, cu mine. In mine.

Ne asezam pe muchia ingusta de nisip rece, cu vantul din ce in ce mai hotarat zburatacindu-n parul. Si astept. Astept sa am parte de cea mai experienta din viata mea. Si soarele incepe sa se stinga usor. apoi apune. La inceput, sunt dezamagita, caci nu pricep cu ce e apusul asta mai fain decat ala de dupa blocurile din Pantelimon.Abia apoi inteleg.

3143222_large_visite_insolite_au_jardin_majorelle
Mi-e sete de repaos, zicea poetul. Cum care? Cel nepereche. Am parcurs 1700 de km prin Maroc in ceva mai putin de doua saptamani. Am mers de la ocean la desert si-napoi, am trecut muntii de doua ori, am schimbat temperaturile de iarna de la Ifrane cu clima varatica din Casablanca.

 Casablanca-Bucuresti, ianuarie 2017

Maroc 3. Un Dumnezeu, o natiune, un rege

– Haide sa-i lasam sa treaca, ca nu merge asa, ne zicem noi, si ne tragem intr-o parte, asteptand sa curga spre porti marea alba de oameni care se intorc de la Mecca. Ce sa vezi insa, ca sutele de credinciosi se imbarcau in avionul nostru, ducandu-se spre casa.

E 26 decembrie si e doar primul dintre multele socuri culturale pe care le-am trait in cele 10 zile care au urmat. La intoarcere, aceleasi sute s-au transformat in evrei marocani care se duceau spre Tel Aviv. Te uiti la ei si nu poti sa nu te intrebi, desigur, superficial: de ce nu se pot intelege oamenii astia, care se razboiesc de atatia ani? Se imbraca in haine lungi, albe, gri sau negre; poarta pe cap kippa (evreii) si taguia (musulmanii), alba sau neagra; trebuie sa iti incordezi auzul ca sa sesizezi ce limba vorbesc; cred intr-un dumnezeu aspru, dur si ireconciliant (evreii, in dumnezeul Vechiului Testament); sunt haotici si multi, multi, multi si impenetrabili.

Intre cele 6 colturi ale stelei lui David evreiesti si cele 5 colturi (si stalpi) ai religiei musulmane este o lume intreaga care le desparte.

Religia e peste tot. Scrisa cu pietricele in dimensiune supra-naturala (dar ce e natural aici?) pe pantele sterpe ale muntilor Atlas, cuvintele ‘dumnezeu-natiune-rege’ par perene; o gasesti in gestul neasteptat al ofiterului de la controlul pasapoartelor care, la jumatatea procedurii, se ridica brusc, iti spune ‘Va rog sa asteptati sa va preia colegul’, se duce 5 metri mai incolo, isi asterne covorasul si incepe sa se roage. Din fiorosul functionar mai raman doua talpi inciorapite si un fund in aer; in prabusirea vanzatorului de la magazinul de haine de peste drum chiar in fata intrarii in magazin, intr-o prosternare brusca. In burkha femeilor tinere, care te privesc cu curiozitate prin plasa groasa din dreptul ochilor.

img_0468img_0472img_0473img_0474img_0475

Luat la intrebari, Hassan ‘se apara’: ‘Ehee, in India femeile platesc sa se marite, in Maroc trebuie sa ai bani tu, ca mire, sa arati ca ai cu ce sa o intretii, ca esti responsabil, deci nu suntem atat de misogini pe cat ne cred altii.’

Dar nu, nu misoginismul e ceea ce uneori iti vine sa le reprosezi, ci unda de oportunism si siretenie pe care o simti dinspre oameni, ca si cum cineva ar vrea sa profite de ingenuitatea ta de strain: sa iti arate lucruri care poate nu merita vazute, sa iti vanda cu de zece ori pretul, sa ‘te faca.’

La studiourile de film Atlas, acolo unde s-au filmat atatea si atatea productii grandioase, astazi e trist si pustiu. Uitate sunt ‘Laurence al Arabiei’, ‘Cleopatra’, ‘Kundun’, ‘Giuvaerul Nilului’ (primul film facut aici, in 1984, la un an dupa dechiderea oficiala a studiourilor), ‘Asterix si Obelix’ si cate si mai cate.

– Vedeti acolo, in zare?, ne arata ghidul de la studiouri fluturand maneca albastra a costumului de om al desertului inspre un oras himeric, la un kilometru distanta. Acolo este cetatea Ierusalimului… Sunt noile studiouri – concurenta! -, unde s-a filmat si ‘Game of Thrones’ sezonul 3. Dar noi sa revenim la palatul Cleopatrei, zice el, aratand catre coloanele de ipsos si mucava care au inceput sa se degradeze sub soarele desertului.

Intr-o tara amenintata cu desertificarea continua, camila e monda de schimb. Sunt aproape doua milioane de dromaderi in Maroc, adica tot atatea posibilitati de barter intre oameni pentru care banii sunt un lucru indepartat. Cu 400 EUR salariul minim si 750 EUR salariul mediu (cifre brute), marocanul orasean e la fel de indepartat de traiul camilarilor cum suntem si noi, cei aflati ceva mai la nord. Cu salariul minim nu poti trai in Marrakesh, oras pe care iti e dificil sa il asociezi cu prosperitatea economica, chiar daca de curand simandicoasa conferinta globala de mediu COP 22 cu totii sefii de state s-a tinut aici si orasul e inca plin de afise si panouri despre asta si in marile intersectii iarba e tunsa cu modelul COP 22 (!). Da, Marrakesh, oras in care coexista Jardin Majorelle, bulevardele largi si amintirea lui Yves Saint Laurent cu medina stramta si jegoasa, si piata Jemaa el Fna halucinanta, iarasi(?) puncte de atractie pentru turistii cu simturile harsaite la maxim intr-o confruntare inegala cu o cultura si o civilizatie care nu te lasa sa respiri.

Ce e cu taramul asta, cine e tara asta care ma face s-o iubesc si s-o urasc in acelasi timp, care ma farmeca si ma respinge, care m-a imbolnavit si care ma atrage? Am sa gasesc raspunsul pana la sfarsit? Ce au tarile Maghrebului (Mauritania, Libia, Maroc, Algeria, Tunisia) atat de aparte incat sensul lor sa imi scape continuu?

Marrakesh, 31 decembrie 2016

 

Maroc 2. Tuguie si turbane

Maniheistii ar sari in sus de fericire daca le-as spune ca azi vreau sa impart lumea marocana araba in doua. Sper insa sa nu le dau satisfactia asta pana la capat si sa am un post mai nuantat de-atat.

O data ce treci de Fes si incepi sa te afunzi inspre desert, intri in Berberia. Lumea berberilor e diferita de cea din vestul tarii aproape tangibil: linii ordonate, figuri geometrice, scriere aproape greceasca si o vorbire melodioasa si infinit mai putin scrasnita decat araba.

– Eu, cand ma intalnesc prima oara cu cineva, intai ii vorbesc in berbera. Daca nu stie, ii vorbesc in araba. Abia daca nu o stie nici pe asta – si compatimirea se citeste in ochii lui Hassan – ii vorbesc in franceza.

img_0470

55% din populatia Marocului e formata din berberi, ceea ce inseamna ca Hasan are succes cu un om din doi. Triburile berbere sunt complicate si greu de inteles, aproape ca niste caste indiene: aici un costum alb, dincolo unul albastru, apoi colorat apoi, in sfarsit, dai de burkha neagra brodata in culorile fiecarui trib. Oamenii se cunosc si se re-cunosc intai prin privire, apoi prin glas.

Turbanul (tarzzit) este semnul nomadului, tot asa cum kaftanele cu gluga (tuguiul) sunt simbolul populatiilor marocane sedentare, asezate. Dar tuaregii? Dar beduinii? Hassan se apara de intrebarile noastre razand, insa vizibil bucuros ca ne intereseaza viata lor.

img_0471

Tuaregii sunt cei mai cunoscuti dintre berberii nomazi. Tawareek, adica „cel care este mereu pe drum”, aproape condamnat sa nu-si gaseasca locul niciodata. Beduinii, al badaouion, adica „cel care nu cunoaste orasul”, isi traiesc dramele politice asa cum pot. La Oujda, in inima desertul si la 15 kilometri de granita cu Algeria, traiesc familii despartite de o parte si de alta a frontierei, ca de un zid al Berlinului care poate fi daramat fara nici un ciocan dar cu un singur cuvant. Oamenii nu pot trece granita, ci trebuie sa ia un avion ocolitor pana in Algeria, pentru care, desigur, nu au bani.

– Te costa 150 de dirhami.
– Aide, e mult, zic, stiind lectia. Iti dau 80.
E cusut cu fir de cactus, vezi?, imi arata el in soare. Mai bine mai astept decat sa imi dau munca pe nimic.
Recunosc cusatura, caci am vazut-o si in Mexic. Recunosc munca migaloasa. Batem palma la 130 cu poza inclusa si imi amintesc de Tournier. In cartea lui (‘La goutte d’or’), un tanar berber pleaca in Franta sa caute fotografa blonda care ii furase sufletul o data cu o poza. Mandrie si superstitie intr-un singur gest.

Sunt multe inca nespuse, iar timpul este pe zi ce trece mai scurt si oboseala mai mare. Mi-am pivit in oglinda fata asprita de vant si nisip si m-am intrebat daca fiinta mea e neam de tugui sau de turban. Caut inca raspunsul. Dar cred ca fiecare dintre noi, cautand in dulap kaftanul cu tugui pe care il imbracam in fiecare dimineata, tresarim nostalgic atunci cand capatul unui turban albastru se iteste pe neasteptate.

Merzouga, Sahara, 30 decembrie 2016

PS. Nu pun poze multe, caci internetul e muribund.

 

Maroc 1. Lumea de dincolo

In India, istoria e fabuloasa si marturiile ei iti taie respiratia, caci palatele maharajahilor cu greu pot fi intrecute. In Mexic, istoria e aproape aseptica, atat de curate si slefuite de ploile vremilor sunt piramidele mayase. Daca in Chandi Chowk te duci ca atare, doar sa vezi cum traiesc alti oameni, atat de saraci incat casa e strada lor si strada e dusul, e bucataria, e frizeria, e tot, in medina din Fes te duci, in primul rand, pentru ca este Istorie. istorie cu I mare, caci UNESCO a stabilit ca aceasta istorie mizera este un monument.
De ce e monument? Probabil pentru ca, spre deosebire de palate si piramide, in aceasta vestigie locuiesc inca oameni.

– Peste 30 de minute, pregatiti-va sa va intoarceti in Evul Mediu, spune sugubatz si mandru Hassan, in timp ce motzul de la gluga caftanului i se misca ritmic.

E un miracol sa vezi cum veacurile pare ca nu au trecut peste spatiul unde locuiesc, claie peste gramada, 60 de mii de oameni. Sa vezi cum se bat lemnul, piatra, metalul, cum se framanta nugaua cu maini negre si unghii lungi, cum se fabrica inutile rochii la care te uiti cu ochelari de soare. Sa vezi cum se argasesc si tabacesc pieile, cum se spala, se spala, se spala in rahat de porumbel si pipi de vaca.

Un loc aparte in inima mea zdrobita de azi il au (l-au avut?) taneriile (vopsitoriile) de piele din Fes, cu minunatele fotografii colorate pe care abia astepti sa le dai la o parte ca sa vezi cu ochii tai the making off. Of what? Oameni in mazga scarboasa pana la genunchi, intr-o atmosfera atat de sulfuroasa pe care o suporti doar daca tragi dintr-un buchetel sfios de menta ca dintr-o masca de oxigen, azvarlu si intorc si trag si imping in cuvele de piatra pieile pe care, mieros si dictatorial ca Shylock al lui Shakespeare, vanzatorul de la ‘magazinul de piei de closca’ ti le impinge sub nas atat de insistent, intarziind sa iti arate cum sa iesi din labirintul magazinului de pe terasa caruia se vad si se miros imputiciunile, doar-doar cumperi ceva de la el.

img_0899

Ne intoarcem pe aleile medinei. Usi si pereti intregi dantelati cu o finete greu egalabila a modelelor aproape fractalice stau langa ologi care isi arata ranile si-si racnesc cersirea, vase de ceramica incrustate cu argint coexista cu magarusi putiferi si incarcati pana la deselare, dulciuri migaloase si savante sunt coplanare cu jegul unsuros si lichid in care ti se afunda pantofii.

Iesim la lumina dupa ore si ore. Mi-e frig, mi-e foame de soare si de aer. Mi-e frica sa ma uit la punga de curmale grase si proaspete pe care le-am cumparat din lumea subpamanteana, de la orci si goblini si elfi cu nasul mare si ochii strambi, de teama ca, la fel ca in basmul lui Ispirescu, sa nu se fi transformat intr-o mana de praf…

De cand e stagnarea o virtute? De cand e monument o mizerie umana greu de descris doar pentru ca e asociata cu mirarea ca mai sunt oameni – 60 de mii doar aici! – care isi duc viata ca intr-o epoca pe care istoria a numit-o ‘noaptea de 1000 de ani’?

 

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: