Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘Literare’ Category

De(-a) ce ne jucăm?

– Stai, stai, lasă-mă, acum, acum, aaaaaaaarrrrrrrrrrrrrggggggggggggggghhhhhhhhhh! M-a bătut!

Se întoarce spre mine cu o faţă dezamagită: N-am reuşit nici de data asta.

De ce ne jucăm toată viaţa? De ce gamificarea funcţionează chiar şi în domenii precum cercetarea de piaţă, unde aplicarea unui chestionar devine mai distractivă şi chiar validitatea răspunsurilor creşte atunci când chestionarul este gamificat, adica întrebările sunt formulate şi vizualizate mai degrabă pentru a se adresa intuiţiei decât raţionalului formal din mintea consumatorului.

lifeisagame

Într-un sens, suntem, cu toţii, gameri şi asta nu e neapărat rău. Sau cel puţin asa ne spune Berni Good, specialistă în psihologia jocurilor video, pe care am auzit-o acum vreo doi ani la o conferinţă MRS la Londra. Vorbea unei săli pline de oameni serioşi la costum, care o priveau cu oarecare milă şi chiar teamă atunci când spunea cu seriozitate:

‘Cercetările au arătat că jocurile video sporesc productivitatea şi creativitatea şi toate studiile asupra creierului spun că jocurile video implică mai multe zone ale creierului comparativ cu cititul.’ [o blasfemie pentru mine!]. ‚Pentru dezvoltatorii de jocuri, înţelegerea acestui fapt este crucială pentru dezvoltarea unui joc de succes – de exemplu, îmbunătăţirea jocului prin creşterea numărului de oportunităţi pentru fiecare provocare, realizare şi recompensă în parte activează centrul recompensei din creier, ceea ce permite eliberarea dopaminei – o substanţă chimică care îl face pe jucător să se simtă minunat şi stimulează faptul că, prin învăţarea pe baza recompensei, acesta să ajungă la nivelul următor.’

‘Chiar dacă jocul este sau nu multi-player, prin permiterea unui nivel oarecare de relaţionare în cadrul jocului, dezvoltatorii acestuia pot să acceseze hipotalamusul care eliberează occitocină, o substanţă chimică foarte puternică, al cărei rezultat poate unifica jucătorii atît de mult, încât poate determina motivaţii sociale pentru implicarea în joc. Ne place să îi sfătuim pe cei care elaborează jocuri video să acceseze cortexul cingulat anterior dorsal, care îl oblige pe jucător să gândească, deoarece, această zonă a creierului fiind responsabilă de cogniţie, asta poate să ăl ajute pe jucător să se simtă competent şi să rămână în joc datorită acestor declanşatori ai cunoaşterii.’

Deci cum? Da, există o firmă care îî ajută pe dezvoltatorii de jocuri să creeze aplicaţii care ne ajută şi ne subjugă în acelaşi timp, ne dezvoltă şi ne spală creierul în aceeaşi măsură şi cu aceeaşi răceală.

Acum zece ani, Second Life începea să facă ravagii, seducând-ne să ne construim în virtual realitatea pe care ne-o dorim, departe de aceea din care, în fapt, făceam parte şi pe care ne-o construisem cu mâna noastră. Desigur, unii psihologi precum Berni Good au putut să spună că mai bine să primim o gratificaţie virtuală decât să cădem în depresie. Anul trecut, Pokemon Go ne făcea să intrăm în stâlpi vânând nişte fiinţe urâte şi inexistente. Tot aşa, unii au argumentat că, urmărind creaturile prin parcuri şi pe străzi, au început să facă mişcare şi să aibă un stil de viaţă mai sănătos.

Nu şi-a măsurat nimeni glicemia după câte mii de şiruri de bomboane şi ciocolată şi bezea şi jeleu a înşirat în formaţiuni cuminţi de trei, patru sau cinci bucăţi în Candy Crush Saga, şi nici WWF-ul nu e dat pe spate de câte milioane de urşi sunt salvaţi zilnic în Candy Crush Soda.

Clash of Clans? Desigur! Ce alt mod mai bun de a ne simţi eroi nemuritori, învingători, speciali, aparte, demiurgi? Tanchist.ro, cu reclama lui adresată gulerelor albe plictisite de atâtea Excel-uri fără rost şi Triviador, în care cucereşti de repetate ori România şi îţi formezi cultura generală în acelaşi timp. Îmi amintesc de un joc sângeros şi stupid recomandat de un coleg acum vreo 15 ani, în care omorai oi (!!!) umplându-ţi ecranul de un sânge virtual dar nu mai puţin scârbos, joc care, chipurile, îţi diminua frustrările legate de job. League of Legends, Super Mario, Pac-Man şi altele, şi altele. Site-uri bazate, cum ar fi statista.com, ţin aproape cu topuri anuale. Vreţi să ştiţi care au fost cele mai bune jocuri video din 2017? Click aici.

game.jpg

Studii serioase investigate de The Economist au arătat că adolescenţii de astăţi încep să bea mai târziu (16 ani în loc de 14 ani), să ia droguri mai târziu, să facă sex mai tîrziu, să fumeze mai târziu sau mai puţin sau deloc, iar criminalitatea juvenilă a scăzut semnificativ în Europa. Deşi The Economist concluzionează că explicaţia în mare parte pentru aceste tendinţe stă în timpul mai mare petrecut cu părinţii, în preocuparea pentru şcoală, în amestecul rasial şi cultural mai mare, în care se melanjează şi tabuu-uri religioase şi culturale împotriva acestor comportamente, ajunge, în final, şi la argumentele în legătură cu articolul de faţă: timpul petrecut online de către adolescenţi a crescut exponenţial; clasamentul ţărilor e condus de Chile, unde adolescenţii petrec în medie 195 de minute pe zi online într-o zi lucrătoare şi 230 de minute în weekend. Căci ‘Adolescenţii care comunică în special online pot să facă schimb de bârfe, insulte şi poze nud fără să fie nevoiţi să schimbe şi fluide corporale, lovituri sau sticle de vodcă.’ Dincolo de avantajele virtualizării tuturor realităţilor, din păcate se virtualizează şi emoţiile, şi prieteniile faţă în faţă, şi dialogurile, scrise acum atât de prescurtat încât devin o nouă limbă.

Dar li se aplică numai lor? Atâtea strategii virtuale care sunt prelungirea unor filosofii de viaţă! Unii vor să meargă doar înainte, făcând nivel după nivel. Alţii fac performanţă jucând, hedonic şi determinat, acelaşi nivel de 100 de ori, ca să-şi îmbunătăţească scorul propriu dar şi pentru a câştiga din rezultatul comparaţiei cu ‚prietenii’. Căci, pervers, ‘Login with Facebook’ a devenit cea mai facilă modalitate de conectare, care te scuteşte de crearea unui cont nou şi de ‚Care-o fi parola’? Dar ‘Login with Facebook’ înseamnă şi o perpetuă şi sterilă competiţie cu nişte oameni pe care uneori nici nu i-ai mai recunoaşte pe stradă.

Cel mai cool e că, indiferent ce joc ai juca – sport, trivia, luptă, imperii -, ai multe vieţi. Şi când nu mai ai, ceri altora care, mici dumnezei, îţi oferă încă puţin acces la dopamină doar printr-un click plictisit de mouse.

Jocurile online nu sunt doar ‘o joacă de copii’ şi stadiile vieţii nu mai sunt la fel de bine tranşate cum erau. În 1919, Lucian Blaga îşi creiona ‚Trei feţe’ cu gândul la diferenţele dintre vârste:

Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”

Tânărul cântă: „Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”

Bătrânul tace: „Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”

video games

Astăzi, găsim valoare, escapism, recompense, vieţi nenumărate şi o soluţie la realitate în ceea ce ne oferă aceasta viaţă second hand, dar atât de dulce şi de neproblematică…

Disclaimer: Am început cu Luxor, îndesând compulsiv bile colorate în gura Sfinxului. Am jucat Candy Crush Saga până la un nivel cu multe zerouri, care părea imposibil de făcut. Acum, câştig o dată pe săptămână satisfacţie doctă şi de scurtă durată explodând turnuri în Triviador şi răspunzând corect la întrebări de cultură generală. Din când în când, mai salvez nişte urşi captivi în miere în Candy Crush Soda, dar – helas! – nu pe contul meu. Nu am jucat niciodată Solitaire, mi se pare stupid.

O fată cu-o chitară

O fată cu speranţă şi o chitară în mână e aceeaşi cu o femeie cu ukulele? Aceeaşi cu o femeie cu certitudini? Cât de repede oare ne părăsim visele copilăreşti pentru obiective realiste, pentru planuri fără dantele, pentru materialisme fără conţinut?

Vara 1984, stadionul din Constanţa. Stau înfrigurată – vorba vine! – la o coadă imensă. Nu, nu se dă nimic. Vreau să cânt. Am 10 ani şi abia aştept să-l cunosc pe Adrian Păunescu.

Mă primeşte.
– Ai voce bună, la ce instrument ştii să cânţi?

Plec dezamăgită, cu coada-ntre picioare. Nu am decât vocea. Nu e destul. ‘Mai vino când vei şti să cânţi şi la ceva. Ai timp să înveţi. Nu lăsa vocea asta să se ducă. Succes!’

Vara 1985. Profesorul de muzică de la şcoală primeşte misiunea de la ai mei să îmi cumpere o chitară potrivită şi suficient de profesionistă. Mă pun pe învăţat, un pic prin curtea şcolii de la golănaşii de cartier, un pic pe la Şcoala Populară, un pic de la profesorul de muzică, mult prin tabere, ore cu un profesor de chitară… Lucrurile progresează. Dar nu mai apuc să revin la preselecţii. Cenaclul Flacăra devine un vis încheiat înainte de a începe, căci este desfiinţat mai târziu în 1985, lucru de care am aflat mai apoi.

Continui să cânt. Mult, mai mult până la punctul de inflexiune al…

2010. Renunţ la chitară, o dăruiesc, căci era din ce în ce mai prăfuită.
2012. Îmi cumpăr nişte ukulele dintr-o delegaţie corporatistă la Budapesta.
2017. Mă gândesc să vând ukulele pe OLX, căci n-am timp de ele…

Aici, singura filmare naivă a fetei cu chitara, în 2005:

 

Ce madlenă mi-a reamintit de toate lucrurile astea? Aseară, la Gala Om Bun de la Sala Palatului, în afară de juniorii simpatici de la SPAM, timp de 6 ore am asistat la un maraton de fantome. Fantome drăguţe, care au ridicat sala în picioare şi au făcut-o să cânte şi să danseze timp de atâtea ore. Fără NICI O PAUZĂ. Oamenii ieşeau la toaletă, beau-mâncau la chioşcul din hol, ieşeau la o ţigară palmată şi rapidă şi reintrau în sală. Fantome dintr-un trecut în care credeam în hobby-urile mele şi în care aveam un vis: Baniciu, Şeicaru, Alifantis, Emeric Imre, Vintilă, Socaciu… Iată-i, trecuţi bine de vârsta tinereţii, cu chitara în mână, ridicând mii de oameni de pe scaune.

Am renunţat la ceva mic, care îmi făcea bucurie, căci sigur celebritatea nu o căutam. De la fata mică cu chitară mare, am fost femeia cu ukulele şi apoi femeia fără muzică. Ne micşorăm şi noi pasiunile precum chitara aia care s-a transformat în nimic. Devenim oameni mari, plini de răspunderi, poveri, credite, joburi de care ţinem cu dinţii, vacanţe exotice. Şi uităm să ne bucurăm de mici plăceri care nu ne vor aduce vreodată vreo performanţă dar hei!, trebuie să trăim cu toţii, nu?

Când ai pus ultima oară mâna pe şevaletul din colţ? Haide, că au apărut chestii mai şmechere şi mai gamificate, gen Paint by Numbers! Daaa, racheta de tenis, când ai folosit-o ultima oară? Ghemul de bumbac cu care ţi-ai jurat că o să îţi faci o eşarfă? Cartea cu reţete din vacanţa în Sri Lanka? Duse…

Nu uitaţi de micile bucurii. Sunt al naibii de mari.

Aseara am cantat multe ore. Şi ne-am bucurat, în scaunele noastre, pe întuneric, neştiuţi, fiecare cu sine şi toţi împreună.

O fată cu-o chitară mare. O femeie cu ukulele. O femeie cu o certitudine. Sau mai multe.

Antifabula scurta cu furnici

‘Priviti inapoi inspre anii de scoala. V-ati putea reaminti o poveste tulburatoare spusa de un profesor, poate cu umor sau emotie, care v-a ramas intiparita mult dupa ce lectiile ample despre diverse teorii, fapte si cifre au fost uitate…’

Asa se deschide cartea. Ce carte e conteaza mai putin acum. Ca madlena lui Proust insa, pasajul asta cumva banal m-a aruncat acum…cat sa fie?…30 de ani, la ora de geografie dintr-a sasea. 30 de ani? You, old lady 🙂

Ora o tinea diriga, pe numele dansei Zefir, un nume predestinat pentru materia pe care o preda, caci pe langa numele de vant, avea un prenume de cascada… Blanda, pedanta, cu aspect de fata batrana – in mintea mea de copil, e singurul mod in care mi-o pot aminti. Si sasaita, cu o voce care susura insidios si oarecum placut, chiar daca nu intotdeauna reusea sa-mi bage-n cap tot ce-si propusese.

In ora de care va spun, miza intelegerii noastre era miscarea de rotatie a Pamantului. Diriga vorbea si tot vorba, rotind aproape mecanic globul pamantesc de pe catedra. Se opreste cand primeste intrebarea din fundul salii:

– Dar de ce nu ametesc si cum stau in picioare oamenii atunci cand Pamantul se invarte?

IMG_0616

Ne-a privit scurt pe deasupra lentilelor mici si patrate:

– Voi credeti ca daca pe globul asta pe care-l am eu aici pun o furnica si invart tare, ea sesiseaza? Furnica nu se-si-zea-za, se insinueaza vocea dulce si sasaita ca a sarpelui Kaa. E prea mica in raport cu marimea Pamantului ca sa isi dea seama. Tot asa si oamenii.

Se uita inca o data la noi, triumfatoare. Prin fata ochilor mesmerizati se perinda globuri pamantesti cu furnici invartite besmetic de o profa cu voce hipnotica. Si oameni chiauni si nestiutori in fata unui demiurg care se distreaza dupa bunul lui plac. Oameni care nu se-si-zea-za ce se intampla cu vietile lor.

Cat de des uitam ce furnici suntem si cum uneori nu ne dam seama de cat de multe lucruri – rotatii, revolutii – se intampla in jurul nostru!

‘Priviti inapoi inspre anii de scoala. V-ati putea reaminti o poveste tulburatoare spusa de un profesor, poate cu umor sau emotie, care v-a ramas intiparita mult dupa ce lectiile ample despre diverse teorii, fapte si cifre au fost uitate…’

Tu ce poveste ti-ai amintit?

Tihna si adrenalina

Ultimele saptamani au fost marcate de ‘noi’ si ‘voi’ de ‘(votati) noaptea, ca hotii’ vs ‘(dormiti) ziua, ca hotii’, de Piata Victoriei vs Palatul Cotroceni, de Premier vs Presedinte si, in general, despre orice alb care poate fi opus oricarui negru. Si daca despre semiotica din spatiul public mai am ceva (mai mult) habar, despre politica nu, si cu atat mai putin despre subtilitatile legislative pe care, in democratie, toata lumea pare sa le priceapa imediat.

img_0507

Astazi vreau sa vorbesc despre o alta opozitie, si ea vehiculata cu mult succes si cu tot atatea spume de la inceputul anului pe la tarisoara. E vorba despre eterna opozitie dintre angajatul la stat si cel de multinationala. Ca orice etichetare mentala care este o scurtatura nefericita catre caricatura, aceste ‘tipuri ideale’ care nu exista ca atare tind sa devina si ele niste papusi proaste si fara corespondent in realitate.

E lucru stiut, in manipulare cel mai bine se lucreaza cu stereotipuri si prejudecati, ca sa se starneasca si sa se trezeasca din adormire balaurul cu septe capete al inconstientului colectiv, al lui ‘alter’ ca un tap ispasitor care poarta in spate toate vinele unei societati bolnave dar machiata si boita ca sa-i ascunda varsta si paloarea.

La finalul lui 1997, proaspat absolventa de sociologie si cu deja 4 ani de lucru in spate in domeniul pentru care ma pregateam, am avut un sentiment cum ca ‘marketingul ar fi frivol’ si ca vreau sa fac ceva mai angajat social. D-ale tineretii… In urmatorii doi ani, munca in paralel la ONG si la Partidul Democrat (unde nimeni, niciodata nu a vrut sa ma converteasca sau sa ma faca membru de partid cu de-a sila) mi-a aratat ca fiecare loc e nobil in sine, atata vreme cat te mana idealul corect, si ca nici politica, nici programele sociale cu finantare straina nu sunt mai putin frivole decat o cercetare de piata bine facuta. Munceam putin? Nu. Eram mai fraiera? Nicidecum. Nu-mi gasisem altceva? Da’ de unde!

img_0506

Urmatorii trei ani m-au gasit consilier guvernamental la departamentul de comunicare. In polarizanta piata a Victoriei, desigur. Eram angajat la stat cu acte in regula, semnam condica si gestionam, impreuna cu altii, relatiile cu poporul. Am citit multe poezii, am plans la multe povesti triste, am vazut multe taieturi de ziare, indignari, oftaturi si reclamatii in miile de scrisori de la cetateni ca mine si ca tine adresate unui soi de deus otiosus, Guvernul Romaniei. O data pe saptamana, la intrarea dinspre strada Paris, vorbeam cu alti oameni: tristi, veseli, prosti, destepti, unii cucu’ la scufita, altii profund nedreptatiti de un sistem stramb sau doar de o conjunctura nepotrivita.

Munceam la stat. Cinci zile pe saptamana, mergeam seara la cursuri la master. De doua ori pe saptamana, plecam de la master sa imi finalizez cursurile de limba la Institutul Francez. Munceam la stat. Munceam.

– Ah, astia de la corporatie! Vin la 10, isi beau cafeaua pana la 11, apoi se apuca si ei de treaba, si nu muncesc bine ca pac! a si venit pranzul si ies cate o ora. Si uite-asa trece ziua, si iau salariile alea babane…

Nu-i asa. De 15 ani, muncesc in sistemul privat. La oricare dintre companiile unde am lucrat ma duce gandul, nicaieri nu se freca menta. Oamenii lucreaza, de multe ori la cateva (multe) proiecte in paralel. Beau cafeaua impreuna si mananca impreuna, cel mai des vorbind de munca lor. Sunt superficiali? Sunt oameni si oameni. Trag de timp? Arareori. Vorbesc limba de lemn? Sunt companii in Romania unde se vorbeste / scrie in engleza peste 90% din timp.

Nu mai vreau sa aud de ‘aia de la stat’ si ‘aia de la privat’, toti cu bubele lor dulci in imaginarul colectiv al ‘celorlalti’. Angajatii la stat – tihna, si cei de la privat – adrenalina? Ce tihna e sa incepi serviciul la 7 dimineata? Aceeasi cu a termina programul de lucru la 8 seara.

Eu sunt ceea ce sunt pentru ca, pe langa asa-zisa ‘tabula rasa’ cu care – cica! – ne nastem (concept demolat intre timp), mediul in care am trait si am lucrat m-au ajutat sa sesizez diferente, nuante, egalitati, specificitati. Sa imi dau seama ca nu exista nici o relatie superior-inferior intre:

– automatul de cafea versus ibricul de cafea de pe pervaz

– vestele moderne de blana versus jiletcile imblanite de la Oficiul de Cadastru

– ecusonul de acces uneori uitat la gat chiar si in metrou si cheia de la trezorerie.

Si alte, si alte.

Esti om oriunde. Daca esti. Poti face cinste pamantului pe care calci sau umbra degeaba.

Ziua. Noaptea. Hoti peste tot. Si ceilalti?

 

Ikigaiu’ tau care e?

E miercuri si telefonul imi bazaie mut. Cica o sa primesc un colet pe care-l asteptam. ‘Ce-oi mai fi comandat si-am uitat?’, imi zic, vinovata. Mai citesc o data. Aflu de unde e cadoul si-ncep sa freamat.

Ora 17.00, apare coletul. Sfasii, rup, despielitez de folie, rasfoiesc. Aleg una din ele, motiv suficient de puternic ca sa las masina la birou si sa plec cu metroul ca sa o amusinez putin si sa o patrund macar pret de 7 statii si 30 de pagini.

La inceput, ai zice ca e o carte nepericuloasa. User-friendly, cum se zice la corporatisti.  Incepe soft, usor, e saltareata si usoara ca o frisca naturala. Apoi incepe: tu ce fel de succes vrei sa ai? Comercial, social sau personal? Ai grija, ca nu poti avea nici macar doua din trei in acelasi timp!

img_0500

De ikigai ai auzit? E conceptul japonez al sensului personal. Ce te trezeste dimineata in afara mirosului multasteptat de cafea? Ce te ajuta sa te lupti cu durerea de spate de la statul pe scaun? Cand totul pare fara sens, ce te impinge inainte?

Ce e modestia cu adevarat? Intai ne ascundem, apoi ne scuzam si abia apoi acceptam – pe noi si pe ceilalti. Cum se cheama atunci cand ai o parere proasta atat despre tine, cat si despre celalalt?

Nu vreau sa ofer un spoiler alert, cartea a aparut acum 2 saptamani si merita toata atentia. Probabil ca te simti, citind-o, ca un rac pus in oala. Intai pare o baie calduta si, pana sa te prinzi ce se intampla, esti gata fiert!

img_0502

Nu va ganditi ca este una din acele carti americane superficiale in care totul este ‘Awesome!’, ‘Excellent!’ si, mai ales, ‘Fan-Ta-Stic!’, ca nu e cazul. Ca orice om care a invatat sa priveasca viata pozitiv, Neil Pasricha intai si-a vazut lumea scufundata, casnicia ducandu-se pe apa sambetei si prietenul cel mai bun luandu-si zilele.

In opozitie cu succesul umflat cu pompa, Pasricha ne aminteste de citatul pe care il citeste fiecare tenisman care joaca pe Wimbledon, chiar inainte sa iasa pe teren: ‘De-ntampini si Triumful si Dezastrul / Sa-i tratezi pe acesti impostori la fel.’ Nu i se face dreptate lui Kipling (caci al lui e necelebrul citat din celebra lui poezie ‘Daca’), dar ne reinvata sa gasim placerea bucuriilor simple. Nu ocoliti cartea asta daca aveti curajul sa va priviti in ochi si sa va intrebati pe unde v-ati ratacit ikigaiul.

Miercurea trecuta, telefonul mi-a bazait mut. Era curierul care voia sa-mi aduca in dar o oglinda.

img_0503

Daca vreti sa stiti mai mult despre Neil Pasricha (emigrant, desigur, dar nu in USA, ci in Canada, din mama namibiana si tata indian), va invit aici.

 

La o cafea cu Jules Verne. O poveste.

‘În fiecare zi e duminică, și totuși în nici o zi nu e duminică, și duminica este cea mai puțin duminică din toate zilele săptămânii.’ / ‘Every day is Sunday, yet no day is Sunday, and Sunday is less Sunday than any other day in the week.’ 

Unii vor să treacă prin viaţă ca şi când n-ar fi fost. Alţii – să lase în urmă copii care să le poarte numele. Şi, în sfârşit, alţii – să lase o urmă prin ce fac ei înşişi. Alții – să meargă mereu înainte, ca și cum n-ar fi duminică niciodată.

Dintotdeauna m-au fascinat neliniştiţii şi visătorii. De mulţi, lumea nu află niciodată.

În cazul poveştii de azi, se ştiu mai multe lucruri despre un personaj literar decât despre un om în carne şi oase.

Cine este Nellie Bly, in 10 rânduri? În 1885 își dă demisia de la Pittsburgh Dispatch pentru că era forțată să scrie despre subiecte precum modă și gătit și pleacă în Mexic să documenteze problemele sociale ale țării. Deranjat de dezvăluirile sale, guvernul mexican o consideră persona non grata și o expulzează. În  1887, simulează o boală mentală şi petrece 10 zile într-un spital de boli mentale pentru femei, pentru a putea documenta live viaţa bolnavilor şi a scrie un jurnal care va fi ulterior publicat și va schimba legislația privind tratamentul bolnavilor psihic. Între 1905-1914, văduvă, conduce fabrica lăsată de soțul său. Între 1914-1918 este jurnalist de război.

nellie-bly-1890

O femeie în jurul lumii înainte de 1900

În 1889, doi ani după experimentul din azil, jurnalista de 25 de ani din new York porneşte singură în jurul lumii, cu misiunea auto-impusă de a face ocolul lumii în mai puţin timp decât Phileas Fogg, eroul lui Jules Verne. Călătoria este deja programată de 1 an de zile, însă a fost nevoie de tot atâta timp pentru a-l convinge pe redactorul-şef al ‘New York World’, ziarul unde lucra ca reporter, să o susţină material pentru a pleca.

Elisabeth Jane Cochrane, alias Nellie Bly, s-a lansat în aventura vieţii sale cu o rochie, un pardesiu, câteva perechi de chiloţi şi o geantă mică de cosmetice. Înarmată cu 200 de lire şi ceva dolari intr-o borsetuţă, a plecat să-i demonstreze lui Jules Verne că pământul se poate ocoli şi în 72 de zile. Pionieră a jurnalismului de investigaţie, porneşte în călătorie singură, pe 14 noiembrie 1889, un Phileas Fogg înfăşurat în fustele şi prejudecăţile epocii. O valiză de mână şi o rochie, atât avea la ea Nellie Bly, într-o epocă în care doamnele nu călătoreau neînsoţite şi plecau la drum cu măcar 3-4 cufere de lemn încărcate de haine şi pomezi.

nellie-bly-cartea

La cafea cu Jules Verne

Ajunsă în Europa, Nellie Bly decide să îl viziteze pe Jules Verne și pe doamna sa (lucru care se va întampla pe 22 noiembrie 1889), cu riscul de a lungi călătoria cu doua zile și a pierde pariul. Poate nu am dat eu încă peste mărturii ale oamenilor care l-au întâlnit pe autor, însă pentru mine mărturia lui Nellie este o dovada argheziană (‘Pot să pipăi și să urlu: ‘Este’!) ca omul care ne-a facut adolescența mai visătoare chiar a existat:

– Cum v-a venit ideea să scrieți  ‘Ocolul pământului în 80 de zile?,îl întreabă ea pe romancier.

– Ah, dintr-un ziar, spune el. Am citit într-o dimineață în ‘Le Siecle’ despre o discuție și niște calcule care arătau că ocolul Pământului ar putea dura 80 de zile. Ideea mi-a plăcut și, tot gândindu-mă la ea, am realizat că socotelile lor erau greșite din cauza că nu luaseră în calcul schimbările de fus orar. Și atunci m-am gândit: ‘Ce deznodământ bun ar fi ăsta într-un roman, și m-am apucat să scriu unul. Dacă nu era acest deznodamânt, n-aș fi scris cartea niciodată.’

Jules Verne îi arată tinerei exploratoare toată documentația pe care a adunat-o pentru a-și scrie cartea și se bucură ca un copil că un om în carne și oase, un om adevărat, va da curs viselor sale și personajului său imaginar.

Ce semnificație au toate astea acum, peste 100 de ani?

40.000 de kilometri, 72 de zile, 6 ore și 11 minute. Atât a durat călătoria ei, care, în pofida faptului că s-a întâmplat de-adevăratelea, a fost uitată în favoarea unei călătorii poate la fel de fascinantă, care însă nu s-a întâmplat niciodată: cea a lui Phileas Fogg. Statele Unite, Anglia, Franța, Italia, canalul Suez, Ceylon (Sri Lanka de azi), strâmtoarea Penang, Singapore, Hong Kong, Japonia, China, Singapore, Statele Unite.

Cobora pe țărm la fiecare escală. Vorbea cu oamenii. A vizitat o leprozerie. Și-a cumpărat din Singapore o maimuță cu care se întoarce acasa. Celor care râdeau de nasul ei puțin cam mare, le spunea: ‘N-ai decât să-mi critici stilul pălăriei sau al rochiei, le pot schimba, lasă-mi nasul în pace, acolo s-a născut el.’

Scrie din fiecare port, iar cititorii ziarului ‘New York World’ abia așteaptă fiecare episod. Și dacă, din viața și lupta unei femei care a trăit acum mai mult de un secol și care e mai bătrână decât străbunicile multora dintre noi, ar trebui să ținem minte un singur lucru, ar putea să fie acesta, fragment din cel mai frumos jurnal de călătorie pe care l-am citit vreodată. E mai mult decât un fragment din jurnalul unei călătorii în jurul lumii. E un ghid de viață, pentru orice călătorie mai lungă sau mai scurtă pe care suntem sortiți să o parcurgem prin ea.

‘Să stau pe puntea tăcută, să am ca singură lumină cerul înstelat deasupra mea, să aud apa foșnind pe lângă vapor, toate astea sunt paradisul pentru mine. Las pe alții să vorbească despre compania bărbaților, despre splendoarea soarelui, moliciunea lunii, frumusețea muzicii, mie dați-mi un scaun de răchită pe o punte tacută, cu lumea cu toate grijile și zgomotul său pierdută în distanță, lucirea soarelui și lumina rece a lunii ascunsă de întunecimea deasă a nopții. Lăsați-mă să stau legănată blând de marea liniștită, în cuibul meu de întuneric de catifea, și singura lumină să-mi fie sclipirea miriadelor de stele pe cerul tăcut, deasupra; muzica mea – rotocoalele valurilor care se sărută, racorind mintea și calmând tensiunea; însoțitorii  – visele mele. Dați-mi toate astea și voi avea fericirea în întreaga ei perfecțiune.’

nellie-bly-desen

Viitorul e fãcut dintr-o mie de azi-uri

Ah, iar e mâine, de ce e mereu mâine?

Si de ce mâinele ăsta arată mereu sisific, plin de liste cu lucruri de făcut și nici un to do de trăit, de mirosit, de simțit? De ce mereu credem că lucrurile astea vin mereu de la sine și că numai defăcutul trebuie notat ca să nu îl uităm, să nu se ducă?

Cine mai trăiește azi, dacă mereu e mâine?

demain

Colorez. Colorez mult. In cãrtile astea nou aparute în care mandalele orientale, readuse in actualitate de Jung, se cer si se lasã aduse la viata de o mana stangace sau de una dibace. Sau, în cazul meu, de o mânã stângace si de una dibace.

Cand ai colorat ultima datã? Când ai mãzgãlit ultima datã hârtia, fãrã un scop anume? La început, mã preocupa simetria culorilor, ca sã o urmez îndeaproape pe cea a formelor. Aleg fiecare creion, gândindu-mã dacã e cel potrivit. Din timp în timp, mã uit cât mi-a mai rãmas. Apoi mã uit la ceas – oare cât am sã avansez într-o jumãtate de orã? Si apoi realizez cã fac o gresealã fundamentalã: iau coloratul în piept ca pe o sarcinã zilnicã: delimitatã în timp, simetricã, cu scop, o nouã dovadã de performantã. E un esec. Un esec al omului modern de a mai face ceva pentru plãcerea de a face, de a se pierde într-un gest copilãresc, inutil si fãrã nici o rãsplatã.

Copilãria e despre azi. Coloratul e despre azi. Sã faci plãcintã cu brânzã e despre azi.
În vietile noastre de adulti, activitãtile noastre sunt despre mâine: proiectii, planuri (pe multi ani înainte) – planuri A si planuri B, desigur, scenarii dacã da si scenarii dacã nu, temeri, riscuri si succese.

Viitorul e fãcut dintr-o mie de azi-uri. El nu existã acolo undeva, asteptându-ne sã ajungem la el. Tu ce ai fãcut azi?

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: