Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Crezi în covid?

A devenit aproape o religie, sau, cel puțin, are toate datele ca să se transforme în una, dacă mai durează mult starea de fapt. Are obiecte-cult? Are: masca și dezinfectantul. Are ritualuri? Are: dezinfectarea obsesivă a mâinilor, salutul cu cotul. Are leaderi? Ohoo…

Se spune că ‘un om are un gând, doi au o discuție, trei au o credință.’ De câți oameni e nevoie pentru o religie?

Ca sociolog, nu îmi permit să am parti pris în criza covid și cam în niciun subiect social și public. De un an de zile observ, analizez și, în toată obiectivitatea mea, îmi permit să mă minunez.

Acum mulți ani – cred că prin 1992 -, la cursul de Sociologie generală, Alfred Bulai, pe atunci tânăr asistent, ne învăța semnificația sacrului. În fața lipsei noastre totale de inspirație, începe să se cotrobăie prin geantă, apoi ne ridică un obiect în fața ochilor.

  • Băi, fiți atenți la mine, zice. Pixul ăsta e sacru?
  • Mno, nu, am mormăit noi, fixând cu privirea Bic-ul ieftin și ros la un capăt.
  • Dacă mă închin io la el e sacru?
  • Pfff, nu, ne-am dat noi ochii peste cap.
  • Dacă se închină zece oameni împreună cu mine la el e sacru?
  • Nțțț, sunteți cel mult o sectă, se avântă curajos Liviu Chelcea, colegul nostru de an.
  • Dacă zece mii de oameni se închină împreună cu mine la pixul ăsta, e sacru, mă?, întreabă Bulai, rotindu-și sfredelitor ochii albaștri peste capetele noastre păcătoase.
  • Mmm, atunci da, ar putea fi, admitem noi. De unde îl aveți, totuși, trebuie că e ceva special cu pixul ăsta, care e treaba cu el?

Mulți, e concluzia acestui episod întrucâtva anecdotic. E suficient să fie mulți. Și să fie suficient de vocali pentru ca spirala tăcerii să înceapă să se învârtă.

Ce se întâmplă însă cu cei care cred că pixul nu e sacru, oricâți oameni s-ar închina la el? Stau în expectativă să vadă ce va urma. Însă, cu cât numărul celor din primul grup crește, cu atât o societate se poate aștepta ca și ceilați să înceapă să aibă o formă de agregare. S-au dus primii la extrem și scot ochii tuturor celor care nu sunt de aceeași părere cu ei? Au venit și ceilalți cu contra-argumentele prăpastiei economice, ale inegalității condițiilor de școlarizare online și ale inechității medicale între bolnavii de covid și bolnavii cronici lăsați pe margine. Au scos primii eroi la înaintare (Arafat)? Au venit și ceilalți în contrapartidă (Șoșoacă).

Dincolo de cele două tabere relativ articulate, care se confruntă pe scena publică și mai ales în bulele virtuale, pe mine mă interesează ce se întâmplă cu cei care rămîn observatori sceptici. Ei par a fi nu revendicați de ambele tabere, cât huliți de ambele tabere, pe modelul:

  • Tabăra 1 (a pixului, să spunem): Nu îți place să porți mască? Înseamnă că nu crezi nici în covid și ești conspiraționist, anti-vaxxer și, în general, un nenorocit.

  • Tabăra 2 (n-am încă un nume pentru ea, a anti-pixului, să zicem): Nu ai ieșit încă în stradă până acum? Înseamnă că ești inconștient și nu îți dai seama ce se întâmplă. Ești cumva cu ăștia cu pixul? Ești un rezist și un neomarxist [spuse ca vorbă de ocară]?

Teoriile sociologice și politice sunt clare aici: ca să poți să critici mai convingător, trebuie să îți plasezi concurentul la extrem: dintre persoanele publice promotoare ale fiecăreia din cele două tabere sunt alese doar cele mai radicale (vezi cei doi de mai sus), dar nu și atâția alții care sunt moderați, nuanțați și articulați, de ambele părți. De asemenea, cei care sunt sceptici vizavi de vaccinul anti-covid sunt etichetați anti-vaxxeri, iar ceilalți sunt considerați ‘fasciști’.

E un fel de duck season, rabbit season, numai că nu mai e de râs pentru copii. E de plâns pentru oamenii mari care nu mai înțeleg de ce parte să fie și, în general, de ce trebuie să aleagă o parte de care să fie.

Ce se va putea întîmpla, de fapt?

  • Fiecare tabără o împinge pe cealaltă într-o extremă și o desenează în tușe groase, ca să poată să o ducă în derizoriu, să o critice și să o caricaturizeze.
  • Tabăra pixului, fiindcă este mai veche, a ajuns la masa critică, ceea ce îi permite să se scindeze, pentru că orice mișcare socială este fie determinată de parti pris-ul politic, fie capitalizată politic după ce apare ‘spontan’.
  • Tabăra non-pixului va începe să adune adepți dintre sceptici si cei de mijloc, de care tabăra pixului face mișto și pe care îi bănuiește că ar fi de partea cealaltă. Un fel de predicție creatoare, de fapt, ca și concept sociologic sau, mai neaoș, de ce te temi de-aia nu scapi.
  • Vor începe și mai mult discriminările și segregările – ‘Te-ai vaccinat?’ va deveni primul lucru după ce spui bună-ziua (dacă ar fi să îl parafrazez puțin pe Eric Berne).  Dacă nu, înseamnă că nu vrei, și deci e clar din ce tabără esti. Nu poți să fii pe mijloc, al nimănui, ce dracu’, pe cine încerci să păcălești?
  • Posibilă schimbare de leader în tabăra pixului, cei de acum par a fi obosit și încep să fie contestați din interior.

Anul viitor pe vremea asta vom râde, spuneam anul trecut pe vremea asta. Prizonierul nu se poate elibera singur, totuși, mai ales atunci când spectacolul înlocuiește realitatea și zvonurile pericolului se împrăștie printr-un milion de ficțiuni delirante, de ambele părți, cu pix sau fără.

Tot ce îmi doresc este ca, la anul pe vremea asta, să rămân tot la mijloc.

Publicitate

CM de fotbal, acest Eurovision cu minge

Ma întreb dacă întreaga coregrafie politică în jurul celor două echipe finaliste din seara asta ar fi fost diferită dacă preşedintele Franţei, acest Jupiter, cum ii spun adversarii politici, nu ar fi fost văzut sărind din scaunul lui de fericire, sau daca preşedinta Croaţiei, această doamnă bine care nu-şi arată vârsta (şi a cărei imagine a fost fals asociată cu Coco Austin*, iubita rapperului Ice-T, în costum de baie), nu şi-ar fi pupat pe frunte, de la înălţimea podiumului,  fotbaliştii (şi pe ai Franţei, fără discriminare), ca o Albă ca Zăpada piticii.

croatian president

*Sau, mai rău, în alte imagini a fost ‘confundată’ cu actriţa porno Diamond Foxx, spune presa.

M-am uitat la meci ca un etnograf tendenţios, trăgând cu ochiul pe feedul de facebook, să văd mulţimile dezlănţuite.

Unul (sau una) zice, rasist: „A câştigat MFranţa, să vezi ce bucurie o să fie la MParis.” Trecem peste gratuitatea glumei, peste lipsa de vină a bietului Mbappe şi peste faptul că toţi jucătorii Franţei sunt născuţi în Franţa. Ah, da, altcineva glumea doct despre Umpipi (nota mea: Samuel Umtiti, un prenume nu prea african). Bine că îl hulim pe Trump, dar ne închinăm la supremaţia albă fix ca el!

Altul (sau alta): „Ţin cu Franţa pentru cultura ei, pentru vin, pentru istoria şi muzica ei.” Ce legătură are asta cu fotbalul?

Altul (sau alta): „Ţin cu Croaţia pentru că sunt balcanici, aici, vecinii noştri.” Geostrategie?

Altul (sau alta): „Ţin cu Croaţia pentru că Modric a avut o copilărie chinuită.” 

Altul (sau alta): „Ţin cu Franţa pentru că este mama noastră culturală, totul avem de la ea: limbă, cultură, micul Paris…” 

Ah, eu? Nici eu nu sunt mai brează, desigur, dacă până acum cumva aţi tras concluzia că judec suveran. Deşi iubesc Franţa (nu mai mult decât India, totuşi…!), eu până să înceapă meciul am ţinut cu Franţa. Iar mai apoi, când, după imnuri, l-am auzit pe Modric încurajându-şi coechipierii cu „Aide, aide!”, m-am cam predat geopoliticii, căci atât de româneşte a sunat! Până la final, am ţinut doar cu roşu-alb-albaştri :), de oricare parte a Europei ar fi fost ei. Am încercat să am parti-pris-uri care sunt construite şi pe altceva decât pe clişee şi prejudecăţi. Dar probabil că de-asta se şi uită o întreagă planetă la meciuri, din care doar 5% se pricep: pentru toate aceste trăiri emoţionale şi incorecte politic, pentru toate aceste momente scurte în care avem nevoie de ceva mic, laic şi euforizant în care să credem.

Dreptul de a fi lasat in pace?

 

1E64D8D1-65D9-407D-91DF-3B2813122C25

Nu pot sa va spun cine a scris textul de mai jos, caci as impartasi date personale fara acordul respectivului, asa ca sa zicem ca vine din intelepciunea populara publica de pe un profil public LinkedIn. E om de Finance – nu, nu am dezvaluit nicio informatie personala, deoarece simpla informatie ca e un om de Finance care a postat azi pe LinkedIn nu va ajuta sa identificati persoana. Sunt GDPR compliant, asadar pot sa merg mai departe.

Prima zi de GDPR.
Sunt bucuros ca am primit in continuare spam-uri.
GDPR este o lege impotriva logicii in care functioneaza o afacere.
Chiar impotriva modului natural in care interactioneaza oamenii.

Cred ca peste 90% din afaceri ar da faliment daca ar respecta GDPR .
De azi, poti sa suni potentialii clienti doar dupa ce ai acceptul lor de a fi contactati. Dar cum naiba sa obtii acceptul daca nu-i contactezi?

Oamenii ar ramane necasatoriti daca ar respecta principiile GDPR.
Eu am sunat-o pe sotia mea timp de 4 luni pentru a obtine prima intalnire. A acceptat sa ne intalnim dupa ce am sunat-o de peste 100 de ori.
Daca exista GDPR, sigur luam pedeapsa maxima: 20 mil de euro.

Stiu, unii vor comenta. “Vai , nu vreau sa fiu derajat de spamuri”
Poate nu ai realizat. Toata media este plina de spam-uri.
Cati spun „wow, cat imi doresc sa vad reclame TV sau zeci de poze cu cirese, rapita, poze cu ciorbe si tocanite,”

Nu vrei sa te sune de 10 ori un om de vanzari? Blocheaza-i telefonul. Job-ul lui este sa te sune de o suta de ori.

Dar, te rog, nu te duce sa reclami atunci cand primesti un spam.
Datoria oamenilor care conduc o afacere sau lucreaza in vanzari este sa te bata la cap in legatura cu produsul lor.’

Aici se termina citatul. Desigur, omului i-au sarit multi in cap. Eu ii multumesc pentru text, desi nu sunt intrutotul de acord cu el.

Libertatea ta se incheie acolo unde incepe libertatea mea. Dar da, sunt multe alte mijloace de a te izola decat reclamatia si amenda.

In decursul anilor, am primit emailuri cu: ‘La multi ani, Vasile!’ si reduceri de ziua numelui, telefoane in care juni imberbi imi vindeau orice, de la bitcoini la investitii si de la telefoane la asigurari.

Am devenit paranoici. In lumea ‘programatic advertising’ (nu am vazut nicio reglementare GDPR pentru domeniul asta), ne deranjeaza un email de la o editura, amenintam cu reclamatia pe oricine indrazneste sa ne spuna pe nume. In acelasi timp, umplem retelele cu poze in costum de baie, copilul nou nascut si farfuria cu mancare. Exhibitionisti si paranoici, un soi de bipolaritate bolnava in care ne complacem zoriti. Chiuim de bucuri ca ni s-a curatat inboxul de spamuri. Intotdeauna a existat optiunea ‘Mark as spam’, nu? Mie inca mi-e teama ca, in avalansa de emailuri care cereau reconfirmare, mi-a scapat vreunul pe care chiar voiam sa-l mai primesc.

Buna ziua, va sun de la firma de contabilitate xyz. Doamna Tusti, firma Bisti?

– Dar firma Bisti inca nu exista!

-Oh ba da, s-a publicat acum jumatate de ora pe site-ul Registrului Comertului!

Multumesc ca mi-ati spus ca mi-a iesit firma…

Institutiile statului nu sunt gata, unele din ele chiar incalca legea. Noi, oamenii obisnuiti, nu suntem gata. A trebuit sa ma reabonez stupid la newslettere la care m-am abonat cu mana mea si pe care vreau sa le primesc in continuare, pentru ca tuturor le e frica sa nu cumva sa nu fi facut tot ce trebuie si o amenda imensa sa ii scoata din business.

Un email sec de la unroll.me (serviciul care imi gaseste, gestioneaza si grupeaza emailurile) ma anunta: ‘Incepand cu 25 mai, vom putea continua sa deservim doar clienti din afara UE. Click aici daca nu sunteti din UE.’ U…E…

Am primit tot felul de cereri de reabonare, intr-un joc al seductiei cu sula-n coaste. Unii ma mituiau, altii imi cereau fie cont de Google fie, daca nu am, sa trimit datele personale pe email, altii faceau misto, altii deplangeau situatia.

Nu putem sa ramanem conectati daca nu dam, daca nu suntem in legatura. Imi place cand site-urile isi reamintesc parola mea. Imi place cand operatorul de telefonie mobila, vanzatorul de la magazin, magazinul online, Amazon, AirBnb si atatia altii isi amintesc ce vreau, ce imi place… Orice uz poate presupune si un abuz, insa cat de mult e prea mult?

Da, oamenii au nevoie sa vanda, iar eu am dreptul sa nu cumpar. Intre aceste doua libertati intretaiate sta o societate care nu stie ce sa faca cu stadiul de progres la care a ajuns. Chei, parole, coduri, criptari, usi, restrictie. Amenda, pedeapsa, bani, faliment. E asta solutia? Da, Cambridge Analytica a gresit. Da, facebook a fost golan. Da, se fac bani ireal de multi atunci cand datele personale ajung in mainile cui trebuie. Dar de aici si pana la conformarea ultimului PFA la acelasi set de reguli e cale lunga.

Saptamana viitoare, probabil ca am sa aud susurat in ureche: ‘Nu vrei sa cumperi niste bitcoini? Vand ieftin…’ Aproape ca mi-e deja dor de putina normalitate.

 

The Power of Storytelling. Povestea poveştii

-Are you part of the industry?
-Nu, spun, ce industrie?
-Pai…publishing, zice el, făcând roată cu mâna peste mulţimea de oameni adunată la micul dejun in foaier.
-Cred că toţi suntem parte din vreo poveste, Carlo, nu crezi?
-Vezi, eu deja am scris o carte, vrei să ţi-o povestesc?

Da, nu a fost prima ediţie a conferinţei, şi nici măcar a doua, ci a şaptea. De câteva ediţii vreau să merg şi nu ajung. Peste 275,3 din cei 500 de participanţi care au umplut sala până la refuz au fost la ediţiile anterioare, judecând după pădurea de mâini.
Şi atunci de ce articolul ăsta acum, cu iz de old-news-ai-descoperit-şi-tu-America?

IMG_3810

Pentru că e prima conferinţă unde speakerii străini (11 din cei 13 speakeri) stau două zile nemişcaţi pe scaune şi nu pleacă în trombă imediat ce şi-au terminat discursul, aşa cum, în România, fac multe dintre aşa-zisele vedete ale marcomului şi business-ului românesc. Da, sunt şi ei ocupaţi, desigur, dar consideră că mai au ce învăţa.

Pentru că e prima conferinţă unde fotograful râde şi lăcrimează alături de noi şi se târăşte pe coate şi genunchi ca să nu strice magia conexiunii dintre scenă şi sală.

Organizatorii au rezumat minunat de detaliat tot ce s-a întâmplat în cele două zile de conferinţă din ziua 1 şi din ziua 2. Nu am să reiau nimic, ci am să spun doar:

Poveştile sunt ceea ce ne ajută să mergem prin viaţă neorbi, ele dau sens unor lucruri a căror semnificaţie ne scapă şi fără de care nu putem merge mai departe

Povestea unuia nu este povestea tuturor, ne regăsim parţial în destăinuirile celorlalţi şi adăugăm detalii care creează, de fiecare dată, o poveste nouă.

O poveste începe cu mult înainte ca noi să începem să o spunem şi se sfârşeşte mult după ce noi am încheiat-o.

A spune poveşti este cea mai democrată formă de creativitate.

Cine ascultă dă formă poveştii care se spune.

Întotdeauna, pentru un povestitor, cele mai importante trei cuvinte din lume sunt: What Happens Next? (Şi Mai Departe?…). Mai departe este o poezie (mai jos), mai departe este o carte (şi mai jos) şi un tricou pe care am să-l port după instrucţiuni (şi mai jos) până la ediţia de anul viitor.

Dacă The Power of Storytelling a fost o conferinţă de publishing, atunci nu m-am aflat unde trebuia. Dacă The Power of Storytelling  a fost o conferinţă care a mizat pe autenticitate, atunci de ce multe dintre conferinţele de business sunt aşa de false? Dacă  The Power of Storytelling este ‘doar’ un accident fericit de autenticitate în business, cum de a ajuns la a şaptea ediţie?

poezie

shooting ghosts1shooting ghosts2

 

FullSizeRender

tricou

 

Lecție de wrestling

E ușor să-ți privești timpul în față.  Ia o foaie de hârtie și desenează repede trei cercuri. Apoi scrie pe ele T, P, V, in ce ordine vrei tu. Nu, nu te gândi prea mult, gândirea în exces omoară spontaneitatea. Unde e cercul cu T? În stânga? în dreapta? Jos? Sus? Mare? Mic?

În cabinetele de psihoterapie, jocul ăsta poate dura mult timp, însă acum, în lupta de azi cu timpul, când totul e comprimat şi pe repede-nainte, durează cât vrei tu. Haide, mai aruncă un ochi, îţi place cercul tău? Cum, care? Cel pe care ai scris T.

Unde îţi şade trecutul, acolo îţi va sta şi capul, s-ar fi scris în poveşti, dacă Ispirescu ar fi fost cât de puţin interesat de filosofie.

banco-de-tiempo

Da, adică la cercul ăla te vei gândi cel mai mult, în sfera aia a vieţii tale vei trăi cel mai mult cu mintea. Dacaă cercul T nu e la stânga, e nasol. Dacă e mai mare decât celelalte, e nasol. Dacă e mai sus, e nasol. Dacă acum te gândeşti doar la el, e nasol. Nu da vina pe lipsa talentului la desen, inconstientul nimănui nu ştie desena. E urât desenul, parcă ai vrea să-l mai faci o dată? Ghinion, nu se poate, de câte ori poţi să îţi iei viaţa de la capăt? Lasă-l aşa, neşters, nemăzgălit, şi încearcă să înţelegi unde e capul tău acum, în care dintre cercuri. Doare? ‘Cicatricele sunt dovezi că trecutul a fost real.’, spunea un călător*.

Mintea e în T? Nu trăieşti în prezent, tot ce era important s-a întâmplat cândva, demult, acum e totul o reluare, o poveste, un draft. Nu eşti fericit.

Mintea e în P? Poţi să te bucuri, esti mindful, cum ar spune unii, eşti centrat în tine, te valorizezi, ar constata alţii.

Mintea e în V? Alooo, viitorul e făcut dintr-o mulţime de azi-uri, aşa că nu mai visa! Tine minte:

‘Modul în care ne petrecem zilele este, desigur, modul în care ne petrecem viețile.’**

 

clepsidra

Eşti epuizat, ştiu. La fel am fost şi eu atunci când am decis pentru prima oară să fac wrestling cu timpul. Apoi, privindu-mi cercurile imperfecte, mi-am dat seama că, de fapt, mă lupt cu mine. Că timpul nu există, în afara clipei pe care o trăiesc acum. Că, în sfârşit, ‘chiar dacă timpul este real, a înțelege atât cu gândul, cât și cu sufletul că timpul nu este important reprezintă poarta către înțelepciune.’** 

Nu e important să desenezi cercuri perfecte. Viaţa nu e rotundă. Nu e nici măcar important să le colorezi frumos. Viaţa e, uneori, vintage, alb-negru, sau poate sepie. Din când în când, invită timpul la o partidă de wrestling. Şi abia atunci când îl arunci în corzi teatral, non-violent, şi el cade la pământ ameţit pentru o vreme, simte că timpul e ceea ce faci tu din el: trei cercuri imperfecte pe hârtie.

___________________________________

*Cătălin Vrabie, ‘Pierdut in Nepal şi Laddakh’, Editura Neverland, 2014.; **Annie Dillard în ‘Hygge. Arta daneză de a trăi bine’, Editura Publica, 2016.; ***Bertrand Russell.

La o cafea cu Jules Verne. O poveste.

‘În fiecare zi e duminică, și totuși în nici o zi nu e duminică, și duminica este cea mai puțin duminică din toate zilele săptămânii.’ / ‘Every day is Sunday, yet no day is Sunday, and Sunday is less Sunday than any other day in the week.’ 

Unii vor să treacă prin viaţă ca şi când n-ar fi fost. Alţii – să lase în urmă copii care să le poarte numele. Şi, în sfârşit, alţii – să lase o urmă prin ce fac ei înşişi. Alții – să meargă mereu înainte, ca și cum n-ar fi duminică niciodată.

Dintotdeauna m-au fascinat neliniştiţii şi visătorii. De mulţi, lumea nu află niciodată.

În cazul poveştii de azi, se ştiu mai multe lucruri despre un personaj literar decât despre un om în carne şi oase.

Cine este Nellie Bly, in 10 rânduri? În 1885 își dă demisia de la Pittsburgh Dispatch pentru că era forțată să scrie despre subiecte precum modă și gătit și pleacă în Mexic să documenteze problemele sociale ale țării. Deranjat de dezvăluirile sale, guvernul mexican o consideră persona non grata și o expulzează. În  1887, simulează o boală mentală şi petrece 10 zile într-un spital de boli mentale pentru femei, pentru a putea documenta live viaţa bolnavilor şi a scrie un jurnal care va fi ulterior publicat și va schimba legislația privind tratamentul bolnavilor psihic. Între 1905-1914, văduvă, conduce fabrica lăsată de soțul său. Între 1914-1918 este jurnalist de război.

nellie-bly-1890

O femeie în jurul lumii înainte de 1900

În 1889, doi ani după experimentul din azil, jurnalista de 25 de ani din new York porneşte singură în jurul lumii, cu misiunea auto-impusă de a face ocolul lumii în mai puţin timp decât Phileas Fogg, eroul lui Jules Verne. Călătoria este deja programată de 1 an de zile, însă a fost nevoie de tot atâta timp pentru a-l convinge pe redactorul-şef al ‘New York World’, ziarul unde lucra ca reporter, să o susţină material pentru a pleca.

Elisabeth Jane Cochrane, alias Nellie Bly, s-a lansat în aventura vieţii sale cu o rochie, un pardesiu, câteva perechi de chiloţi şi o geantă mică de cosmetice. Înarmată cu 200 de lire şi ceva dolari intr-o borsetuţă, a plecat să-i demonstreze lui Jules Verne că pământul se poate ocoli şi în 72 de zile. Pionieră a jurnalismului de investigaţie, porneşte în călătorie singură, pe 14 noiembrie 1889, un Phileas Fogg înfăşurat în fustele şi prejudecăţile epocii. O valiză de mână şi o rochie, atât avea la ea Nellie Bly, într-o epocă în care doamnele nu călătoreau neînsoţite şi plecau la drum cu măcar 3-4 cufere de lemn încărcate de haine şi pomezi.

nellie-bly-cartea

La cafea cu Jules Verne

Ajunsă în Europa, Nellie Bly decide să îl viziteze pe Jules Verne și pe doamna sa (lucru care se va întampla pe 22 noiembrie 1889), cu riscul de a lungi călătoria cu doua zile și a pierde pariul. Poate nu am dat eu încă peste mărturii ale oamenilor care l-au întâlnit pe autor, însă pentru mine mărturia lui Nellie este o dovada argheziană (‘Pot să pipăi și să urlu: ‘Este’!) ca omul care ne-a facut adolescența mai visătoare chiar a existat:

– Cum v-a venit ideea să scrieți  ‘Ocolul pământului în 80 de zile?,îl întreabă ea pe romancier.

– Ah, dintr-un ziar, spune el. Am citit într-o dimineață în ‘Le Siecle’ despre o discuție și niște calcule care arătau că ocolul Pământului ar putea dura 80 de zile. Ideea mi-a plăcut și, tot gândindu-mă la ea, am realizat că socotelile lor erau greșite din cauza că nu luaseră în calcul schimbările de fus orar. Și atunci m-am gândit: ‘Ce deznodământ bun ar fi ăsta într-un roman, și m-am apucat să scriu unul. Dacă nu era acest deznodamânt, n-aș fi scris cartea niciodată.’

Jules Verne îi arată tinerei exploratoare toată documentația pe care a adunat-o pentru a-și scrie cartea și se bucură ca un copil că un om în carne și oase, un om adevărat, va da curs viselor sale și personajului său imaginar.

Ce semnificație au toate astea acum, peste 100 de ani?

40.000 de kilometri, 72 de zile, 6 ore și 11 minute. Atât a durat călătoria ei, care, în pofida faptului că s-a întâmplat de-adevăratelea, a fost uitată în favoarea unei călătorii poate la fel de fascinantă, care însă nu s-a întâmplat niciodată: cea a lui Phileas Fogg. Statele Unite, Anglia, Franța, Italia, canalul Suez, Ceylon (Sri Lanka de azi), strâmtoarea Penang, Singapore, Hong Kong, Japonia, China, Singapore, Statele Unite.

Cobora pe țărm la fiecare escală. Vorbea cu oamenii. A vizitat o leprozerie. Și-a cumpărat din Singapore o maimuță cu care se întoarce acasa. Celor care râdeau de nasul ei puțin cam mare, le spunea: ‘N-ai decât să-mi critici stilul pălăriei sau al rochiei, le pot schimba, lasă-mi nasul în pace, acolo s-a născut el.’

Scrie din fiecare port, iar cititorii ziarului ‘New York World’ abia așteaptă fiecare episod. Și dacă, din viața și lupta unei femei care a trăit acum mai mult de un secol și care e mai bătrână decât străbunicile multora dintre noi, ar trebui să ținem minte un singur lucru, ar putea să fie acesta, fragment din cel mai frumos jurnal de călătorie pe care l-am citit vreodată. E mai mult decât un fragment din jurnalul unei călătorii în jurul lumii. E un ghid de viață, pentru orice călătorie mai lungă sau mai scurtă pe care suntem sortiți să o parcurgem prin ea.

‘Să stau pe puntea tăcută, să am ca singură lumină cerul înstelat deasupra mea, să aud apa foșnind pe lângă vapor, toate astea sunt paradisul pentru mine. Las pe alții să vorbească despre compania bărbaților, despre splendoarea soarelui, moliciunea lunii, frumusețea muzicii, mie dați-mi un scaun de răchită pe o punte tacută, cu lumea cu toate grijile și zgomotul său pierdută în distanță, lucirea soarelui și lumina rece a lunii ascunsă de întunecimea deasă a nopții. Lăsați-mă să stau legănată blând de marea liniștită, în cuibul meu de întuneric de catifea, și singura lumină să-mi fie sclipirea miriadelor de stele pe cerul tăcut, deasupra; muzica mea – rotocoalele valurilor care se sărută, racorind mintea și calmând tensiunea; însoțitorii  – visele mele. Dați-mi toate astea și voi avea fericirea în întreaga ei perfecțiune.’

nellie-bly-desen

azi o sa fie scurt..

.. si o sa fie despre cum autodisciplina nu are nici o legatura cu flagelarea, self-chinuiala, vinovatiile nestiute sau karma ghinionista.

astazi, un client m-a invatat inca o data – si eu pe voi, ca dar din dar se face omul mai bun – ca oamenii care nu sunt disciplinati nu sunt pentru ca nu se iubesc destul. destul cat sa nu renunte la ora de sport, la ora de somn, la ora de coafat, la ora de epilat, la ora de citit, la minutul de ciocolata, la secunda de privit in oglinda si spus: ‘Esti grozav/a, ma simt bine cu tine, ma bucur ca o sa fim impreuna toata viata!’

img_0638

Nu suntem disciplinati pentru ca nu credem ca meritam un ritual, un timp pierdut, un spatiu propriu, un ‘me’ time. Nu avem auto-disciplina pentru ca asta inseamna sa spunem ‘nu’ celorlalti si ‘da’noua insine. Si, la fel ca in testul prajiturii, care verifica stapanirea de sine si abilitatea de a amana rasplata, prezentul zgomotos castiga intotdeauna in defavoarea unui viitor incert, in care am sa ma simt mai bine, insa numai daca muncesc acum. Numai daca acum sunt suficient de asertiv/a ca sa pun deoparte, si nu pe furis, timp de calitate pentru relatia cu mine insumi.

Revelion – între Janus și Jung

Disclaimer: Nu, nu e un articol didactic, și nici măcar wikipedic.

Să ne trezim, dară! – sau așa ar suna, în transcriere fonetică, termenul pe care îl așteptăm diseară, căci termenul de „Revelion” vine din franceză („Réveillon”) şi înseamnă „veghe” sau „ospăţ la miezul nopţii”. De aici, tradiţia de a avea o masă bogată şi de a nu dormi în noaptea asta.

În multe surse, chiar și legătura Crăciunului cu creștinismul este pusă sub semnul întrebării. Revelionul, însă, este o sărbătoare pur păgână, pre-creștină.

La romani, sărbătoarea Revelionului semnifica închinare la zeul Ianus. Janus, sărbătorit de romani pe 1 ianuarie,  este zeul roman al începuturilor și sfârșiturilor, al alegerilor, al trecerii, al porților. el este bifron („cu două capete”) și reprezentat cu o față spre trecut și cu alta spre viitor.

Two faced gold head statue against black

Ovidiu scrie despre el:

” Zeule cu două chipuri, 
de la tine pornește anul a se scurge fără zgomot;
tu care, fără să întorci capul, vezi ceea ce nimeni altcineva nu poate zări…”

Ce legătură au toate astea cu noi? Întrebați-vă, mai bine:

…câte revelioane ați sărbătorit până acum?
…câte planuri au început cu „De la 1 ianuarie, am să….”?
…câte vise legate de noi începuturi ați zămislit în noaptea asta?
…câți oameni au gândit la fel ca noi toți legat de începutul anului?
…câte zile de luni am asimilat cu toții unui nou început?

Jung spune că oricând se descoperă un fenomen caracteristic pentru majoritatea comunităților umane, indiferent de rasă, cultură și epocă istorică, atunci acesta este o expresie a unui arhetip al inconștientului colectiv.

Trecerea timpului, un nou început, speranțe („la anul va fi mai bine”) sunt semne ale faptului că suntem umani, teleologici, optimiști. Viața nu are un sens în căutarea căruia să pornim, sensul este ceea ce construim singuri, cu fiecare pas pe care îl facem și cu fiecare an care trece.

„În cele din urmă, viața fiecărui individ este în același timp viața eternă a speciei.” (Jung)


Fructele vietilor noastre

Scriu de la Brioche Dorée, cu un ceai verde cu iasomie aburind adormitor. Oameni constiinciosi coboara de la World Class cu geanta pe umar si intorc capul sa nu-mi vada eclerul cu cafea si vitrina cu croissante. Sunt tari.

image

Oamenii se intaresc in fata tentatiilor, a vulnerabilitatilor, a pericolelor, a schimbarii, a durerii, a bucuriei, a emotiei, a altor oameni.

Cand e bine sa fii tare? Si cand – sa iti dai coaja jos? Cand – ce fruct sa devii ca sa fii de sezon, in anotimp?

Din ce in ce mai mult, cred ca m-am mutat in alta tara, caci trec zilnic numai printre nuci de cocos. Oameni duri, tari, neatinsi de nimic, pazindu-si preaplinul sau preagolul, cine stie…

Din ce in ce mai des, trec pe langa fructul cu coaja cea mai dura din lume. Fructul care nu se imbina cu nici un alt fruct, care se rostogoleste, besmetic, nici el nu stie unde.

Dati-va cojile jos, oameni buni, interiorul vostru e mai mult decat o ‘zeama’ neinteresanta care trebuie ascunsa! Suntem plini de hrana vitala, care ne face bine tuturor, insa pe care o tinem ascunsa, devalorizata sau supraevaluata. Ne-am obisnuit prea mult sa ne frecam in cojile incapatanate, paroase si tari. Ne-am obisnuit sa fim fructe de pe alte continente, si ne miram de ce ne suntem, noua insine, mereu straini. Si nu, nu e vorba de oamenii-portocala de la World Class 🙂

 

Despre prejudecãti si alte tare

‘E mai usor de dezintegrat o prejudecatã decât un atom’, avertiza Einstein.

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat: