‘Jurnalul unui librar’ de Shaun Bythell e o carte pe care am luat-o din trei motive: pentru că promitea să fie despre cărți, pentru copertă și pentru lipsa anunțată de dulcegărie (autorul e un Grinch simpatic, specie care mie imi place dacă nu întrece măsura și dacă vine la pachet cu doza necesară de autoironie).
Nu m-aș fi gândit, deși era întrucâtva logic, că prin el voi descoperi alți autori, și mă refer la William Boyd. Am așteptat febril să vină ‘Any human heart‘ de la Nautilus ca să văd dacă îmi pare bine sau rău că l-am ascultat pe Grinch. Carte în carte, un inception minunat, o recomandare fără de care viața mea de cititor, viața mea de om ar fi fost mai sărace.
‘Ask me no questions and I tell you no lies.’
‘In good prose precision must always triumph over decoration. Willful elaboration is a sign that the stylist has entered a decadent phase. You cannot live on caviar and foie gras every day: sometimes a plain dish of lentils is all that the palate craves, even if one insists that the lentils come from Puy [munte în Auvergne].’
‘Sometimes a limbo is a tolerable place to be stuck.’
‘A reserve […] which I can never tell whether it’s as a result of chronic shyness or majestic self-assurance.’
“Need and opportunity – the ingredients of all betrayals.’
‘Are our lives just the aggregate of the lies we’ve told? (‘Lives’ – the ‘v’ is silent). Is it possible to live reasonably without lying? Do lies form the natural foundation of all human relationships, the thread that stitches our individual selves together?’
‘Now I understand why I don’t give religion much thought. The awful boredom of uncritical faith.’
Povestea ca povestea, dar meta-povestea!
Orice inimă de om poate trăi povestea lui Logan Mountstuart, poate rezona cu ea, poate trăi în ea. Am trăit în fiecare deceniu al secolului meu*, spunea Logan în ultima zi a vieții. Dincolo de epica propriu-zisă, arta lui Boyd stă în atemporalitatea poveștii: adolescentul tormentat de sexualitatea nedescoperită, adultul prins în vârtejul unui secol nebun, întâlnirile sonore cu personalități, întâlnirile întâmplătoare cu oameni a căror semnificație în vața noastră devine importantă mulți ani mai târziu, luxul și foamea, planurile și disciplina pe care ni le impunem duse la vale de obligațiile zilnice și de lipsa de voință, egoul și sacrificiul, absurdul vieții și minunățiile pe care ni le scoate în cale, schimbările fundamentale pe care suntem nevoiți să le facem la o vârstă la care nu le mai credeam posibile, accidentele și imposibilele norocuri.
*1906-1991.
Norocuri** și curajuri – cum se poate ca substantivele astea să fie defective de plural? Cum să existe într-o viață atât de complexă doar un singurul fel de șansă și un singur fel de îndrăzneală?
**da, da, uneori se mai zice ‘noroace’ dar atât de rar!
Tehnica lui Boyd e impecabilă: reușește să te facă să crezi că Logan Mountstuart chiar a existat:
Note de subsol referindu-se la un personaj menționat în carte: probabil că e vorba despre xx, care a trăit între și între…
Jurnalul se intrerupe pe alocuri, iar noi nu putem decât să presupunem că între timp s-au petrecut animite fapte, părți din jurnal care nu sunt datate…
Prin imperfecțiunea intenționată a jurnalului, Boyd creează un personaj real, de care nu vrei să te desparți, un personaj care poți fi chiar tu.
2017. Decembrie. Mă întorc din delegație la Iași. Plecat dimineața, venit seara. Hardcoreală. Alarmă în aeroport. Respectabila doamnă cu geantă roșie – aka eu – a fost prinsă cu spray paralizant in posetă, uitat acolo din vremuri imemoriale. ‘La București nu l-au găsit‘, spun eu, zâmbind angelic. Polițistul se uită urât la mine și îl aruncă, cu vădită satisfacție, în coșul de gunoi.
‘Este doctorul! Ştiu că a fost doctorul!‘, au spus peste jumătate din participanţii la programul SERE (Survival, Evasion, Resistance, and Escape), folosit în armata americană, atunci când au fost întrebaţi cine i-a supus la testele-interogatoriu în ultimele două săptămâni. Medicul, bronzat, abia se întorsese din vacanţă. Nivelul de stres la care au fost supuși participanții le-au afectat capacitățile cognitive. Informațiile oferite de ei deveniseră irelevante.
Spiritul acestei ultime cărți a lui Gladwell ăsta e: multă informație, uneori inconfortabil de citit, adusă împreună într-un stil jurnalistic alert și care te ține acolo, în fiecare rând, până la final. Titlul cărţii poate fi misleading şi interpretat drept ‘how to‘, dar nu e deloc aşa – dacă vă aşteptaţi să găsiţi reţete, veţi fi dezamăgiţi. Am citit mai multe review-uri dezamăgite de faptul că Gladwell nu oferă tactici conversaționale pentru a relaționa ușor cu necunoscuții. Hellooo! Gladwell nu a fost niciodată nici Robin Sharma, nici Brene Brown, nici Dale Carnegie. Scopul lui este mai macro și mai politic de atât, mai sociologic și mai puțin psihologic. Și, în general, mai cu picioarele pe pământ.
‘Suntem tot timpul nevoiţi să venim în contact cu oameni ale căror presupoziţii, perspective şi modele de educaţie se deosebesc de ale noastre. Lumea modernă nu mai constă în doi fraţi care se sfădesc pentru stăpânirea Imperiului Otoman. Este reprezentată de Cortes şi Montezuma încercând din răsputeri să se înţeleagă unul pe celălalt prin intermediul unor multiple rânduri de translatori. De vorbă cu necunoscuţi ne explică de ce suntem atât de inabili în actul de traducere.‘
Gladwell vorbește, convingător, despre cât de ușor e să tragem concluziile greșite atunci când nu cunoaștem oamenii din fața noastră, despre condițiile și contextul în care acționează un om, despre propriile noastre bias-uri și prejudecăți și, în general, despre țepele pe care ni le luam și atunci când credem ce ne spun ceilalți, și atunci când suntem suspicioși peste măsură.
Două exemple și apoi niște explicații:
Exemplul nr. 1: ‘Mi-a strâns mâna cu ambele mâini‘, a spus Lord Chamberlain despre Hitler. Şi-a dorit mult să îl vadă în persoană, ca sa îl poată cunoaşte mai bine. Şi, cu toate astea, s-a înşelat amarnic. Aşa procedăm cu toţii, de la companiile care invită candidaţii la interviu şi până la judecătorii care vor să privească acuzatul în ochi înainte de a-i stabili vinovăţia. Credem că informaţiile pe care le culegem prin interacţiune personală sunt cele mai preţioase. Poate că da, dar cu siguranţă că nu sunt şi cele mai corecte. O întâlnire față în față reușește, în același timp, să ne întărească biasul și să ne inducă în eroare, dar și să ne lămurească cu privire la omul din fața noastră. 50%-50%. Mai bine nu ne întâlnim, nu? Pe de altă parte, ‘lumea nu funcţionează dacă orice tranzacţie semnificativă e anonimă.‘, zice Gladwell.
Exemplul nr. 2: Sunt locuri unde nu se aplică prezumția de nevinovăție. Unul dintre ele este aeroportul. La aeroport, şansele de a găsi o armă sunt infinitezimale. ‘Dacă vrei să găseşti acea rară armă din bagajul cuiva, vei sfârşi prin a scoate la iveală o mulţime de foehnuri.‘ Cu toate astea, fiecare călător este scotocit la sânge. Ca mine la Iași…
Explicații – de ce e așa de ușor să fim păcăliți?
Teoria adevărului pre-setat (Truth Default Theory), adică teoria presupoziţiei apriorice a sincerităţii ne face ca, inițial, să credem înainte de orice dovadă furnizată de experienţă, că necunoscuţii cu care interacţionăm spun adevărul. Pe scurt, suntem presetaţi pentru adevăr.
‘îi crezi pe unii pentru că nu ai nicio îndoială în privinţa lor. Încrederea nu înseamnă absenţa dubiilor. Crezi pe cineva pentru că nu ai suficiente îndoieli faţă de acea persoană.‘
Fiinţele umane nu au dezvoltat niciodată abilităţi sofisticate de detectare a mincinoşilor, pentru că ar fi presupus un efort considerabil şi un timp enorm consumat pentru a întoarce pe toate feţele vorbele şi comportamentele celor din jur. Şi chiar dacă din când în când suntem păcăliţi, de cele mai multe ori încrederea pe care o acordăm e o investiţie bine făcută. Fără încrederea acordată a priori, societatea nu ar mai fi posibilă. Beneficiile sunt enorme, iar costurile mici, prin comparaţie.
În plus, Paul Ekman s-a înşelat. Mai multe studii au dovedit că emoţiile pot fi decodificate diferit de către membri ai unor culturi diferite. Zambetul e universal, furia şi frica nu. Nu suntem buni detectori de minciuni, mai ales atunci când persoana din faţa noastră nu corespunde stereotipurilor noastre.
A citi emoţiile pe feţele celor pe care-i întâlnim nu este o cale atât de sigură pentru a-i cunoaşte: ‘Oamenii surprinşi nu par neapărat surprinşi. Oamenii care au probleme emoţionale nu arată întotdeauna ca şi cum ar avea probleme emoţionale.‘ Comitem o mare eroare atunci când credem că modul în care arată şi se poartă un necunoscut este o cheie sigură de decriptare a intenţiilor, emoţiilor şi valorilor sale. De exemplu, ‘indivizii buni de gură, încrezători în ei înşişi, care strâng mâna cu putere, părând sociabili şi atrăgători, sunt consideraţi credibili. Indivizii nervoşi, alunecoşi, care se bâlbâie şi nu se simt în largul lor, dând explicaţii întortocheate şi sinuoase, nu sunt credibili.‘
‘Orice am încerca să aflăm despre necunoscuţii aflaţi printre noi conţine elemente fragile. ‘Adevărul‘ nu este un obiect solid şi bine lustruit, care poate fi extras cu condiţia să săpăm destul de adânc şi să căutăm cu suficientă forţă. Ceea ce vrem să aflăm despre un necunoscut este fragil. Dacă, din neatenţie, călcăm peste lucrul căutat, acesta se va face praf sub piciorul nostru.‘
Ce putem totuși să facem?
Să realizăm că unele fapte se petrec doar într-un anumit context. Chiar dacă premisele sunt acolo şi condiţiile sunt îndeplinite, diversele comportamente sunt legate de anumite circumstanţe şi condiţii foarte specifice. Nu există rețete, nu există tipologii de oameni.
Să fim conștienți că semnele exterioare – emoțiile lui Ekman sau reacțiile rapide din filme precum ‘Lie To Me‘ – doar arareori transmit mesajele corecte. Vom vedea mereu oameni care râd cand spun lucruri grave, oameni incapabili să plângă, ca și criminali cu mutre de îngeri. Un curs de FACS (Facial Action Coding System) la academia lui Ekman nu te va ajuta să citești dinainte toate minciunile care ți se vor spune.
‘Ignoranţa noastră în ceea ce priveşte lucrurile nefamiliare este combustibilul fricii noastre.‘
Ce nu ştiu că nu ştiu? Presupoziţia apriorică a sincerităţii şi iluzia transparenţei ţin de incapacitatea noastră de a-l descifra pe necunoscut ca individ. Dar peste aceste erori mai punem încă una, care impinge problema noastră cu necunoscuţii într-o criză. Nu înţelegem importanţa contextului în care acţionează necunoscutul. Atunci când vă confruntaţi cu o persoană nouă, trebuie să vă întrebaţi unde şi când vă confruntaţi cu ea – pentru că aceste două aspecte influenţează considerabil felul în care interpretaţi cine este.‘
Dacă tu crezi că oamenii sunt buni, în 80% dintre cazuri ai dreptate. Pentru cei 20%, merită să stai în alertă mereu? Gladwell spune că nu.
În anii 1970-1980, când Kahneman și Tversky au început să vorbească tot mai des despre cele două sisteme care conviețuiesc în creierul nostru (Sistemul 1 – intuitiv, rapid și arhaic și Sistemul 2 – elaborat, lent și rațional), lumea științifică i-a privit cu suspiciune. Mai apoi, când au afirmat că homo oeconomicus este o entitate care există mai mult pe hârtie, decât în viața reală, economiștii adepți ai raționalității absolute s-au înfiorat. Iar când Kahneman a obținut în sfârșit Premiul Nobel pentru Economie cu o teorie care se baza chiar pe inexistența omului exclusiv rațional, lumea a intrat într-o nouă epocă, mult mai nuanțată, și anume în epoca economiei comportamentale.
Prima dată când am citit titlul și, mai ales, subtitlul cărții lui Bobby Duffy, în ciuda dublei mele pregătiri academice și practice (sunt sociolog și psiholog), am ridicat și eu o sprânceană. Cum să te înșeli aproape în orice privință? – mi-am spus, agățându-mă ca de o ultimă speranță de acel „aproape”. Apoi m-am oprit asupra exemplului cu care se deschide cartea: crezi sau nu că Marele Zid Chinezesc se vede din spațiu?
Dacă spui „da”, sunt șanse mari să mai fi auzit informația asta de câteva ori până acum. Probabil că deja ai în fața ochilor această lungă și șerpuitoare minune arhitectonică și nu ți se pare chiar imposibil ca ea să fie vizibilă chiar și de pe Lună. Doar e vorba de Marele Zid, nu? Sistemul 1 a preluat controlul.
Dacă spui „nu”, cel mai probabil ai răspuns mai greu, pentru că ai stat și te-ai gândit, ba poate chiar ai calculat dimensiuni și distanțe. Ai implicat gândirea sistematică, oferită de Sistemul 2, și te-ai străduit ceva mai mult. În ultimii ani, parcursul meu profesional m-a condus spre un demers exemplar și fastuos al modului în care ceea ce credem, percepțiile noastre subiective, poate fi supus unui test nemilos. Multe dintre „țările Ipsos” au spus „da” studiului demarat de colegii noștri din Ipsos MORI (filiala din Marea Britanie a grupului Ipsos) și intitulat, curajos, „Perils of Peception” („Pericolele percepției”). El măsoară distanța dintre realitate și percepție în ceea ce privește o serie de subiecte cu impact major în toate sferele vieții noastre: în cea politică, socială, climatică, familială, personală, intimă. Pe parcursul câtorva ani, în cadrul conferințelor globale Ipsos, country managerul celei mai „ignorante” țări, adică al țării pentru care fusese măsurată cea mai mare distanță dintre percepție și realitate, primea un premiu de consolare de la managerul care îl câștigase în anul anterior. Un fel de „Zmeura de aur”, în varianta științifică.
Cartea nu își propune nici să arate cu degetul și nici să stârpească ignoranța, ci să dezvăluie percepțiile eronate pe care le avem față de lumea în care trăim. La puține întrebări din numeroasele studii prezentate în cartea de față oamenii au spus „nu știu”. Și-au activat Sistemul 1 și au oferit rapid răspunsul cel mai aproape de poveștile, fricile, emoțiile, percepțiile și convingerile lor. Deși între ignoranță și percepții eronate există doar o linie fină de demarcație, separarea lor este esențială pentru înțelegerea fenomenelor sociale, politice și economice pe care le trăim. Puțini dintre oamenii care participă la aceste studii se consideră ignoranți; cei mai mulți spun cu onestitate ceea ce cred, din două motive: pentru a da răspunsul corect (scop explicit) și pentru a ne spune ce îi îngrijorează (scopul implicit).
Dar cât de obiectivă este „realitatea” și cât de greșită este, „percepția”? În unele țări, pentru câteva subiecte este greu să găsești statistici oficiale. În altele nu ai voie să le măsori din cauza unor inițiative guvernamentale (de exemplu, apartenența la un cult religios în Franța). Bobby Duffy, coordonatorul acestui studiu, a găsit o cale: a măsurat percepții față de percepții, realități față de realități, a pus cifrele față în față cu oamenii ale căror percepții erau greșite. Ce a rezultat? Că oamenii se îndrăgostesc de ceea ce cred și că își apără cu îndârjire convingerile care le modelează propriul univers, dar și felul în care se raportează la lumea în care trăiesc. Subiectele abordate, care de altfel constituie și capitolele cărții, au meritul de a nu lăsa pe nimeni indiferent: sănătatea, banii, sexul, politica, copiii noștri, imigrația, religia, criminalitatea – tot atâtea tematici și tot atâtea temeri în legătură cu care avem păreri, cele mai multe dintre ele greșite. De mintea noastră se lipesc idei și fapte simple, neașteptate, concrete, emoționale, care spun o poveste și care par credibile. Le preferăm în defavoarea informațiilor statistice seci, reci, distante și pe care nimeni nu ne ajută să le interpretăm.
De la economie la criminalitate, de la mame adolescente la șomaj, de la Brexit la Trump, cartea ne poartă printre marile teme ale modernității cu o mână ușoară și sigură, dar nu mai puțin încărcată de semnificație și sens. Căci Marele Zid Chinezesc este, într-un fel, tot ce ne înconjoară.
Se vorbește din ce în ce mai mult despre analfabetism funcțional. Numeroasele studii prezentate în această carte arată că puțini oameni înțeleg conceptul de probabilitate și că cel puțin 10% dintre cei chestionați nu știu să citească nici măcar procente. Exemplele aflate la îndemână, poveștile pe care le auzim, informațiile similare, nevoia de a fi la fel ca ceilalți, psihofizica – sau tendința de a merge înspre valoarea de mijloc –, starea emoțională în care ne aflăm, importanța subiectivă pe care respectiva temă o are pentru noi, sentimentul superiorității personale, toate acestea ne modelează răspunsurile în mod hotărâtor.
Adevărata valoare a acestei cărți constă, astfel, în înțelege- rea motivelor pentru care oamenii cred ceea ce cred. Nu suntem proști – suntem cu toții sub influența propriei subiectivități și a factorilor externi, care, amândouă, ne pot distorsiona percepția asupra realității.
Am fi tentați să credem că un antidot extrem de simplu și la îndemână îl reprezintă contracararea percepțiilor eronate cu o infuzie sănătoasă de informații corecte și cu multe cifre. Din păcate, orice informație nouă, dacă se așază împotriva credințelor curente, riscă să fie respinsă de mintea noastră ca un corp străin. Respondenții dintr-unul din studiile prezentate în carte, expuși la informația corectă după ce și-au declarat părerea (eronată), au considerat fie că informațiile oficiale sunt greșite și nu iau în calcul cifrele „reale”, fie că se intenționează ascunderea adevărului față de populație, fie că e mai important ce vedem cu ochii noștri, fie că, în sfârșit, nu contează care sunt informațiile așa-zis oficiale, ei alegând să rămână la părerea lor. Subiectul studiului în cauză era imigrația, una dintre cele mai controversate teme din ultimii ani, alături de religie.
E foarte ușor să spui că avem păreri atât de greșite despre lumea din jurul nostru pentru că ne uităm prea mult la televizor. Media este doar unul dintre factori, dar nu singurul și cu siguranță nu cel mai important. Presa este mai degrabă un mecanism de transmisie a unei realități care se întâmplă deja, cu atât mai mult cu cât oamenii au tendința de a alege acele surse de comunicare care le întăresc părerile deja formate și, ca atare, au tendința de a trăi într-o bulă informațională greu de pătruns. Răspunsurile noastre emoționale la informațiile pe care le aflăm ne influențează major percepția asupra realității și este nevoie de un efort cognitiv suplimentar pentru a accepta ceva împotriva credințelor noastre.
Bobby Duffy își încheie cartea cu două concluzii optimiste: • Lumea e un loc mult mai bun decât ne-am fi imaginat și, cu siguranță, dintre toate epocile istorice scurse până în prezent, cel mai bine e să trăiești ACUM. • Nu suntem până la capăt sclavii propriilor concepții eronate; cu doza corectă de informație prezentată într-un mod relevant fiecăruia dintre noi, suntem, în cele din urmă, niște ființe oricât de imperfecte, dar raționale.
Așadar, cum spunea Aldous Huxley, „faptele nu vor înceta să existe doar pentru că sunt ignorate”.
Percepția înseamnă realitate, a spus strategul politic Lee Atwater în 1980; după el, mulți alții au aplicat acest principiu în alte zone ale vieții publice și private. Realitatea înseamnă percepție e concluzia care se desprinde din analizele profunde și din interpretarea plină de umor a lui Bobby Duffy în cartea pe care o ții în mână. O carte-musai, dacă vrei să înțelegi mai bine atitudinile și comportamentele concetățenilor tăi locali și planetari în era supraîncărcării informaționale.
Capitolul despre percepțiile românilor a fost scris foarte recent, de doi cercetători pasionați din Ipsos România, ulterior finalizării cărții de Bobby Duffy. Autorul a văzut paginile și a acceptat ca acestea să devină parte integrantă din cartea sa. Dacă cele mai multe tendințe globale se reflectă și în răspunsurile conaționalilor noștri, în ultimul capitol al cărții ni se dezvăluie și specificul nostru, căci misiunea Ipsos în România și în cele 90 de țări în care suntem prezenți este să înțeleagă încontinuu oamenii, societatea și piețele, fără generalizări, fără părtinire și mai ales fără condescendență.
Aceast text a apărut inițial pe https://blog.publica.ro/2019/05/13/alina-stepan-despre-pericolele-perceptiei/ și face parte integrantă din carte. Cartea ‘Pericolele percepției – de ce ne înșelăm în aproape toate privințele’ a fost lansată în București, la librăria Cărturești Verona, în prezența autorului, în 16 mai 2019.
În 2017, Apple a publicat pe site-ul propriu că sunt în căutarea unui inginer care are și o diplomă în psihologie pentru a îl / o ajuta pe Siri să devină capabil/ă de conversații serioase cu deținătorii de iPhone. Apple explica atunci că deținătorii de iPhone nu o iau pe Siri la întrebări doar în legătură cu starea vremii sau adresa vreunui restaurant. Se întâmplă frecvent ca, atunci când sunt singuri și vulnerabili, oamenii vorbesc cu Siri despre problemele lor personale. De mai multe ori, Apple a fost acuzat că nu a putut preveni actele suicidare ale clienților săi. Când utilizatorii de iPhone îi spuneau lui Siri că vor să se arunce de pe un pod, aplicația vocală le oferea indicații despre cum să ajungă la podul cel mai apropiat.
Pe de o parte, din ce în ce mai mulți oameni au nevoie de suport psihologic. Mulți se îndreaptă spre psihologi, din păcate mult mai puțini decât cei care ar trebui să o facă. Pe de altă parte, apar din ce în ce mai multe mașinării care desfășoară acțiuni făcute până mai ieri de oameni, mașinării construite după chipul și asemnarea noastră. Ele preiau, astfel, toate idiosincraziile noastre, învață la fel ca noi și sunt la limită, capabile să fie subiective atunci când nu trebuie și (prea) obiective atunci când s-ar cere o urmă de empatie.
În Star Trek, atunci când Data, androidul construit de Doctor Noonien Soong găsit pe Omnicron Theta și înzestrat cu creier pozitronic începe să simtă emoții, toată lumea intră în panică, considerând că Data ‘s-a stricat’. Conform scenariului, Data trebuia să devină până la finalul serialului din ce în ce mai mult un om, însă să nu ajungă niciodată ‚chiar acolo’. Data este, fizic, cel mai inteligent personaj și, este, de asemenea, capabil să supraviețuiască în atmosfere letale pentru om. Ca android însă, este cel mai puțin stabil emoțional din tot echipajul, mai ales de când Doctor Soong decide să îi adauge un ‘cip emoțional‘.
Așadar, cât de puțin oameni dorim să (mai) fim, și cât de oameni vor ajunge
să fie mașinile pe care le construim?
Cum analizează, lucid, Thomas Hills, profesor de psihologie la Warwick University, într-un articol din Aeon, ‚Acești algoritmi controlează viteza mașinilor fără șofer, identifică țintele pentru dronele militare autonome, calculează sugestibilitatea noastră la marketingul politic și comercial, ne ajută să ne găsim sufletul-pereche pe site-urile de online dating și evaluează riscul atunci când încheiem o asigurare sau luăm un credit. Algoritmii devin fundalul aproape ‘simțitor al vieții noastre‘.
Devine extrem de tentant, aș zice, să îi lăsăm să ne ajute să ne trăim viața într-un mod care
pare mai ușor, și să ne bucurăm de viața cea nouă, în care roboței vizibili sau
invizibili preiau de la noi și duc cu sârguință la capăt toate sarcinile
rutiniere și nasoale care ne mănâncă timp prețios. Așa o fi?
Cum ar fi să dai frâu liber invențiilor tehnologice în viața ta și să le
delegi părți importante din ea? De la alegerea și sortarea șosetelor la
creșterea plantelor, livrarea coletelor, cumpărarea prezervativelor și alegerea
partenerului de viață? Totul poate fi dat altcuiva spre rezolvare, cu douaă
condiții:
Să nu
ai pretenția să le facă la fel de bine ca tine;
Să nu
te mire când nu vei fi întrebat cu privire la o alegere pe care părea că numai tu
o poți lua.
De ce facem asta, de lene sau pentru că nu avem ceva mai bun de făcut?
Cartea lui Nicolas Santolaria, ‘Cum mi-am delegat viața‘ (‚Comment j’ai sous-traité mai vie’) este o parabolă hilară – dacă nu ar fi tristă – de aplicații care, în încercarea de a ne ajuta să ne împerechem șosetele (căci unde se duc șosetele atunci când se duc?) sau de a ne alege partenerul, ajung să ne ducă într-o lume absurdă si Wall-E-eană în care oamenii stau tolăniți pe spate, îmbuibați și ignoranți, în timp ce inteligențele făcute să ia de pe noi sarcinile domestice și rutiniere ajung să ne conducă viețile într-un mod al naibii de imperfect. Redau doar un pasaj, din capitolul în care Santolaria își propune să cultive plante de apartament cu ajutorul unei mici grădini luminate cu LED și a unei aplicații care îi transmite ordine vocale despre când să ude grădina: ‘
Am obținut prima mea recoltă de busuioc roșiatic. Momentul este emoționant, chiar dacă, pentru a ajunge în punctul ăsta, am consumat, fără îndoială, o cantitate de energie echivalentă cu consumul anual din Burkina Faso. Amestec câteva frunze în risotto-ul meu de casă. Să mănânc o plantă care a muncit atât de mult prin intermediul aplicației ca să intre in dialog cu mine aproape că îmi dă sentimentul că am devenit canibal.‘
Scenă din filmul de desen animat Wall-E (2008)
Interpretările uneori tendențioase pe care le învață noii algoritmi îi fac să aibă comportamente rasiste, sexiste sau, oricum, îmbibate de prejudecățile celor care i-au creat.
Nu se pune doar problema inconsistențelor în programare, de prejudecăți sau
de date incorecte. Programele de inteligență artificială ajung susceptibile de
probleme de sănătate mentală chiar din cauza
propriei lor structuri, și aceste ‘maladii’ se apropie de cele ale oamenilor. De exemplu,
mașinăriile AI pot începe să uite informații mai vechi atunci când în memoria
lor se adaugă noi informatii: acest fenomen se numește ‘uitare
catastrofică‘ și atinge toate rețelele neuronale, fie că sunt umane sau nu.
Social media, printer altele,
este un cuib extrem de bun, din păcate, pentru părtinire și ură. Algoritmii
care petrec prea mult timp pe social media devin rapid bigoți. Ca oamenii, de
altfel.
Una dintre marile iluzii pe care
le avem este că, o dată ce am reușit să reproducem inteligența umană din
siliciu, lăsăm la o parte toată impredictibilitatea umană. Agenții complecsi de
inteligență artificială demonstrează comportamente impredictibile chiar și
pentru programatorii lor. Aceste
comportamente ‘divergente‘ se
manifestă numai în interacțiunea cu lumea exterioară care – ce să vezi? – a rămas
la fel de impredictibilă ca și pentru oameni.
Un exemplu straniu
este robotul-aspirator Roomba și presupusa lui teamă de vid. Se pare că razele
sale infraroșii interpretează greșit porțiunile de podea prea închise la
culoare și le confundă cu o gaură sau cu o scară, lucruri pe care a fost
programat să le evite.
Acum n-o să cădem în capcana antropomorfizării sau zoomorfizării acestor
mașini, cu atât mai mult cu cât ele posedă procese cognitive radical diferite
de cele ale entităților biologice. Cu toate astea, nu poți să nu constați că,
de vreme ce sunt făcute să semene cu creierul uman, acești algoritmi se află în
fața unui risc crescut de a dezvolta probleme de sănătate mentală.
‘Mulți oameni cred că mașinile nu au prejudecăți. Dar mașinile sunt făcute să învețe pe baza datelor umane. Și oamenii sunt plini de interpretări tendențioase.’ (Aylin Caliskan, Princeton University).
O grămadă de lucruri stranii se pot întâmpla cu toate mințile, umane sau realizate după chipul și asemănarea omului. Tot Hills reamintește că Carl Jung a spus odată că în orice om sănătos mental se ascunde un lunatic. Pe măsură ce algoritmii ni se aseamănă din ce în ce mai mult – și, culmea, lucrul ăsta înseamnă apropierea lor de ‘perfecțiune‘, e din ce în ce mai clar că și în circuitele lor neuronale se poate ascunde o ‘ființă‘ care ni se aseamănă din toate punctele de vedere.
‘Da-mi, Doamne, anii tineretii / Si mintea mea de-acum’, canta multi, nostalgic. Ceea ce, daca stai sa te gandesti, e un oximoron. Ce vrei sa fii, tanar sau intelept? Ambele. Pai nu se poate, coa’. Hai sa te mai intreb o data.
Nu degeaba hindusii au inventat samsara, roata reincarnarilor. Ce-i drept, ca nu-ti garanteaza nimeni ca data viitoare vei fi tot om sau, dimpotriva, hamsterul vecinului de la 3, dar orisicat, iti da o speranta ca mai poti sa mai incerci o data, de doua, de nouazecisinouadeori. Noua ne da speranta, europenilor, cand ne gandim la asta. Caci adeptilor hinduismului nu le da decat disperarea ca nu au reusit sa intrerupa ciclul si trebuie sa o ia de la capat. Daca nu ti-ai invatat lectia, te reincarnezi pe o treapta inferioara celei de la care ai plecat si o iei de la-nceput.
Milioane de carti de self-help iti spun cum sa-ti traiesti viata in asa fel incat sa nu iti para rau si sa privesti inapoi cu mandrie, nu cu manie. Asa ceva nu prea exista. In primul rand, pentru ca suntem imperfecti, pentru ca system 1 si system 2 si, in general, pentru ca ne grabim ca maimuta la banane si luam decizii gresite (mai bine orice decizie decat niciuna, nu?).
Apoi, pentru ca traim in incertitudine si pasii pe care-i facem prin viata sunt sovaielnici si plini de indoiala. Oricate coloane cu ‘motive sa da’ si ‘motive sa nu’ desenam pe hartie si oricate SWOT-uri facem inainte de un pas important, sunt atatea si atatea serendipitati care fac toate pregatirile astea sa devina futile, incat, pentru a nu paraliza in indecizie, trebuie sa mergem inainte cu ceea ce pare a fi cea mai rezonabila alegere.
‘Mai bine sa imi para rau pentru ce am facut, decat pentru ce n-am facut’ e iar o fraza auto-motivanta care-l adoarme pe criticul din noi. ‘Ce voiai, ma, sa nu fi facut asta? Lasa, acuma sunt mai invatat, stiu ce sa fac data viitoare si o sa am ce povesti nepotilor! Am sa invat sa fac greseli noi, pe astea nu le mai fac, tot e ceva!’
Nu exista vieti perfect logice, timpi si decizii precise, CV-uri cu directii clare, joburi in care oamenii stau doar atat cat trebuie, copii impecabil crescuti si case Marie Kondo. Sunt om si nimic din ce e omenesc nu-mi e strain. Nici indecizia, nici frica, nici lasitatea, nici razgandirea, nici amanarea, nici…
Manuscrisul de mai sus e o opera de arta perena. Scrii, stergi, te intorci, gasesti sinonime mai bune, inserezi propozitii mai clare, desenezi cate un chip. Balzac, caci despre el e vorba, se zice ca pierduse intr-atat numarul personajelor sale, incat cate un personaj ucis in capitolul 3 reaparea senin in capitolul 8. Ca sa evite situatii de genul asta, Balzac si-a luat o serie de papusi si le-a agatat de gat etichete cu numele personajelor pe care le reprezentau. Cand omora cate un personaj, baga respectiva papusa in sertar.
Sunt multe personaje in viata noastra. Jucam cu noi insine si cu ceilalti o gramada de roluri. Gresim, murim cate putin, metaforic, reinviem mai apoi, in alt capitol, si cu toate astea nu inseamna ca ne-am ratat viata. Numai religiile au cate o carte mare, groasa, scrisa alegoric si aluziv, care sa ne ghideze vietile. Cartea vietii fiecaruia dintre noi nu e inca scrisa. Si o scriem noi, asa cum ne pricepem mai bine, fara ca stersaturile, revenirile, petele de cafea sau de vin, lacrimile sau pastele cu sos scapate pe pagina sa o faca mai putin valoroasa.
In definitiv, ciorna lui Balzac pe care o vedeti aici este din ‘Iluziile pierdute’, ca atare de ce ni le-am transcrie frumos, pe curat? Ca tot n-o sa le regasim prea curand… O pagina care arata aseptic nu e transcrisul unei vieti reale.
Ce, cum? Mnooo, ce titlu e asta?, zic, luand micuta carte intre doua degete, ca pe un pisoi mic, negru si jigarit, la fel cum apare pe coperta.
O intorc neincrezatoare, citesc textul de pe coperta a patra, ochii incep sa-mi luceasca, o inhat mai bine, ca si cum ar vrea sa mi-o ia cineva, si ma duc spre casa de marcat. E vineri seara, sunt la libraria de la sediul Publicis de pe Champs- Elysées si tocmai am descoperit o mica America.
Asa a inceput istoria mea de iubire cu acest scriitor japonez care nu a scris decat aceasta carte (dar a facut cateva filme) – deocamdata, caci are doar 39 de ani -, carte pentru a carei a doua editia a ales acest titlu. Cum s-a numit prima editie? ‘Doua miliarde de batai de inima’.
Pariez ca vreti sa stiti daca exista cu adevarat un autor suficient de nebun incat sa scrie o carte care sterge pisicile de pe fata pamantului. Ei, bine, exista…ba nu, nu exista! Nici macar un autor japonez tanar care a scris doar o carte nu e atat de inconstient.
Synopsis: La 30 de ani, naratorul afla de la medicul sau ca este condamnat de o boala incurabila si ca nu ii mai raman de trait decat cateva saptamani. Putin timp dupa aceea, este vizitat de Diavol, care ii propune un targ: acela de a primi cate 24 de ore de viata in plus daca e de acord sa dispara cate un lucru de pe Pamant in fiecare zi.
‘De ce nu?’, isi spune tanarul, ca tot suntem sufocati de atatea lucruri inutile. Dar Dracul nu e chiar atat de prost, ca nu tinteste deloc spre cutiile de conserve, cravatele de matase, petele de pe camasa, tantari sau pungi de plastic. Noooo!
Ce era mai trist? Ideea propriei mele morti sau aceea a disparitiei lucrurilor importante din viata mea?
In prima zi dispar telefoanele. In autobuz, oamenii citesc, se uita pe geam sau asculta muzica. Timpul se dilata si numarul durerilor cervicale scade. Oamenii privesc inainte si isi tin mainile in buzunar.
‘Ah, a fost usor!’, isi spune bolnavul.
A doua zi dispar filmele. Greu, greu de tot, isi spune el, cand Cel cu Coarne il sfatuieste sa isi aleaga un ultim film de vazut. Chaplin toujours.
Maine, din nou, o sa mai sterg ceva de pe fata lumii. Pentru a trai, imi despuiam propriul viitor.
A treia zi se duc Dracului ceasurile. Imi vine in minte ‘In Time’, un film in care oamenii isi purtau viata pe mana. Aici, nu. Spatii goale pe perete, dungi albe la incheieturi. Zile, saptamani, ore – duse.
Ceasurile. Nu am incetat niciodata sa ne inconjuram de aceste simboluri ale dependentei: pe peretii camerelor, in camere, chiar si la baie! Si, ca si cum asta nu ar fi fost de ajuns, a trebuit sa ni le prindem si la incheietura. Libertatea e anxiogena. Si cine zice ‘regula’, zice pierderea libertatii. Oamenii au facut in asa fel incat sa-si limiteze libertatea, creand o baterie de reguli linistitoare.
‘Ce-ar putea sa mai ceara pentru inca 24 de ore din viata mea? Merita existenta mea de postas asa ceva?’
‘Ahahahahaha, rade Dracul satisfacut! Azi e ziua acestei mici creaturi care-ti doarme pe perna si a tuturor neamurilor ei. Azi vor disparea pisicile!’
Dar personajul nostru nu il mai asculta. Prin ochii lui Varza, pisoiul de pe perna, isi vede copilaria: pe mama lui care il aduce pe Laptuca in casa, un pisoi murdar si ud gasit in sant. Moartea lui Laptuca si depresia mamei. Gasirea lui Varza si zambetul reinnoit al mamei. Moartea mamei de cancer, in urma cu patru ani. Incetarea relatiei cu tatal. El si Varza. Singurii supravietuitori ai unei familii care a incercat sa fie fericita, sau macar normala.
Pentru cine priveste viata de aproape, seamana cu o tragedie, dar de la distanta, e o comedie!
Exista un lucru la fel de inevitabil ca moartea: viata!
Hotararea lui e luata. Il aseaza pe Varza in cosul bicicletei de postas si pleaca spre casa tatalui, pe care nu l-a vazut de 4 ani, sa isi ia ‘la revedere’ si sa il lase pe Varza pe maini bune pentru multele vieti pisicesti pe care le va avea de trait de acum incolo.
Ah, v-am spus ca tatal sau era ceasornicar? Dar ca se intalneste cu fosta lui iubita, care ii da o scrisoare de la mama lui? Atatea detalii fine, mici, filigranate, atatea ironii, de la camasile hawaiene ale Necuratului si pana la prietenul lui cinefil care ii da din greseala un DVD gol.
Nu se pot reda toate astea, tot la fel cum viata trebuie traita, nu spusa. Chiar si viata care se stinge aproape deliberat, pentru ca alte fiinte si lucruri sa poata continua sa fie.
Ce-ar fi viata fara pisici? Ce-ar fi viata fara lucrurile care o fac frumoasa, posibila, constrangatoare, grea, impredictibila? Ce-ar fi viata fara dumnezei si draci, fara alegeri, fara responsabilitati, fara telefoane, ceasuri, filme si pisici?
Nu e deloc o carte despre matze. E doar o carte despre oameni.
Îl bag încă o dată în priză. Nimic. Îl întorc pe toate părţile. NA-DA. Frustrarea creşte. Oare de când îl am? Ah, iată, se fac deja 10 ani, ce mai aştept de la el? A obosit, săracul. Dar voiam sa îl folosesc azi. AZI! Cum a putut să mă lase în pană aşa? După atâta timp…
Probabil că e din cauza încărcătorului, s-o fi secţionat pe undeva. Ia să vedem, unde au ăştia service autorizat? Oaaaaa, Şoseaua Viilor! No f… way, mai bine îmi iau altul. Au trecut, totuşi, 10 ani. Dar dacă mai merge? Poate că ar merita reparat. Noah, e prea mare efortul. Şoseaua Viilor?
De multă vreme, sunt atrasă de minimalism. ‚All you need is less’, îmi spun, parafrazând o zicală întrucîtva celebră. Ultima carte despre minimalism pe care am citit-o m-a lăsat însă mai puţin convinsă.
Fotografiile vechi îţi ocupă prea mult spaţiu? Fă-le digitale şi aruncă originalul.
Televizorul e prea mare? Aruncă-l şi ia-ţi un computer bun.
Masa şi scaunele sunt prea voluminoase? Scapă de ele şi, când prietenii vor să te viziteze, sugerează-le că e mai bine să vă întâlniţi la cafeneaua din colţ, tu nu ai loc acasă.
Aparatul ăsta foto pare că e inutil? Dă-l dracului, aruncă-l, oricînd îţi poţi cumpăra altul dacă vrei!
Curios, minimaliştii se bazează pe faptul că trăiesc într-o societate maximalistă, care le poate pune oricând la dispoziţie ce au aruncat ei pe fereastră. Ca minimalismul să existe, trebuie ca toţi ceilalţi să fie plasa de siguranţă pentru lucrurile pe care, ups!, nu trebuia sa le azvârlim. Sau cel puţin, asta e impresia după lectura cărţii lui Fumio Sasaki – ‚Goodbye, things! The New Japanese Minimalism’. Fumio Sasaki, care trăieşte cu 3 perechi de pantaloni, 4 cămăşi, o saltea şi un MakBook Air. Aproape budist, ai spune…
Asta e impresia şi după multele întâlniri în cabinetul meu virtual de psihoterapie cu din ce în ce mai mulţi clienţi care îşi doresc o relaţie – heterosexuală, homosexuală, puţin importă, problema e aceeaşi – şi nu găsesc în jurul lor decât ‚minimalişti’. ‚Bite-sized people’, cum ar veni. Uber-işti ai iubirii, Tinder-işti şi Grindr-işti sau cum se cheamă AirBnb-urile astea ale iubirii ‚la bucată’. Îţi doreşti o relaţie pe termen lung? Nasol! Cine e nebun să îşi ‚stocheze’ atata responsabilitate în casele din ce în ce mai minuscule, când pot să facă o poză şi să o urce pe net? La un click distanţă, un torent nesfîrşit de resurse, care nu cer nimic, nu se doresc întreţinute pe termen lung, nu lasă vase murdare, nu fac febră, nu le vine ciclul, nu îşi scrântesc piciorul, nu se strică, nu au nevoie de bani mulţi şi nu au prea multe pretenţii.
Una din hârtiile care nu îl lăsau pe Sasaki să devină minimalist era o foaie pe care mama lui desenase un traseu întrucâtva complicat, în era pre-Google maps, la prima lui vizită provincială la Tokyo. Pac!, a pozat-o, pac!, a aruncat-o. Uşor de tot, aşa-i?
Unde sunt oamenii tineri (25-35?) care îşi doresc o relaţie pe termen lung şi pe care clienţii mei nu reuşesc să îi găsească? Unde sunt lucruri gratuite care ne alcătuiesc pasiunile, obiceiurile, amintirile şi, care, uneori, ne înghesuie casele? Predica pe care o înghiţim nemestecată este, din ce în ce mai mult: ‘Nu mai deţine, foloseşte pe-al altuia !‘, Ia doar atât cât ai nevoie!’ De ce să te înhami pe viaţă, când poţi să închiriezi, să te foloseşti, să utilizezi? Las-că are altul, fraierul ăla…’
E o iluzie a libertăţii, sau poate chiar o libertate real-câştigată, în lumea asta supra-abundentă. Însă riscul dezrădăcinării nu e departe. Dacă totul e disponibil la un click distanţă, de ce să ma investesc timp, energie, vulnerabilitate, frustrare, bani în ceva ce îmi cere atât de mult efort să AM?
Îmi întorc privirea spre epilatorul meu, pe care l-am înlocuit nu fără regret weekendul ăsta. E prea departe Şoseaua Viilor… Şi cu ăsta vechi ce fac acum? ‘Aruncă-l!‘, îmi şopteşte, sibilinic, Sasaki.
Ma întreb dacă întreaga coregrafie politică în jurul celor două echipe finaliste din seara asta ar fi fost diferită dacă preşedintele Franţei, acest Jupiter, cum ii spun adversarii politici, nu ar fi fost văzut sărind din scaunul lui de fericire, sau daca preşedinta Croaţiei, această doamnă bine care nu-şi arată vârsta (şi a cărei imagine a fost fals asociată cu Coco Austin*, iubita rapperului Ice-T, în costum de baie), nu şi-ar fi pupat pe frunte, de la înălţimea podiumului, fotbaliştii (şi pe ai Franţei, fără discriminare), ca o Albă ca Zăpada piticii.
*Sau, mai rău, în alte imagini a fost ‘confundată’ cu actriţa porno Diamond Foxx, spune presa.
M-am uitat la meci ca un etnograf tendenţios, trăgând cu ochiul pe feedul de facebook, să văd mulţimile dezlănţuite.
Unul (sau una) zice, rasist: „A câştigat MFranţa, să vezi ce bucurie o să fie la MParis.” Trecem peste gratuitatea glumei, peste lipsa de vină a bietului Mbappe şi peste faptul că toţi jucătorii Franţei sunt născuţi în Franţa. Ah, da, altcineva glumea doct despre Umpipi (nota mea: Samuel Umtiti, un prenume nu prea african). Bine că îl hulim pe Trump, dar ne închinăm la supremaţia albă fix ca el!
Altul (sau alta): „Ţin cu Franţa pentru cultura ei, pentru vin, pentru istoria şi muzica ei.” Ce legătură are asta cu fotbalul?
Altul (sau alta): „Ţin cu Croaţia pentru că sunt balcanici, aici, vecinii noştri.” Geostrategie?
Altul (sau alta): „Ţin cu Croaţia pentru că Modric a avut o copilărie chinuită.”
Altul (sau alta): „Ţin cu Franţa pentru că este mama noastră culturală, totul avem de la ea: limbă, cultură, micul Paris…”
Ah, eu? Nici eu nu sunt mai brează, desigur, dacă până acum cumva aţi tras concluzia că judec suveran. Deşi iubesc Franţa (nu mai mult decât India, totuşi…!), eu până să înceapă meciul am ţinut cu Franţa. Iar mai apoi, când, după imnuri, l-am auzit pe Modric încurajându-şi coechipierii cu „Aide, aide!”, m-am cam predat geopoliticii, căci atât de româneşte a sunat! Până la final, am ţinut doar cu roşu-alb-albaştri :), de oricare parte a Europei ar fi fost ei. Am încercat să am parti-pris-uri care sunt construite şi pe altceva decât pe clişee şi prejudecăţi. Dar probabil că de-asta se şi uită o întreagă planetă la meciuri, din care doar 5% se pricep: pentru toate aceste trăiri emoţionale şi incorecte politic, pentru toate aceste momente scurte în care avem nevoie de ceva mic, laic şi euforizant în care să credem.
Un rege chipeş este binecuvântat cu puteri supraumane, dar aroganţa lui nesuferită îl face să semene haos în regat. Intră în scenă un călător cu picioarele pe pământ, care îl provoacă la luptă. Regele termină bătălia temperat, şi cei doi eroi devin prieteni şi pornesc împreună într-o serie de aventuri periculoase de-a lungul si de-a latul regatului.
Aceasta este, pe repede-nainte, Epopeea lui Ghilgameş gravată pe tăbliţe de lut acum 4000 de ani, ceea ce o face cea mai veche poveste din lume care a ajuns pana la noi. Ce e şi mai uimitor este faptul că ea este încă citită cu bucurie şi astăzi, şi atât de multe dintre elementele ei se regăsesc în poveştile populare care au apărut până astăzi.
Cum zicea un articol fain citit mai demult pe bbc.com, ‚De la discuţiile la marginea focului şi până la dramele de pe Netflix, naraţiunea a fost un element esenţial pentru fiecare etapă a societăţii umane.’
Vorbim de ceea ce se poate chema ‘darwinism literar’, adică ceea ce face ca o poveste bună să supravieţuiască, şi motivele evoluţioniste pentru care anumite naraţiuni – de la Odiseea lui Homer la Harry Potter – au un aşa succes. Astăzi, nu ne mai adunăm în jurul focului, însă adultul zilelor noastre petrece cam 6% dintr-o zi scufundat în poveşti pe diverse ecrane. Tot un fel de tăbliţe de lut şi ele…
Cum rămâne cu Povestea Noastră în timp ce citim Poveştile Altora?
Trăim într-o lume în care abilitatea de a spune o Poveste (bună) poate să însemne diferenţa dintre succes şi eşec. Poveştile sunt mereu în jurul nostru şi, fie că ne dăm sau nu seama, folosim puterea naraţiunii în fiecare zi. Folosim poveşti să convingem, să amăgim, să explicăm, să distrăm, să ilustrăm ceva. Spunem poveşti să ajutăm un copil agitat să doarmă. Spunem poveşti să îmbunătăţim calitatea unei glume, să demonstrăm un punct de vedere, să convingem pe cineva de adevărul nostru. Avocaţii folosesc puterea naraţiunii să convingă juraţii de nevinovăţia clienţilor lor. Publicitarii folosesc poveşti să arate cât de incomplete ne sunt vieţile fără produsele promovate de ei, care ne vor schimba pentru totdeauna soarta-nspre mai bine. În predicile lor, preoţii folosesc poveşti pentru a ne convinge să ‘luăm calea binelui.‘ Iar politicienii… Toate poveştile gravitează în jurul aceloraşi tematici: alianţe care se fac şi se desfac, indivizi care urcă şi alţii care coboară, comploturi, răzbunare, recunoştinţă, mândrie rănită, seducţie cu sau fără succes, doliu şi jale.
Chiar daca suntem sau nu conştienţi de lucrul ăsta, adorăm să ascultăm şi să spunem poveşti, pentru că poveştile iau haosul din viaţa noastră şi dau zilelor şi orelor o formă, un sens al ordinii, o semnificaţie.
Unii spun că nu există poveşti noi, ci doar moduri noi de a spune aceleaşi poveşti cunoscute. Suntem cu toţii oameni, la urma urmei… Ne îndrăgostim de persoana (ne)potrivită, vrem să fim bogaţi, vrem să ajungem în vârful acelui munte, vrem să iubim şi să fim iubiţi, vrem să câştigăm un premiu şi vrem să fim salvaţi. Cuvântul-cheie aici este ‘vrem’. Acest ‘Vreau’ creează Povestea, mişcarea, dinamica. Da, noi suntem Personajul, dar Personajul nu e suficient ca să existe Povestea; nu există o Poveste decât atunci când Personajul vrea ceva – şi vrea cu adevărat Ceva. Şi încă tot nu avem o Poveste, căci ceea ce Vrea Personajul îl mişcă în timp şi spaţiu, însă ceea ce creează de fapt Povestea este momentul în care în calea Personajului şi a scopului său se interpune Obstacolul. Doar Obstacolul, împreună cu dorinţa puternică de a-l depăşi, e ceea ce împinge Personajul – şi Povestea – înainte. Această mişcare înainte creează conflict, acţiune, şi mai multă mişcare, confruntare şi, la final, deznodământul. Întotdeauna, în orice Poveste, cheia este Dorinţa Personajului de a-şi atinge scopul. Această dorinţă copleşitoare întăreşte Personajul şi îi dă puterea de a supravieţui tuturor suişurilor şi coborâşurilor Poveştii.
Orice Poveste bună are un moment ‚Ah!’. Povestitorii fricoşi nu spun poveşti cu ‘ah’, pentru că evită momentul culminant, atunci când Personajul este într-un moment de cumpănă şi obţine – sau nu – ceea ce îşi doreşte. Orice Poveste are o traiectorie – un început, un mijloc şi un sfârşit. Fiecare Poveste se termină cu un scop, ceea ce Aristotel numea Telos. Telos înseamnă mai mult decât un final, înseamnă că Personajul şi-a atins potenţialul. Cum ar veni, Telos-ul unei ghinde e să devină stejar…
Acuma, noi ştim că, în viaţa reală, cea mai mare parte a ghindelor nu devin stejari. Şi în vieţile noastre nu ajungem la Telos până nu murim. În schimb, ne târâm mereu prin al doilea act al poveştii, aşteptând punctul culminant. Din cauza asta suntem atât de mulţumiţi când citim o Poveste bine structurată. Din mediul sigur al sufrageriei noastre, suntem martorii strădaniilor şi eşecurilor şi triumfurilor unui personaj. Putem să urmărim cum alţi diverşi protagonişti îşi ating Telos-ul, ştiind în acelaşi timp că în vieţile noastre nu s-a schimbat nimic, poate doar ca în timp ce citeam a apus soarele, a sunat telefonul sau e gata cina. Personajul nostru poate că a dus bătălii grele si a suferit pierderi însemnate, sau ceva l-a schimbat pentru totdeauna, şi poate că, spiritual, Povestea asta ne-a schimbat, ne-a zguduit din temelii, dar, în tot timpul ăsta, lumea noastră de bază a rămas aceeaşi.
Cu cât mai multă ficţiune citesc şi împărtăşesc oamenii, cu atât mai uşor le este să fie empatici. (Joseph Carroll, University of Missouri-St Louis).
Cel mai probabil, lucrul ăsta se întâmplă datorită faptului că cititul sau ascultatul poveştilor activează anumite zone din cortex cunoscute pentru implicarea în procesarea socială şi emoţională a informaţiilor. Suntem obişnuiţi cu clişeul ‘emisfera stângă este despre raţiune şi calcul, iar cea dreaptă despre emoţie şi creativitate.‘, însă nu e chiar aşa.
‘Emisfera stângă are o funcţie narativă, e o regiune care serveşte la articularea lingvistică a desfăşurării vieţii unei persoane. Dar amintirile noastre autobiografice sunt localizate în principal în emisfera dreaptă, iar crearea unei naraţiuni coerente a propriei vieţi necesită cel puţin această formă bilaterală de integrare. Integrarea celor două emisfere ne ajută să dăm un sens propriei vieţi.’ (Daniel Siegel, ‘Mindfulness si neurobiologie’, Ed. Herald, 2016).
Fiecare Poveste începe cu armonizarea emisferelor (dreapta pentru reamintirea experienţei, stânga pentru a o putea povesti) şi găsirea Vocii. Dar asta nu se poate face de pe margine, trebuie să intri în Poveste, să-ţi dregi glasul şi să laşi vocea să înceapă.
Acum gândeşte-te la Povestea ta şi întreabă-te:
Cine ‘deţine‘ Povestea, a cui e ea, de fapt?
Ce s-a întâmplat înainte să înceapă Povestea?
Ce s-a întâmplat după ce s-a terminat Povestea?
De unde stiu că s-a terminat Povestea?
Care e miza Personajului?
Ce se întâmplă dacă nimeni nu (-mi) spune Povestea?
Ce vrea cu adevărat Personajul?
Ce secrete ţine Personajul departe de audienţă? Dar departe de Sine?
Ce face Personajul ca să îşi seducă audienţa, să o convingă de Adevărul Său?
Cât de mult va creşte Personajul pe parcursul Poveştii sale?
Sigur, sigur, şlefuim toată viaţa la POVESTEA NOASTRĂ, în speranţa că o vom desăvârşi. Însă arta nu e niciodată perfectă, şi Povestea nu va ieşi niciodată fix aşa cum ne-o dorim. Poveştile respiră în propriul lor ritm şi, atunci când sunt pregătite, pleacă de la noi pentru a-şi trăi propriile lor vieţi, ne abandonează. Uneori, revin peste ani şi atunci nici nu le mai recunoaştem. Cel mai bun lucru pe care-l putem face e să le îmbrăcăm frumos, să le pieptănăm şi să le dăm drumul în lume. Cine ştie, peste 4000 de ani, cineva le va mai desluşi încă de pe alte tăbliţe de lut…
Se întoarce spre mine cu o faţă dezamagită: N-am reuşit nici de data asta.
De ce ne jucăm toată viaţa? De ce gamificarea funcţionează chiar şi în domenii precum cercetarea de piaţă, unde aplicarea unui chestionar devine mai distractivă şi chiar validitatea răspunsurilor creşte atunci când chestionarul este gamificat, adica întrebările sunt formulate şi vizualizate mai degrabă pentru a se adresa intuiţiei decât raţionalului formal din mintea consumatorului.
Într-un sens, suntem, cu toţii, gameri şi asta nu e neapărat rău. Sau cel puţin asa ne spune Berni Good, specialistă în psihologia jocurilor video, pe care am auzit-o acum vreo doi ani la o conferinţă MRS la Londra. Vorbea unei săli pline de oameni serioşi la costum, care o priveau cu oarecare milă şi chiar teamă atunci când spunea cu seriozitate:
‘Cercetările au arătat că jocurile video sporesc productivitatea şi creativitatea şi toate studiile asupra creierului spun că jocurile video implică mai multe zone ale creierului comparativ cu cititul.’ [o blasfemie pentru mine!]. ‚Pentru dezvoltatorii de jocuri, înţelegerea acestui fapt este crucială pentru dezvoltarea unui joc de succes – de exemplu, îmbunătăţirea jocului prin creşterea numărului de oportunităţi pentru fiecare provocare, realizare şi recompensă în parte activează centrul recompensei din creier, ceea ce permite eliberarea dopaminei – o substanţă chimică care îl face pe jucător să se simtă minunat şi stimulează faptul că, prin învăţarea pe baza recompensei, acesta să ajungă la nivelul următor.’
‘Chiar dacă jocul este sau nu multi-player, prin permiterea unui nivel oarecare de relaţionare în cadrul jocului, dezvoltatorii acestuia pot să acceseze hipotalamusul care eliberează occitocină, o substanţă chimică foarte puternică, al cărei rezultat poate unifica jucătorii atît de mult, încât poate determina motivaţii sociale pentru implicarea în joc. Ne place să îi sfătuim pe cei care elaborează jocuri video să acceseze cortexul cingulat anterior dorsal, care îl oblige pe jucător să gândească, deoarece, această zonă a creierului fiind responsabilă de cogniţie, asta poate să ăl ajute pe jucător să se simtă competent şi să rămână în joc datorită acestor declanşatori ai cunoaşterii.’
Deci cum? Da, există o firmă care îî ajută pe dezvoltatorii de jocuri să creeze aplicaţii care ne ajută şi ne subjugă în acelaşi timp, ne dezvoltă şi ne spală creierul în aceeaşi măsură şi cu aceeaşi răceală.
Acum zece ani, Second Life începea să facă ravagii, seducând-ne să ne construim în virtual realitatea pe care ne-o dorim, departe de aceea din care, în fapt, făceam parte şi pe care ne-o construisem cu mâna noastră. Desigur, unii psihologi precum Berni Good au putut să spună că mai bine să primim o gratificaţie virtuală decât să cădem în depresie. Anul trecut, Pokemon Go ne făcea să intrăm în stâlpi vânând nişte fiinţe urâte şi inexistente. Tot aşa, unii au argumentat că, urmărind creaturile prin parcuri şi pe străzi, au început să facă mişcare şi să aibă un stil de viaţă mai sănătos.
Nu şi-a măsurat nimeni glicemia după câte mii de şiruri de bomboane şi ciocolată şi bezea şi jeleu a înşirat în formaţiuni cuminţi de trei, patru sau cinci bucăţi în Candy Crush Saga, şi nici WWF-ul nu e dat pe spate de câte milioane de urşi sunt salvaţi zilnic în Candy Crush Soda.
Clash of Clans? Desigur! Ce alt mod mai bun de a ne simţi eroi nemuritori, învingători, speciali, aparte, demiurgi? Tanchist.ro, cu reclama lui adresată gulerelor albe plictisite de atâtea Excel-uri fără rost şi Triviador, în care cucereşti de repetate ori România şi îţi formezi cultura generală în acelaşi timp. Îmi amintesc de un joc sângeros şi stupid recomandat de un coleg acum vreo 15 ani, în care omorai oi (!!!) umplându-ţi ecranul de un sânge virtual dar nu mai puţin scârbos, joc care, chipurile, îţi diminua frustrările legate de job. League of Legends, Super Mario, Pac-Man şi altele, şi altele. Site-uri bazate, cum ar fi statista.com, ţin aproape cu topuri anuale. Vreţi să ştiţi care au fost cele mai bune jocuri video din 2017? Click aici.
Studii serioase investigate de The Economist au arătat că adolescenţii de astăţi încep să bea mai târziu (16 ani în loc de 14 ani), să ia droguri mai târziu, să facă sex mai tîrziu, să fumeze mai târziu sau mai puţin sau deloc, iar criminalitatea juvenilă a scăzut semnificativ în Europa. Deşi The Economist concluzionează că explicaţia în mare parte pentru aceste tendinţe stă în timpul mai mare petrecut cu părinţii, în preocuparea pentru şcoală, în amestecul rasial şi cultural mai mare, în care se melanjează şi tabuu-uri religioase şi culturale împotriva acestor comportamente, ajunge, în final, şi la argumentele în legătură cu articolul de faţă: timpul petrecut online de către adolescenţi a crescut exponenţial; clasamentul ţărilor e condus de Chile, unde adolescenţii petrec în medie 195 de minute pe zi online într-o zi lucrătoare şi 230 de minute în weekend. Căci ‘Adolescenţii care comunică în special online pot să facă schimb de bârfe, insulte şi poze nud fără să fie nevoiţi să schimbe şi fluide corporale, lovituri sau sticle de vodcă.’ Dincolo de avantajele virtualizării tuturor realităţilor, din păcate se virtualizează şi emoţiile, şi prieteniile faţă în faţă, şi dialogurile, scrise acum atât de prescurtat încât devin o nouă limbă.
Dar li se aplică numai lor? Atâtea strategii virtuale care sunt prelungirea unor filosofii de viaţă! Unii vor să meargă doar înainte, făcând nivel după nivel. Alţii fac performanţă jucând, hedonic şi determinat, acelaşi nivel de 100 de ori, ca să-şi îmbunătăţească scorul propriu dar şi pentru a câştiga din rezultatul comparaţiei cu ‚prietenii’. Căci, pervers, ‘Login with Facebook’ a devenit cea mai facilă modalitate de conectare, care te scuteşte de crearea unui cont nou şi de ‚Care-o fi parola’? Dar ‘Login with Facebook’ înseamnă şi o perpetuă şi sterilă competiţie cu nişte oameni pe care uneori nici nu i-ai mai recunoaşte pe stradă.
Cel mai cool e că, indiferent ce joc ai juca – sport, trivia, luptă, imperii -, ai multe vieţi. Şi când nu mai ai, ceri altora care, mici dumnezei, îţi oferă încă puţin acces la dopamină doar printr-un click plictisit de mouse.
Jocurile online nu sunt doar ‘o joacă de copii’ şi stadiile vieţii nu mai sunt la fel de bine tranşate cum erau. În 1919, Lucian Blaga îşi creiona ‚Trei feţe’ cu gândul la diferenţele dintre vârste:
Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
Bătrânul tace: „Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”
Astăzi, găsim valoare, escapism, recompense, vieţi nenumărate şi o soluţie la realitate în ceea ce ne oferă aceasta viaţă second hand, dar atât de dulce şi de neproblematică…
Disclaimer: Am început cu Luxor, îndesând compulsiv bile colorate în gura Sfinxului. Am jucat Candy Crush Saga până la un nivel cu multe zerouri, care părea imposibil de făcut. Acum, câştig o dată pe săptămână satisfacţie doctă şi de scurtă durată explodând turnuri în Triviador şi răspunzând corect la întrebări de cultură generală. Din când în când, mai salvez nişte urşi captivi în miere în Candy Crush Soda, dar – helas! – nu pe contul meu. Nu am jucat niciodată Solitaire, mi se pare stupid.
Alina Stepan 
Lasă un răspuns