Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Posts tagged ‘Maroc’

Maroc 4. 1700 de km de basma

Cam din orice loc poti sa vezi un apus sau un rasarit de soare. Pe mare, pe dupa blocuri, sau intr-o dimineata lenesa de duminica, acasa-n pijama…. sau in desert. Apusul in Sahara, o experienta indelung laudata, pe care n-am savurat-o atunci ca s-o inteleg mai pe urma. Sa inteleg ca, tot asa cum ‘beauty is in the eye of the beholder’, ce era mai important din acel apus nu se intampla acolo, departe, dupa dune ci aici, cu mine. In mine.

Ne asezam pe muchia ingusta de nisip rece, cu vantul din ce in ce mai hotarat zburatacindu-n parul. Si astept. Astept sa am parte de cea mai experienta din viata mea. Si soarele incepe sa se stinga usor. apoi apune. La inceput, sunt dezamagita, caci nu pricep cu ce e apusul asta mai fain decat ala de dupa blocurile din Pantelimon.Abia apoi inteleg.

3143222_large_visite_insolite_au_jardin_majorelle
Mi-e sete de repaos, zicea poetul. Cum care? Cel nepereche. Am parcurs 1700 de km prin Maroc in ceva mai putin de doua saptamani. Am mers de la ocean la desert si-napoi, am trecut muntii de doua ori, am schimbat temperaturile de iarna de la Ifrane cu clima varatica din Casablanca.

 Casablanca-Bucuresti, ianuarie 2017

Maroc 3. Un Dumnezeu, o natiune, un rege

– Haide sa-i lasam sa treaca, ca nu merge asa, ne zicem noi, si ne tragem intr-o parte, asteptand sa curga spre porti marea alba de oameni care se intorc de la Mecca. Ce sa vezi insa, ca sutele de credinciosi se imbarcau in avionul nostru, ducandu-se spre casa.

E 26 decembrie si e doar primul dintre multele socuri culturale pe care le-am trait in cele 10 zile care au urmat. La intoarcere, aceleasi sute s-au transformat in evrei marocani care se duceau spre Tel Aviv. Te uiti la ei si nu poti sa nu te intrebi, desigur, superficial: de ce nu se pot intelege oamenii astia, care se razboiesc de atatia ani? Se imbraca in haine lungi, albe, gri sau negre; poarta pe cap kippa (evreii) si taguia (musulmanii), alba sau neagra; trebuie sa iti incordezi auzul ca sa sesizezi ce limba vorbesc; cred intr-un dumnezeu aspru, dur si ireconciliant (evreii, in dumnezeul Vechiului Testament); sunt haotici si multi, multi, multi si impenetrabili.

Intre cele 6 colturi ale stelei lui David evreiesti si cele 5 colturi (si stalpi) ai religiei musulmane este o lume intreaga care le desparte.

Religia e peste tot. Scrisa cu pietricele in dimensiune supra-naturala (dar ce e natural aici?) pe pantele sterpe ale muntilor Atlas, cuvintele ‘dumnezeu-natiune-rege’ par perene; o gasesti in gestul neasteptat al ofiterului de la controlul pasapoartelor care, la jumatatea procedurii, se ridica brusc, iti spune ‘Va rog sa asteptati sa va preia colegul’, se duce 5 metri mai incolo, isi asterne covorasul si incepe sa se roage. Din fiorosul functionar mai raman doua talpi inciorapite si un fund in aer; in prabusirea vanzatorului de la magazinul de haine de peste drum chiar in fata intrarii in magazin, intr-o prosternare brusca. In burkha femeilor tinere, care te privesc cu curiozitate prin plasa groasa din dreptul ochilor.

img_0468img_0472img_0473img_0474img_0475

Luat la intrebari, Hassan ‘se apara’: ‘Ehee, in India femeile platesc sa se marite, in Maroc trebuie sa ai bani tu, ca mire, sa arati ca ai cu ce sa o intretii, ca esti responsabil, deci nu suntem atat de misogini pe cat ne cred altii.’

Dar nu, nu misoginismul e ceea ce uneori iti vine sa le reprosezi, ci unda de oportunism si siretenie pe care o simti dinspre oameni, ca si cum cineva ar vrea sa profite de ingenuitatea ta de strain: sa iti arate lucruri care poate nu merita vazute, sa iti vanda cu de zece ori pretul, sa ‘te faca.’

La studiourile de film Atlas, acolo unde s-au filmat atatea si atatea productii grandioase, astazi e trist si pustiu. Uitate sunt ‘Laurence al Arabiei’, ‘Cleopatra’, ‘Kundun’, ‘Giuvaerul Nilului’ (primul film facut aici, in 1984, la un an dupa dechiderea oficiala a studiourilor), ‘Asterix si Obelix’ si cate si mai cate.

– Vedeti acolo, in zare?, ne arata ghidul de la studiouri fluturand maneca albastra a costumului de om al desertului inspre un oras himeric, la un kilometru distanta. Acolo este cetatea Ierusalimului… Sunt noile studiouri – concurenta! -, unde s-a filmat si ‘Game of Thrones’ sezonul 3. Dar noi sa revenim la palatul Cleopatrei, zice el, aratand catre coloanele de ipsos si mucava care au inceput sa se degradeze sub soarele desertului.

Intr-o tara amenintata cu desertificarea continua, camila e monda de schimb. Sunt aproape doua milioane de dromaderi in Maroc, adica tot atatea posibilitati de barter intre oameni pentru care banii sunt un lucru indepartat. Cu 400 EUR salariul minim si 750 EUR salariul mediu (cifre brute), marocanul orasean e la fel de indepartat de traiul camilarilor cum suntem si noi, cei aflati ceva mai la nord. Cu salariul minim nu poti trai in Marrakesh, oras pe care iti e dificil sa il asociezi cu prosperitatea economica, chiar daca de curand simandicoasa conferinta globala de mediu COP 22 cu totii sefii de state s-a tinut aici si orasul e inca plin de afise si panouri despre asta si in marile intersectii iarba e tunsa cu modelul COP 22 (!). Da, Marrakesh, oras in care coexista Jardin Majorelle, bulevardele largi si amintirea lui Yves Saint Laurent cu medina stramta si jegoasa, si piata Jemaa el Fna halucinanta, iarasi(?) puncte de atractie pentru turistii cu simturile harsaite la maxim intr-o confruntare inegala cu o cultura si o civilizatie care nu te lasa sa respiri.

Ce e cu taramul asta, cine e tara asta care ma face s-o iubesc si s-o urasc in acelasi timp, care ma farmeca si ma respinge, care m-a imbolnavit si care ma atrage? Am sa gasesc raspunsul pana la sfarsit? Ce au tarile Maghrebului (Mauritania, Libia, Maroc, Algeria, Tunisia) atat de aparte incat sensul lor sa imi scape continuu?

Marrakesh, 31 decembrie 2016

 

Maroc 2. Tuguie si turbane

Maniheistii ar sari in sus de fericire daca le-as spune ca azi vreau sa impart lumea marocana araba in doua. Sper insa sa nu le dau satisfactia asta pana la capat si sa am un post mai nuantat de-atat.

O data ce treci de Fes si incepi sa te afunzi inspre desert, intri in Berberia. Lumea berberilor e diferita de cea din vestul tarii aproape tangibil: linii ordonate, figuri geometrice, scriere aproape greceasca si o vorbire melodioasa si infinit mai putin scrasnita decat araba.

– Eu, cand ma intalnesc prima oara cu cineva, intai ii vorbesc in berbera. Daca nu stie, ii vorbesc in araba. Abia daca nu o stie nici pe asta – si compatimirea se citeste in ochii lui Hassan – ii vorbesc in franceza.

img_0470

55% din populatia Marocului e formata din berberi, ceea ce inseamna ca Hasan are succes cu un om din doi. Triburile berbere sunt complicate si greu de inteles, aproape ca niste caste indiene: aici un costum alb, dincolo unul albastru, apoi colorat apoi, in sfarsit, dai de burkha neagra brodata in culorile fiecarui trib. Oamenii se cunosc si se re-cunosc intai prin privire, apoi prin glas.

Turbanul (tarzzit) este semnul nomadului, tot asa cum kaftanele cu gluga (tuguiul) sunt simbolul populatiilor marocane sedentare, asezate. Dar tuaregii? Dar beduinii? Hassan se apara de intrebarile noastre razand, insa vizibil bucuros ca ne intereseaza viata lor.

img_0471

Tuaregii sunt cei mai cunoscuti dintre berberii nomazi. Tawareek, adica „cel care este mereu pe drum”, aproape condamnat sa nu-si gaseasca locul niciodata. Beduinii, al badaouion, adica „cel care nu cunoaste orasul”, isi traiesc dramele politice asa cum pot. La Oujda, in inima desertul si la 15 kilometri de granita cu Algeria, traiesc familii despartite de o parte si de alta a frontierei, ca de un zid al Berlinului care poate fi daramat fara nici un ciocan dar cu un singur cuvant. Oamenii nu pot trece granita, ci trebuie sa ia un avion ocolitor pana in Algeria, pentru care, desigur, nu au bani.

– Te costa 150 de dirhami.
– Aide, e mult, zic, stiind lectia. Iti dau 80.
E cusut cu fir de cactus, vezi?, imi arata el in soare. Mai bine mai astept decat sa imi dau munca pe nimic.
Recunosc cusatura, caci am vazut-o si in Mexic. Recunosc munca migaloasa. Batem palma la 130 cu poza inclusa si imi amintesc de Tournier. In cartea lui (‘La goutte d’or’), un tanar berber pleaca in Franta sa caute fotografa blonda care ii furase sufletul o data cu o poza. Mandrie si superstitie intr-un singur gest.

Sunt multe inca nespuse, iar timpul este pe zi ce trece mai scurt si oboseala mai mare. Mi-am pivit in oglinda fata asprita de vant si nisip si m-am intrebat daca fiinta mea e neam de tugui sau de turban. Caut inca raspunsul. Dar cred ca fiecare dintre noi, cautand in dulap kaftanul cu tugui pe care il imbracam in fiecare dimineata, tresarim nostalgic atunci cand capatul unui turban albastru se iteste pe neasteptate.

Merzouga, Sahara, 30 decembrie 2016

PS. Nu pun poze multe, caci internetul e muribund.

 

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: