– Am ‘supravietuit’ azi doar ca stiam ca la 9 seara ajung aici, zic, catarandu-ma pe patul de masaj.
– Pai??
– Pai…si zic cateva chestii, apoi ma opresc. Multe si importante, concluzionez, fara amanunte. Vitale, mai zic si-nchid ochii.
– Eu trec strada, dar tu la cat ajungi acasa?, ma trezesc eu.
– Pe la 11, zice ea, ca stau departe.
– Si sotul ce zice?
– Pai ce sa zica, ca n-am. Sunt doar eu cu fetele. Aia mare, de 23, si aia mica, de 15.
– A, pardon, n-am vrut sa fiu indiscreta.
– Nu mai am.
Incepe sa framante la un picior. Eu imi inghit intrebarile in sec.Mi se face sete.
– A murit acum 7 ani jumate.
Deschid un ochi si ma ridic in cot s-o studiez mai bine. Pe ea si varsta ei.
– Pai cati ani….?, las eu intrebarea suspendata.
– Avea 37 cand a murit, si eu 36. Cancer la colon.
Tacere pret de multe maini si picioare.
– Si nu te-ai mai….?
– Nu, am avut fetele.
Ma simt norocoasa pentru cei 3 ani in plus ai mei, pentru 40-ul batut pe muchie, care uneori ma incurca si ma-nciudeaza, pentru ca mai sunt inca atatea lucruri de facut.
Ma uit la ea: 44? Imposibil. Probabil ca a trait cat pentru amandoi, asa de-mbatranita arata. Asa ne e si noua, astora care fugim de dimineata pana seara, la un moment dat o sa avem cincizeci grei cat o suta?
Alina Stepan 
Comments on: "Viata turbo" (1)
Sa practicam gratitudinea, zilnic daca se poate…
ApreciazăApreciază