Maroc 4. 1700 de km de basma
Cam din orice loc poti sa vezi un apus sau un rasarit de soare. Pe mare, pe dupa blocuri, sau intr-o dimineata lenesa de duminica, acasa-n pijama…. sau in desert. Apusul in Sahara, o experienta indelung laudata, pe care n-am savurat-o atunci ca s-o inteleg mai pe urma. Sa inteleg ca, tot asa cum ‘beauty is in the eye of the beholder’, ce era mai important din acel apus nu se intampla acolo, departe, dupa dune ci aici, cu mine. In mine.
Ne asezam pe muchia ingusta de nisip rece, cu vantul din ce in ce mai hotarat zburatacindu-n parul. Si astept. Astept sa am parte de cea mai experienta din viata mea. Si soarele incepe sa se stinga usor. apoi apune. La inceput, sunt dezamagita, caci nu pricep cu ce e apusul asta mai fain decat ala de dupa blocurile din Pantelimon.Abia apoi inteleg.
In desert, nimic nu e intamplator. De la omul responsabil cu apa (amin el ma) in comunitate, la camilarii care isi sustin traiul zilnic sculptand fosilele desertului, la curmalele pe care ti le aduni singur din pomii de la marginea drumului atunci cand ti-e foame, de la Atlas si anti-Atlas, doua lanturi muntoase opunandu-se de la distanta.
Da, in hoteluri e frig. Da, ne-am intors toti 24 raciti cobza si unii inca mai zacem in pat. Da, in hotel, daca noaptea vrei sa stingi toate becurile, nu ti se mai incarca telefonul si se opreste aerul conditionat. Da, mananci tajine de ti se apleaca. Da, medinele sunt supralicitate ca efect turistic si comerciantii aproape se urca pe tine. Si totusi, Marocul e o tara in care m-as intoarce candva.
Mi-e sete de repaos, zicea poetul. Cum care? Cel nepereche. Am parcurs 1700 de km prin Maroc in ceva mai putin de doua saptamani. Am mers de la ocean la desert si-napoi, am trecut muntii de doua ori, am schimbat temperaturile de iarna de la Ifrane cu clima varatica din Casablanca.
– Acasa. Mergem acasa.
1700 de kilometri de Maroc. 1700 de kilometri de basma. Ah, nu v-am spus? In berbera, basma inseamna zambet 🙂
Alina Stepan 