Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘Literare’ Category

CM de fotbal, acest Eurovision cu minge

Ma întreb dacă întreaga coregrafie politică în jurul celor două echipe finaliste din seara asta ar fi fost diferită dacă preşedintele Franţei, acest Jupiter, cum ii spun adversarii politici, nu ar fi fost văzut sărind din scaunul lui de fericire, sau daca preşedinta Croaţiei, această doamnă bine care nu-şi arată vârsta (şi a cărei imagine a fost fals asociată cu Coco Austin*, iubita rapperului Ice-T, în costum de baie), nu şi-ar fi pupat pe frunte, de la înălţimea podiumului,  fotbaliştii (şi pe ai Franţei, fără discriminare), ca o Albă ca Zăpada piticii.

croatian president

*Sau, mai rău, în alte imagini a fost ‘confundată’ cu actriţa porno Diamond Foxx, spune presa.

M-am uitat la meci ca un etnograf tendenţios, trăgând cu ochiul pe feedul de facebook, să văd mulţimile dezlănţuite.

Unul (sau una) zice, rasist: „A câştigat MFranţa, să vezi ce bucurie o să fie la MParis.” Trecem peste gratuitatea glumei, peste lipsa de vină a bietului Mbappe şi peste faptul că toţi jucătorii Franţei sunt născuţi în Franţa. Ah, da, altcineva glumea doct despre Umpipi (nota mea: Samuel Umtiti, un prenume nu prea african). Bine că îl hulim pe Trump, dar ne închinăm la supremaţia albă fix ca el!

Altul (sau alta): „Ţin cu Franţa pentru cultura ei, pentru vin, pentru istoria şi muzica ei.” Ce legătură are asta cu fotbalul?

Altul (sau alta): „Ţin cu Croaţia pentru că sunt balcanici, aici, vecinii noştri.” Geostrategie?

Altul (sau alta): „Ţin cu Croaţia pentru că Modric a avut o copilărie chinuită.” 

Altul (sau alta): „Ţin cu Franţa pentru că este mama noastră culturală, totul avem de la ea: limbă, cultură, micul Paris…” 

Ah, eu? Nici eu nu sunt mai brează, desigur, dacă până acum cumva aţi tras concluzia că judec suveran. Deşi iubesc Franţa (nu mai mult decât India, totuşi…!), eu până să înceapă meciul am ţinut cu Franţa. Iar mai apoi, când, după imnuri, l-am auzit pe Modric încurajându-şi coechipierii cu „Aide, aide!”, m-am cam predat geopoliticii, căci atât de româneşte a sunat! Până la final, am ţinut doar cu roşu-alb-albaştri :), de oricare parte a Europei ar fi fost ei. Am încercat să am parti-pris-uri care sunt construite şi pe altceva decât pe clişee şi prejudecăţi. Dar probabil că de-asta se şi uită o întreagă planetă la meciuri, din care doar 5% se pricep: pentru toate aceste trăiri emoţionale şi incorecte politic, pentru toate aceste momente scurte în care avem nevoie de ceva mic, laic şi euforizant în care să credem.

Poveştile vieţilor noastre

Un rege chipeş este binecuvântat cu puteri supraumane, dar aroganţa lui nesuferită îl face să semene haos în regat. Intră în scenă un călător cu picioarele pe pământ, care îl provoacă la luptă.  Regele termină bătălia temperat, şi cei doi eroi devin prieteni şi pornesc împreună într-o serie de aventuri periculoase de-a lungul si de-a latul regatului.

ghilgames

Aceasta este, pe repede-nainte, Epopeea lui Ghilgameş gravată pe tăbliţe de lut acum 4000 de ani, ceea ce o face cea mai veche poveste din lume care a ajuns pana la noi. Ce e şi mai uimitor este faptul că ea este încă citită cu bucurie şi astăzi, şi atât de multe dintre elementele ei se regăsesc în poveştile populare care au apărut până astăzi.

Cum zicea un articol fain citit mai demult pe bbc.com, ‚De la discuţiile la marginea focului şi până la dramele de pe Netflix, naraţiunea a fost un element esenţial pentru fiecare etapă a societăţii umane.’

Vorbim de ceea ce se poate chema ‘darwinism literar’, adică ceea ce face ca o poveste bună să supravieţuiască, şi motivele evoluţioniste pentru care anumite naraţiuni – de la Odiseea lui Homer la Harry Potter – au un aşa succes. Astăzi, nu ne mai adunăm în jurul focului, însă adultul zilelor noastre petrece cam 6% dintr-o zi scufundat în poveşti pe diverse ecrane. Tot un fel de tăbliţe de lut şi ele…

storytelling around the fire

Cum rămâne cu Povestea Noastră în timp ce citim Poveştile Altora?

Trăim într-o lume în care abilitatea de a spune o Poveste (bună) poate să însemne diferenţa dintre succes şi eşec. Poveştile sunt mereu în jurul nostru şi, fie că ne dăm sau nu seama, folosim puterea naraţiunii în fiecare zi. Folosim poveşti să convingem, să amăgim, să explicăm, să distrăm, să ilustrăm ceva. Spunem poveşti să ajutăm un copil agitat să doarmă. Spunem poveşti să îmbunătăţim calitatea unei glume, să demonstrăm un punct de vedere, să convingem pe cineva de adevărul nostru. Avocaţii folosesc puterea naraţiunii să convingă juraţii de nevinovăţia clienţilor lor. Publicitarii folosesc poveşti să arate cât de incomplete ne sunt vieţile fără produsele promovate de ei, care ne vor schimba pentru totdeauna soarta-nspre mai bine. În predicile lor, preoţii folosesc poveşti pentru a ne convinge să ‘luăm calea binelui.‘ Iar politicienii… Toate poveştile gravitează în jurul aceloraşi tematici: alianţe care se fac şi se desfac, indivizi care urcă şi alţii care coboară, comploturi, răzbunare, recunoştinţă, mândrie rănită, seducţie cu sau fără succes, doliu şi jale.

Chiar daca suntem sau nu conştienţi de lucrul ăsta, adorăm să ascultăm şi să spunem poveşti, pentru că poveştile iau haosul din viaţa noastră şi dau zilelor şi orelor o formă, un sens al ordinii, o semnificaţie.

Unii spun că nu există poveşti noi, ci doar moduri noi de a spune aceleaşi poveşti cunoscute. Suntem cu toţii oameni, la urma urmei… Ne îndrăgostim de persoana (ne)potrivită, vrem să fim bogaţi, vrem să ajungem în vârful acelui munte, vrem să iubim şi să fim iubiţi, vrem să câştigăm un premiu şi vrem să fim salvaţi. Cuvântul-cheie aici este ‘vrem’. Acest ‘Vreau’ creează Povestea, mişcarea, dinamica. Da, noi suntem Personajul, dar Personajul nu e suficient ca să existe Povestea; nu există o Poveste decât atunci când Personajul vrea ceva – şi vrea cu adevărat Ceva. Şi încă tot nu avem o Poveste, căci ceea ce Vrea Personajul îl mişcă în timp şi spaţiu, însă ceea ce creează de fapt Povestea este momentul în care în calea Personajului şi a scopului său se interpune Obstacolul. Doar Obstacolul, împreună cu dorinţa puternică de a-l depăşi, e ceea ce împinge Personajul – şi Povestea – înainte. Această mişcare înainte creează conflict, acţiune, şi mai multă mişcare, confruntare şi, la final, deznodământul. Întotdeauna, în orice Poveste, cheia este Dorinţa Personajului de a-şi atinge scopul. Această dorinţă copleşitoare întăreşte Personajul şi îi dă puterea de a supravieţui tuturor suişurilor şi coborâşurilor Poveştii.

Orice Poveste bună are un moment ‚Ah!’. Povestitorii fricoşi nu spun poveşti cu ‘ah’, pentru că evită momentul culminant, atunci când Personajul este într-un moment de cumpănă şi obţine – sau nu – ceea ce îşi doreşte. Orice Poveste are o traiectorie – un început, un mijloc şi un sfârşit. Fiecare Poveste se termină cu un scop, ceea ce Aristotel numea Telos. Telos înseamnă mai mult decât un final, înseamnă că Personajul şi-a atins potenţialul. Cum ar veni, Telos-ul unei ghinde e să devină stejar…

Acuma, noi ştim că, în viaţa reală, cea mai mare parte a ghindelor nu devin stejari. Şi în vieţile noastre nu ajungem la Telos până nu murim. În schimb, ne târâm mereu prin al doilea act al poveştii, aşteptând punctul culminant. Din cauza asta suntem atât de mulţumiţi când citim o Poveste bine structurată. Din mediul sigur al sufrageriei noastre, suntem martorii strădaniilor şi eşecurilor  şi triumfurilor unui personaj. Putem să urmărim cum alţi diverşi protagonişti îşi ating Telos-ul, ştiind în acelaşi timp că în vieţile noastre nu s-a schimbat nimic, poate doar ca în timp ce citeam a apus soarele, a sunat telefonul sau e gata cina. Personajul nostru poate că a dus bătălii grele si a suferit pierderi însemnate, sau ceva l-a schimbat pentru totdeauna, şi poate că, spiritual, Povestea asta ne-a schimbat, ne-a zguduit din temelii, dar, în tot timpul ăsta, lumea noastră de bază a rămas aceeaşi.

story of my life

Cu cât mai multă ficţiune citesc şi împărtăşesc oamenii, cu atât mai uşor le este să fie empatici. (Joseph Carroll, University of Missouri-St Louis).

Cel mai probabil, lucrul ăsta se întâmplă datorită faptului că cititul sau ascultatul poveştilor activează anumite zone din cortex cunoscute pentru implicarea în procesarea socială şi emoţională a informaţiilor. Suntem obişnuiţi cu clişeul ‘emisfera stângă este despre raţiune şi calcul, iar cea dreaptă despre emoţie şi creativitate.‘, însă nu e chiar aşa.

 ‘Emisfera stângă are o funcţie narativă, e o regiune care serveşte la articularea lingvistică a desfăşurării vieţii unei persoane. Dar amintirile noastre autobiografice sunt localizate în principal în emisfera dreaptă, iar crearea unei naraţiuni coerente a propriei vieţi necesită cel puţin această formă bilaterală de integrare. Integrarea celor două emisfere ne ajută să dăm un sens propriei vieţi.’ (Daniel Siegel, ‘Mindfulness si neurobiologie’, Ed. Herald, 2016).

Fiecare Poveste începe cu armonizarea emisferelor (dreapta pentru reamintirea experienţei, stânga pentru a o putea povesti) şi găsirea Vocii. Dar asta nu se poate face de pe margine, trebuie să intri în Poveste, să-ţi dregi glasul şi să laşi vocea să înceapă.

Acum gândeşte-te la Povestea ta şi întreabă-te:

  1. Cine ‘deţine‘ Povestea, a cui e ea, de fapt?

  2. Ce s-a întâmplat înainte să înceapă Povestea?

  3. Ce s-a întâmplat după ce s-a terminat Povestea?

  4. De unde stiu că s-a terminat Povestea?

  5. Care e miza Personajului?

  6. Ce se întâmplă dacă nimeni nu (-mi) spune Povestea?

  7. Ce vrea cu adevărat Personajul?

  8. Ce secrete ţine Personajul departe de audienţă? Dar departe de Sine?

  9. Ce face Personajul ca să îşi seducă audienţa, să o convingă de Adevărul Său?

  10. Cât de mult va creşte Personajul pe parcursul Poveştii sale?

Sigur, sigur, şlefuim toată viaţa la POVESTEA NOASTRĂ, în speranţa că o vom desăvârşi. Însă arta nu e niciodată perfectă, şi Povestea nu va ieşi niciodată fix aşa cum ne-o dorim. Poveştile respiră în propriul lor ritm şi, atunci când sunt pregătite, pleacă de la noi pentru a-şi trăi propriile lor vieţi, ne abandonează. Uneori, revin peste ani şi atunci nici nu le mai recunoaştem. Cel mai bun lucru pe care-l putem face e să le îmbrăcăm frumos, să le pieptănăm şi să le dăm drumul în lume. Cine ştie, peste 4000 de ani, cineva le va mai desluşi încă de pe alte tăbliţe de lut…

 

De(-a) ce ne jucăm?

– Stai, stai, lasă-mă, acum, acum, aaaaaaaarrrrrrrrrrrrrggggggggggggggghhhhhhhhhh! M-a bătut!

Se întoarce spre mine cu o faţă dezamagită: N-am reuşit nici de data asta.

De ce ne jucăm toată viaţa? De ce gamificarea funcţionează chiar şi în domenii precum cercetarea de piaţă, unde aplicarea unui chestionar devine mai distractivă şi chiar validitatea răspunsurilor creşte atunci când chestionarul este gamificat, adica întrebările sunt formulate şi vizualizate mai degrabă pentru a se adresa intuiţiei decât raţionalului formal din mintea consumatorului.

lifeisagame

Într-un sens, suntem, cu toţii, gameri şi asta nu e neapărat rău. Sau cel puţin asa ne spune Berni Good, specialistă în psihologia jocurilor video, pe care am auzit-o acum vreo doi ani la o conferinţă MRS la Londra. Vorbea unei săli pline de oameni serioşi la costum, care o priveau cu oarecare milă şi chiar teamă atunci când spunea cu seriozitate:

‘Cercetările au arătat că jocurile video sporesc productivitatea şi creativitatea şi toate studiile asupra creierului spun că jocurile video implică mai multe zone ale creierului comparativ cu cititul.’ [o blasfemie pentru mine!]. ‚Pentru dezvoltatorii de jocuri, înţelegerea acestui fapt este crucială pentru dezvoltarea unui joc de succes – de exemplu, îmbunătăţirea jocului prin creşterea numărului de oportunităţi pentru fiecare provocare, realizare şi recompensă în parte activează centrul recompensei din creier, ceea ce permite eliberarea dopaminei – o substanţă chimică care îl face pe jucător să se simtă minunat şi stimulează faptul că, prin învăţarea pe baza recompensei, acesta să ajungă la nivelul următor.’

‘Chiar dacă jocul este sau nu multi-player, prin permiterea unui nivel oarecare de relaţionare în cadrul jocului, dezvoltatorii acestuia pot să acceseze hipotalamusul care eliberează occitocină, o substanţă chimică foarte puternică, al cărei rezultat poate unifica jucătorii atît de mult, încât poate determina motivaţii sociale pentru implicarea în joc. Ne place să îi sfătuim pe cei care elaborează jocuri video să acceseze cortexul cingulat anterior dorsal, care îl oblige pe jucător să gândească, deoarece, această zonă a creierului fiind responsabilă de cogniţie, asta poate să ăl ajute pe jucător să se simtă competent şi să rămână în joc datorită acestor declanşatori ai cunoaşterii.’

Deci cum? Da, există o firmă care îî ajută pe dezvoltatorii de jocuri să creeze aplicaţii care ne ajută şi ne subjugă în acelaşi timp, ne dezvoltă şi ne spală creierul în aceeaşi măsură şi cu aceeaşi răceală.

Acum zece ani, Second Life începea să facă ravagii, seducând-ne să ne construim în virtual realitatea pe care ne-o dorim, departe de aceea din care, în fapt, făceam parte şi pe care ne-o construisem cu mâna noastră. Desigur, unii psihologi precum Berni Good au putut să spună că mai bine să primim o gratificaţie virtuală decât să cădem în depresie. Anul trecut, Pokemon Go ne făcea să intrăm în stâlpi vânând nişte fiinţe urâte şi inexistente. Tot aşa, unii au argumentat că, urmărind creaturile prin parcuri şi pe străzi, au început să facă mişcare şi să aibă un stil de viaţă mai sănătos.

Nu şi-a măsurat nimeni glicemia după câte mii de şiruri de bomboane şi ciocolată şi bezea şi jeleu a înşirat în formaţiuni cuminţi de trei, patru sau cinci bucăţi în Candy Crush Saga, şi nici WWF-ul nu e dat pe spate de câte milioane de urşi sunt salvaţi zilnic în Candy Crush Soda.

Clash of Clans? Desigur! Ce alt mod mai bun de a ne simţi eroi nemuritori, învingători, speciali, aparte, demiurgi? Tanchist.ro, cu reclama lui adresată gulerelor albe plictisite de atâtea Excel-uri fără rost şi Triviador, în care cucereşti de repetate ori România şi îţi formezi cultura generală în acelaşi timp. Îmi amintesc de un joc sângeros şi stupid recomandat de un coleg acum vreo 15 ani, în care omorai oi (!!!) umplându-ţi ecranul de un sânge virtual dar nu mai puţin scârbos, joc care, chipurile, îţi diminua frustrările legate de job. League of Legends, Super Mario, Pac-Man şi altele, şi altele. Site-uri bazate, cum ar fi statista.com, ţin aproape cu topuri anuale. Vreţi să ştiţi care au fost cele mai bune jocuri video din 2017? Click aici.

game.jpg

Studii serioase investigate de The Economist au arătat că adolescenţii de astăţi încep să bea mai târziu (16 ani în loc de 14 ani), să ia droguri mai târziu, să facă sex mai tîrziu, să fumeze mai târziu sau mai puţin sau deloc, iar criminalitatea juvenilă a scăzut semnificativ în Europa. Deşi The Economist concluzionează că explicaţia în mare parte pentru aceste tendinţe stă în timpul mai mare petrecut cu părinţii, în preocuparea pentru şcoală, în amestecul rasial şi cultural mai mare, în care se melanjează şi tabuu-uri religioase şi culturale împotriva acestor comportamente, ajunge, în final, şi la argumentele în legătură cu articolul de faţă: timpul petrecut online de către adolescenţi a crescut exponenţial; clasamentul ţărilor e condus de Chile, unde adolescenţii petrec în medie 195 de minute pe zi online într-o zi lucrătoare şi 230 de minute în weekend. Căci ‘Adolescenţii care comunică în special online pot să facă schimb de bârfe, insulte şi poze nud fără să fie nevoiţi să schimbe şi fluide corporale, lovituri sau sticle de vodcă.’ Dincolo de avantajele virtualizării tuturor realităţilor, din păcate se virtualizează şi emoţiile, şi prieteniile faţă în faţă, şi dialogurile, scrise acum atât de prescurtat încât devin o nouă limbă.

Dar li se aplică numai lor? Atâtea strategii virtuale care sunt prelungirea unor filosofii de viaţă! Unii vor să meargă doar înainte, făcând nivel după nivel. Alţii fac performanţă jucând, hedonic şi determinat, acelaşi nivel de 100 de ori, ca să-şi îmbunătăţească scorul propriu dar şi pentru a câştiga din rezultatul comparaţiei cu ‚prietenii’. Căci, pervers, ‘Login with Facebook’ a devenit cea mai facilă modalitate de conectare, care te scuteşte de crearea unui cont nou şi de ‚Care-o fi parola’? Dar ‘Login with Facebook’ înseamnă şi o perpetuă şi sterilă competiţie cu nişte oameni pe care uneori nici nu i-ai mai recunoaşte pe stradă.

Cel mai cool e că, indiferent ce joc ai juca – sport, trivia, luptă, imperii -, ai multe vieţi. Şi când nu mai ai, ceri altora care, mici dumnezei, îţi oferă încă puţin acces la dopamină doar printr-un click plictisit de mouse.

Jocurile online nu sunt doar ‘o joacă de copii’ şi stadiile vieţii nu mai sunt la fel de bine tranşate cum erau. În 1919, Lucian Blaga îşi creiona ‚Trei feţe’ cu gândul la diferenţele dintre vârste:

Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”

Tânărul cântă: „Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”

Bătrânul tace: „Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”

video games

Astăzi, găsim valoare, escapism, recompense, vieţi nenumărate şi o soluţie la realitate în ceea ce ne oferă aceasta viaţă second hand, dar atât de dulce şi de neproblematică…

Disclaimer: Am început cu Luxor, îndesând compulsiv bile colorate în gura Sfinxului. Am jucat Candy Crush Saga până la un nivel cu multe zerouri, care părea imposibil de făcut. Acum, câştig o dată pe săptămână satisfacţie doctă şi de scurtă durată explodând turnuri în Triviador şi răspunzând corect la întrebări de cultură generală. Din când în când, mai salvez nişte urşi captivi în miere în Candy Crush Soda, dar – helas! – nu pe contul meu. Nu am jucat niciodată Solitaire, mi se pare stupid.

O fată cu-o chitară

O fată cu speranţă şi o chitară în mână e aceeaşi cu o femeie cu ukulele? Aceeaşi cu o femeie cu certitudini? Cât de repede oare ne părăsim visele copilăreşti pentru obiective realiste, pentru planuri fără dantele, pentru materialisme fără conţinut?

Vara 1984, stadionul din Constanţa. Stau înfrigurată – vorba vine! – la o coadă imensă. Nu, nu se dă nimic. Vreau să cânt. Am 10 ani şi abia aştept să-l cunosc pe Adrian Păunescu.

Mă primeşte.
– Ai voce bună, la ce instrument ştii să cânţi?

Plec dezamăgită, cu coada-ntre picioare. Nu am decât vocea. Nu e destul. ‘Mai vino când vei şti să cânţi şi la ceva. Ai timp să înveţi. Nu lăsa vocea asta să se ducă. Succes!’

Vara 1985. Profesorul de muzică de la şcoală primeşte misiunea de la ai mei să îmi cumpere o chitară potrivită şi suficient de profesionistă. Mă pun pe învăţat, un pic prin curtea şcolii de la golănaşii de cartier, un pic pe la Şcoala Populară, un pic de la profesorul de muzică, mult prin tabere, ore cu un profesor de chitară… Lucrurile progresează. Dar nu mai apuc să revin la preselecţii. Cenaclul Flacăra devine un vis încheiat înainte de a începe, căci este desfiinţat mai târziu în 1985, lucru de care am aflat mai apoi.

Continui să cânt. Mult, mai mult până la punctul de inflexiune al…

2010. Renunţ la chitară, o dăruiesc, căci era din ce în ce mai prăfuită.
2012. Îmi cumpăr nişte ukulele dintr-o delegaţie corporatistă la Budapesta.
2017. Mă gândesc să vând ukulele pe OLX, căci n-am timp de ele…

Aici, singura filmare naivă a fetei cu chitara, în 2005:

 

Ce madlenă mi-a reamintit de toate lucrurile astea? Aseară, la Gala Om Bun de la Sala Palatului, în afară de juniorii simpatici de la SPAM, timp de 6 ore am asistat la un maraton de fantome. Fantome drăguţe, care au ridicat sala în picioare şi au făcut-o să cânte şi să danseze timp de atâtea ore. Fără NICI O PAUZĂ. Oamenii ieşeau la toaletă, beau-mâncau la chioşcul din hol, ieşeau la o ţigară palmată şi rapidă şi reintrau în sală. Fantome dintr-un trecut în care credeam în hobby-urile mele şi în care aveam un vis: Baniciu, Şeicaru, Alifantis, Emeric Imre, Vintilă, Socaciu… Iată-i, trecuţi bine de vârsta tinereţii, cu chitara în mână, ridicând mii de oameni de pe scaune.

Am renunţat la ceva mic, care îmi făcea bucurie, căci sigur celebritatea nu o căutam. De la fata mică cu chitară mare, am fost femeia cu ukulele şi apoi femeia fără muzică. Ne micşorăm şi noi pasiunile precum chitara aia care s-a transformat în nimic. Devenim oameni mari, plini de răspunderi, poveri, credite, joburi de care ţinem cu dinţii, vacanţe exotice. Şi uităm să ne bucurăm de mici plăceri care nu ne vor aduce vreodată vreo performanţă dar hei!, trebuie să trăim cu toţii, nu?

Când ai pus ultima oară mâna pe şevaletul din colţ? Haide, că au apărut chestii mai şmechere şi mai gamificate, gen Paint by Numbers! Daaa, racheta de tenis, când ai folosit-o ultima oară? Ghemul de bumbac cu care ţi-ai jurat că o să îţi faci o eşarfă? Cartea cu reţete din vacanţa în Sri Lanka? Duse…

Nu uitaţi de micile bucurii. Sunt al naibii de mari.

Aseara am cantat multe ore. Şi ne-am bucurat, în scaunele noastre, pe întuneric, neştiuţi, fiecare cu sine şi toţi împreună.

O fată cu-o chitară mare. O femeie cu ukulele. O femeie cu o certitudine. Sau mai multe.

Antifabula scurta cu furnici

‘Priviti inapoi inspre anii de scoala. V-ati putea reaminti o poveste tulburatoare spusa de un profesor, poate cu umor sau emotie, care v-a ramas intiparita mult dupa ce lectiile ample despre diverse teorii, fapte si cifre au fost uitate…’

Asa se deschide cartea. Ce carte e conteaza mai putin acum. Ca madlena lui Proust insa, pasajul asta cumva banal m-a aruncat acum…cat sa fie?…30 de ani, la ora de geografie dintr-a sasea. 30 de ani? You, old lady 🙂

Ora o tinea diriga, pe numele dansei Zefir, un nume predestinat pentru materia pe care o preda, caci pe langa numele de vant, avea un prenume de cascada… Blanda, pedanta, cu aspect de fata batrana – in mintea mea de copil, e singurul mod in care mi-o pot aminti. Si sasaita, cu o voce care susura insidios si oarecum placut, chiar daca nu intotdeauna reusea sa-mi bage-n cap tot ce-si propusese.

In ora de care va spun, miza intelegerii noastre era miscarea de rotatie a Pamantului. Diriga vorbea si tot vorba, rotind aproape mecanic globul pamantesc de pe catedra. Se opreste cand primeste intrebarea din fundul salii:

– Dar de ce nu ametesc si cum stau in picioare oamenii atunci cand Pamantul se invarte?

IMG_0616

Ne-a privit scurt pe deasupra lentilelor mici si patrate:

– Voi credeti ca daca pe globul asta pe care-l am eu aici pun o furnica si invart tare, ea sesiseaza? Furnica nu se-si-zea-za, se insinueaza vocea dulce si sasaita ca a sarpelui Kaa. E prea mica in raport cu marimea Pamantului ca sa isi dea seama. Tot asa si oamenii.

Se uita inca o data la noi, triumfatoare. Prin fata ochilor mesmerizati se perinda globuri pamantesti cu furnici invartite besmetic de o profa cu voce hipnotica. Si oameni chiauni si nestiutori in fata unui demiurg care se distreaza dupa bunul lui plac. Oameni care nu se-si-zea-za ce se intampla cu vietile lor.

Cat de des uitam ce furnici suntem si cum uneori nu ne dam seama de cat de multe lucruri – rotatii, revolutii – se intampla in jurul nostru!

‘Priviti inapoi inspre anii de scoala. V-ati putea reaminti o poveste tulburatoare spusa de un profesor, poate cu umor sau emotie, care v-a ramas intiparita mult dupa ce lectiile ample despre diverse teorii, fapte si cifre au fost uitate…’

Tu ce poveste ti-ai amintit?

Tihna si adrenalina

Ultimele saptamani au fost marcate de ‘noi’ si ‘voi’ de ‘(votati) noaptea, ca hotii’ vs ‘(dormiti) ziua, ca hotii’, de Piata Victoriei vs Palatul Cotroceni, de Premier vs Presedinte si, in general, despre orice alb care poate fi opus oricarui negru. Si daca despre semiotica din spatiul public mai am ceva (mai mult) habar, despre politica nu, si cu atat mai putin despre subtilitatile legislative pe care, in democratie, toata lumea pare sa le priceapa imediat.

img_0507

Astazi vreau sa vorbesc despre o alta opozitie, si ea vehiculata cu mult succes si cu tot atatea spume de la inceputul anului pe la tarisoara. E vorba despre eterna opozitie dintre angajatul la stat si cel de multinationala. Ca orice etichetare mentala care este o scurtatura nefericita catre caricatura, aceste ‘tipuri ideale’ care nu exista ca atare tind sa devina si ele niste papusi proaste si fara corespondent in realitate.

E lucru stiut, in manipulare cel mai bine se lucreaza cu stereotipuri si prejudecati, ca sa se starneasca si sa se trezeasca din adormire balaurul cu septe capete al inconstientului colectiv, al lui ‘alter’ ca un tap ispasitor care poarta in spate toate vinele unei societati bolnave dar machiata si boita ca sa-i ascunda varsta si paloarea.

La finalul lui 1997, proaspat absolventa de sociologie si cu deja 4 ani de lucru in spate in domeniul pentru care ma pregateam, am avut un sentiment cum ca ‘marketingul ar fi frivol’ si ca vreau sa fac ceva mai angajat social. D-ale tineretii… In urmatorii doi ani, munca in paralel la ONG si la Partidul Democrat (unde nimeni, niciodata nu a vrut sa ma converteasca sau sa ma faca membru de partid cu de-a sila) mi-a aratat ca fiecare loc e nobil in sine, atata vreme cat te mana idealul corect, si ca nici politica, nici programele sociale cu finantare straina nu sunt mai putin frivole decat o cercetare de piata bine facuta. Munceam putin? Nu. Eram mai fraiera? Nicidecum. Nu-mi gasisem altceva? Da’ de unde!

img_0506

Urmatorii trei ani m-au gasit consilier guvernamental la departamentul de comunicare. In polarizanta piata a Victoriei, desigur. Eram angajat la stat cu acte in regula, semnam condica si gestionam, impreuna cu altii, relatiile cu poporul. Am citit multe poezii, am plans la multe povesti triste, am vazut multe taieturi de ziare, indignari, oftaturi si reclamatii in miile de scrisori de la cetateni ca mine si ca tine adresate unui soi de deus otiosus, Guvernul Romaniei. O data pe saptamana, la intrarea dinspre strada Paris, vorbeam cu alti oameni: tristi, veseli, prosti, destepti, unii cucu’ la scufita, altii profund nedreptatiti de un sistem stramb sau doar de o conjunctura nepotrivita.

Munceam la stat. Cinci zile pe saptamana, mergeam seara la cursuri la master. De doua ori pe saptamana, plecam de la master sa imi finalizez cursurile de limba la Institutul Francez. Munceam la stat. Munceam.

– Ah, astia de la corporatie! Vin la 10, isi beau cafeaua pana la 11, apoi se apuca si ei de treaba, si nu muncesc bine ca pac! a si venit pranzul si ies cate o ora. Si uite-asa trece ziua, si iau salariile alea babane…

Nu-i asa. De 15 ani, muncesc in sistemul privat. La oricare dintre companiile unde am lucrat ma duce gandul, nicaieri nu se freca menta. Oamenii lucreaza, de multe ori la cateva (multe) proiecte in paralel. Beau cafeaua impreuna si mananca impreuna, cel mai des vorbind de munca lor. Sunt superficiali? Sunt oameni si oameni. Trag de timp? Arareori. Vorbesc limba de lemn? Sunt companii in Romania unde se vorbeste / scrie in engleza peste 90% din timp.

Nu mai vreau sa aud de ‘aia de la stat’ si ‘aia de la privat’, toti cu bubele lor dulci in imaginarul colectiv al ‘celorlalti’. Angajatii la stat – tihna, si cei de la privat – adrenalina? Ce tihna e sa incepi serviciul la 7 dimineata? Aceeasi cu a termina programul de lucru la 8 seara.

Eu sunt ceea ce sunt pentru ca, pe langa asa-zisa ‘tabula rasa’ cu care – cica! – ne nastem (concept demolat intre timp), mediul in care am trait si am lucrat m-au ajutat sa sesizez diferente, nuante, egalitati, specificitati. Sa imi dau seama ca nu exista nici o relatie superior-inferior intre:

– automatul de cafea versus ibricul de cafea de pe pervaz

– vestele moderne de blana versus jiletcile imblanite de la Oficiul de Cadastru

– ecusonul de acces uneori uitat la gat chiar si in metrou si cheia de la trezorerie.

Si alte, si alte.

Esti om oriunde. Daca esti. Poti face cinste pamantului pe care calci sau umbra degeaba.

Ziua. Noaptea. Hoti peste tot. Si ceilalti?

 

Ikigaiu’ tau care e?

E miercuri si telefonul imi bazaie mut. Cica o sa primesc un colet pe care-l asteptam. ‘Ce-oi mai fi comandat si-am uitat?’, imi zic, vinovata. Mai citesc o data. Aflu de unde e cadoul si-ncep sa freamat.

Ora 17.00, apare coletul. Sfasii, rup, despielitez de folie, rasfoiesc. Aleg una din ele, motiv suficient de puternic ca sa las masina la birou si sa plec cu metroul ca sa o amusinez putin si sa o patrund macar pret de 7 statii si 30 de pagini.

La inceput, ai zice ca e o carte nepericuloasa. User-friendly, cum se zice la corporatisti.  Incepe soft, usor, e saltareata si usoara ca o frisca naturala. Apoi incepe: tu ce fel de succes vrei sa ai? Comercial, social sau personal? Ai grija, ca nu poti avea nici macar doua din trei in acelasi timp!

img_0500

De ikigai ai auzit? E conceptul japonez al sensului personal. Ce te trezeste dimineata in afara mirosului multasteptat de cafea? Ce te ajuta sa te lupti cu durerea de spate de la statul pe scaun? Cand totul pare fara sens, ce te impinge inainte?

Ce e modestia cu adevarat? Intai ne ascundem, apoi ne scuzam si abia apoi acceptam – pe noi si pe ceilalti. Cum se cheama atunci cand ai o parere proasta atat despre tine, cat si despre celalalt?

Nu vreau sa ofer un spoiler alert, cartea a aparut acum 2 saptamani si merita toata atentia. Probabil ca te simti, citind-o, ca un rac pus in oala. Intai pare o baie calduta si, pana sa te prinzi ce se intampla, esti gata fiert!

img_0502

Nu va ganditi ca este una din acele carti americane superficiale in care totul este ‘Awesome!’, ‘Excellent!’ si, mai ales, ‘Fan-Ta-Stic!’, ca nu e cazul. Ca orice om care a invatat sa priveasca viata pozitiv, Neil Pasricha intai si-a vazut lumea scufundata, casnicia ducandu-se pe apa sambetei si prietenul cel mai bun luandu-si zilele.

In opozitie cu succesul umflat cu pompa, Pasricha ne aminteste de citatul pe care il citeste fiecare tenisman care joaca pe Wimbledon, chiar inainte sa iasa pe teren: ‘De-ntampini si Triumful si Dezastrul / Sa-i tratezi pe acesti impostori la fel.’ Nu i se face dreptate lui Kipling (caci al lui e necelebrul citat din celebra lui poezie ‘Daca’), dar ne reinvata sa gasim placerea bucuriilor simple. Nu ocoliti cartea asta daca aveti curajul sa va priviti in ochi si sa va intrebati pe unde v-ati ratacit ikigaiul.

Miercurea trecuta, telefonul mi-a bazait mut. Era curierul care voia sa-mi aduca in dar o oglinda.

img_0503

Daca vreti sa stiti mai mult despre Neil Pasricha (emigrant, desigur, dar nu in USA, ci in Canada, din mama namibiana si tata indian), va invit aici.

 

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: