The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2014 annual report for this blog.
Here’s an excerpt:
A New York City subway train holds 1,200 people. This blog was viewed about 6,800 times in 2014. If it were a NYC subway train, it would take about 6 trips to carry that many people.
Click here to see the complete report.
La fiecare colţ de stradă, te aşteaptă ceva. Un mesaj pe care, cumva, îl aşteptai să vină, poate sub altă formă, în alt moment şi din altă sursă. În fiecare ulicioară, că se înfundă sau nu, te surprinde ceva. Atunci când se înfundă, se numeşte ‘impasse’. Nu mai ştiu pe unde eram şi am vazut ‘Impasse des boeufs’. Se mai întamplă şi altora, deh.. (Boss nu înseamnă întotdeauna ‘şef’).
Într-o casă aparent ca toate celelalte s-a scris Ulise. În alta s-a fondat sociologia pozitivă. În alta a trăit Descartes, care a continuat să creadă, cumva naiv, că dacă gândim, trăim. În fiecare cartier, sunt alte lumi şi alte feţe: de la Marais-ul agitat şi vesel, cu Hava Naghila cântată în mijlocul străzii la acordeon (or fi fost români?) la Montmartre, poate cel mai contrastant loc: aici ai viile, cabaretul iepurelui (adică Le Lapin Agile), casa în care a trait Dalida, Passe Muraille (omul care trece prin zid, sculptura actorului Jean Marais), iar puţin mai încolo Place Pigalle cu toate magazinele de sex invitrinat, apoi Picatura de Aur (Goutte d’Or), vizitabil pe lumină, atat e de mare melange-ul de maghrebini, negri şi alte naţii, imigranţi francofoni în căutare de mai bine.
Vrei romantism? Du-te la mur des ‘je t’aime’ și citește-ți emoția în toate limbile lumii.
Te-ai săturat de romanță și trecut? Fugi în Defense și dă-ți capul pe spate la cartierul business de zgârie-nori de acum 40 de ani. Vrei istorie? Treci înapoi în Saint Germain, du-te la Notre Dame, fugi la Pantheon, vezi să nu ratezi Saint Etienne du Mont, fugi, fugi, fugi. Nu fugi! Appolinaire a ridicat în slăvi ‘flaneur’-ul, privitorul aparent leneș, care soarbe din viața unui oraș în ritmul pașilor lenți.
Privești superior magazinele Tati înlănțuite în cartierul maghrebin? Du-te în Vendôme să admiri ceasurile de treizeci de mii de euro. Te-ai plictisit de vânzoleala de pe Sena centrală? Evadează în toiul nopții pe insula lebedelor (Ile des Cygnes) unde se termină cursa nebună a bateau-bus-urilor și toate celelalte, care întorc, cuminți, sub privirile Statuii Libertății celei mici.
Sunt multe, multe cât o viață de om, pe care nici o pagină, fie ea și virtuală, nu le poate cuprinde. Ce rămâne sunt mesajele orașului, pe care drumul ni le scoate în cale la fiecare cotitură. Așa:
Cu totii ne amintim porcusorul de portelan din copilarie. Specie indeaproape inrudita cu pestele de sticla de pe televizor, amandoi impartasesc iluzia ca inefabilul poate fi stapanit prin apelul la materie. O materie, de altfel, destul de fragila.
Daca pestele de sticla de pe televizor incapsula, intr-un mod magic, unitatea indestructibila a familiei traditionale, porcusorul de portelan intruchipa un pamant al fagaduintei la care puteai avea acces numai distrugandu-l. Sisific in felul lui, intruchipand magistral tehnica pasilor marunti (si pierduti?), porcusorul aduna, sinuos, monezi mari si mici, resturi de la paine, suc, salam, lapte, si alte mici corvezi casnice pe care, copii, le duceam la indeplinire carcotind usor, pentru promisiunea ‘restului’ pe care ni se permitea sa il pastram.
Parintii nu aveau incredere in noi. Fabricantii de pusculite nu aveau incredere in noi. Nimeni nu credea in puterea copilului care eram de a-si amana gratificatia. De aceea, portelanul grosolan ne tine micile economii la adapost de poftele de moment: bomboane Cip, suc Brifcor, guma Turbo si-alte asemenea.
Oare pusculitarii auzisera de experimentul lui Goleman, de testul prajiturii, de faptul ca abilitatea de a-ti amana rasplata duce la cresteri nebanuite ale satisfactiei, intotdeauna Mult Dupa? Probabil ca da.
Dupa 20 de ani. Nu, nu de Dumas, ci de economia de piata.
Lucrurile s-au schimbat dramatic. Un imens swap s-a-ntamplat. Daca inainte intai economiseai (pusculita, carnete CEC, ce vreti voi) apoi cheltuiai, acum e invers. Publicitatea iti flutura mii de tentatii prin fata ochilor, iar magazinele iti dau, in speranta ca ai sa fii suficient de disciplinat incat sa platesti cativa ani pentru pofta de moment. Comerciantii, desigur, se bazeaza pe banci si pe faptul ca acestea, ca si parintii nostri si fabricantii de pusculite in trecut, nu te cred.
Ei bine, tzeapa. Cei care iti dau masina de spalat doar cu buletinul te cred. Bancile care iti dau credit te cred. Nu e doar o aliteratie aici. Cuvintele astea doua chiar sunt inrudite: ‘„Credit” vine din latinescul „credere”, „a crede”, deoarece creditul reprezinta convingerea ca banii pe care ii imprumuti vor fi intr-o buna zi returnati, o convingere care are nevoie de notiunea de viitor pentru a functiona.’ (Robert Rowland Smith).
Bancile comit, asadar, doua erori capitale. In primul rand, ele presupun ca pasiunea si nerabdarea care ti-au animat dorinta de a detine un obiect Acum va fi suficient de puternica pentru a-ti alimenta disciplina de a returna (cu dobanda grasa) favorul pe care banca ti l-a facut, si anume de a-ti implini pofta pe loc, de a accede instant la obiectul dorintei tale.
In al doilea rand, proiectia prezentului in viitor pleaca de la premisa, de cele mai multe ori falsa, ca evolutia in timp inseamna progres, ca situatia financiara a omului va ramane cel putin stabila, daca nu chiar se va imbunatati considerabil.
Experimentul lui Goleman a aratat ca doar o mica parte din copii au reusit sa reziste tentatiei de a manca prajitura si ca acei copii, testati peste ani au dovedit ca se afla intr-o situatie sociala si economica mult mai buna comparativ cu copiii care au mancat prajitura pe loc.
De aceea creditul e mai tentant decat depozitul, insa tot de aceea previziunea optimista a bancilor in ce priveste viitorul creditatilor nu prea sta in picioare. Tot asa cum am ucis, dispretuitor, pestele kitschos de pe televizor, am declarat, superior, moarte pusculitelor. Traiasca credinta in viitorul nostru luminos, al hedonistilor care ne napustim asupra prajiturii. ‘A moment on your lips, a lifetime on your hips’. Valabil pentru prajituri si la fel de adevarat pentru credite. Crediteaza si nu cerceta.
‘Daca ai avea o bagheta magica si ti-ai putea schimba viata in asa fel incat sa fie exact asa cum ti-o doresti, si maine dimineata te-ai trezi in noua ta viata, cum ar arata ea? Descrie-mi-o, te rog!’
‘Nu stiu. Tot ce stiu e doar ca sunt profund nefericit. Nimic din ce mi se-ntampla nu-mi place. Nimic din ce-mi doresc nu mi se-ntampla.’
‘Ce-ti doresti sa ti se-ntample?’
‘Pai…’
Sunt o democrata. Nu in sens politic, Robin Hood-ian, egalitarist. Ci in acela, usor mai pervers, in care imi imaginez ca, o data pusi in drepturi, oamenii stiu ce sa faca cu ele. Stiu?
Care e sensul zilei de azi? Ce soi de caramida am pus, catre ce? Si care e liantul intre zilele saptamanii? Umbla pe Facebook, obstinant, indemnul sa nu asteptam tot anul o vacanta si toata saptamana un weekend. E asta sensul, bucuria, asteptarea, clubul, paharul, topaiala, gratarul, somnul pana la pranz? Ce din lucrurile astea le putem aduce miercurea? Dar lunea, cea atat de mult hulita?
N-am timp sa ma duc la un curs de Time Management, sunt ocupat sa fac liste de chestii pe care nu le duc niciodata la bun sfarsit, pentru ca sunt prea multe. Nu mai pun cu ghilimele fraza asta, caci e deja un loc comun, un truism al fiecarei zile. Se spune in cursuri scumpe ca o lista cu lucruri de facut e ca o exorcizare a gandurilor negre, frustrarilor, tensiunilor si apasarilor. Pentru cei mai multi dintre noi, este ca un tsunami care a incremenit in proiect deasupra capetelor noastre. Un drob care nu mai cade. Care e sensul meu? Cand il stabilesc, 10 lucruri de pe lista vor cadea, picate la criteriul relevantei. Repetente la sens, corigente la directie.
Ce din ce faci in fiecare zi iti construieste visul? Ah, stai, care vis? Pai cel cu bagheta magica, mai tii minte? Lasa-ma sa ma gandesc pana maine.
N-avem nevoie de libertate, caci nu stim ce sa facem cu ea. Acasa si la serviciu, scopul este in continua definire. E o ciorna imensa fara nici o litera, dar plina cu promisiunile lui ‘de luni’. Dar ‘de azi’ ce are?
Clienti la cabinet; care e obiectivul tau, pe ce vrei sa lucram? Nu stiu, sa-mi fie mai bine. Uneori, lucram luni de zile cu obiectivul sa gasim obiectivul. Apoi totul devine mult mai usor.
Sa mi se dea, sa mi se planuiasca, sa mi se aseze ce am de facut. Sa mi se. Dar sa nu mi se rupa.
Libertatea vine la pachet cu responsabilitatea, cu pasii mai sus pe scara, cu un plan articulat de viata, cu un sens.
Daca nu ne stim sensul trezirii de maine dimineata, cum s-ar putea oare naste dintre noi un alt Viktor Frankl? Daca noi nu stim sensul zilei, sa ne plecam, atunci, in fata psihiatrului german, care, din spatele gratiilor unui lagar monstruos, a deslusit sensul vietii.
Cand n-o sa mai folosim verbe impersonale si fara subiect, atunci vom fi liberi. Cand n-o sa mai asteptam sa ne bage cineva in planul lui ca pe-al nostru l-am ratacit prin cosul cu schite, atunci vom fi liberi. Cand ne va trezi dimineata freamatul visului ce-l avem de-mplinit, atunci vom fi liberi. Pan-atunci, in sclavie ‘se’ traieste minunat. Si se moare putin cate putin. De spleen, desigur..
ne întrebăm, de multe ori, de ce suntem atât de înclinaţi să spunem „da” în loc de „nu”, şi de ce e mult mai uşor să facem asta. facil la exterior, dificil în interior.
purtăm în permanenţă cu noi disonanţa asta, şi ne privim adesea în oglindă. ca în desenele animate, ne contemplăm resemnaţi urechile de măgar pe care ni le arată oglinda şi le ascundem apoi sub căciulă. aceeaşi căciulă din care ne extragem norocul. aceeaşi care acoperă o parte din cer atunci cînd ne uităm în sus.
„nu”-ul deconectează, izolează, îndepărtează, ascunde, alungă.
„da”-ul apropie, strânge, aduce împreună, împacă, dizolvă temerile.
dar si:
„nu”-ul din suflet eliberează, dă putere, individualizează, arată calea cea ne-umblată, stârneşte adrenalina, dă viaţă.
„da”-ul fără credinţă sufocă, astupă, minte, ne înstrăinează de esenţa noastră, ne împinge în masă.
de ce spunem, de atâtea ori, „da” atunci când buzele noastre şoptesc „nu”? cauza o găsim în copilărie, departe de tot. atunci când învăţăm tango-ul periculos între acceptare şi independenţă, între confort şi risc, între familiar şi străin.
pentru că asta e primul lucru pe care îl învăţăm de la părinţi: când spunem „da”, suntem copii cuminţi şi răsplătiţi; se mângâie. se pupă. se laudă. când spunem „nu”, stăm, imaginar, pe coji de nucă. se ţipă. se pedepseşte. se interzice.
pentru că unii oameni fac copii pentru ei, pentru nesiguranţele lor, pentru singurătăţile lor. orice „nu” al copilului arată iarăşi spectrul temerii de care au fugit cel mai tare.
copiii devin mari şi intră în viaţă cu lecţia învăţată. şi lecţia e dură: dacă spui „da”, e bine. dacă spui „da”, NU ŢI SE RETRAGE IUBIREA. sau, cel puţin, manifestarea ei.
suntem copii mari acum. şi ce dacă? de aceea sunt pline, în primul rând cabinetele psihoterapeuţilor. pentru că oamenii nu au învăţat cum e să fie iubiţi pentru ceea ce-şi doresc să fie. pentru atunci când sunt liberi. pentru atunci când sunt ei înşişi. pentru că oamenii îşi disimulează dorinţele şi nu-urile până când fac nevroze sau îşi exprimă prin corp toate frustrările: dureri de spate, hipertensiunea arterială, diabet, boli hepatice, renale şi chiar cardiologice şi respiratorii, obezitate). Acesta, este, poate, cel mai greu mesaj pe care îl purtăm cu noi din copilărie şi care, inconştient, ne împiedică să refuzăm. A refuza înseamnă să stai gol şi neiubit în faţa lumii. să-i vezi pe ceilalţi cum se botoşesc, dezamăgiţi. cum, „părinteşte”, ne dojenesc pentru dorinţa noastră de independenţă. cum ne castrează, simbolic, la fel ca părinţii, în adolescenţă, la prima ţigară sau prima seară petrecut în oraş.
o lecţie pentru toţi părinţii lumii: iubirea este necondiţionată. pygmalion o iubea pe galateea numai pentru că era făcută după schiţele din caietul lui de vise. asta nu e iubire, e auto-flatare.
Nu știu cum îi cheamă. Vin mereu amândoi la pachet, purtând pulovere roșii și zâmbete identice pe față. Poate ca ar trebui să poarte un nume, din moment ce știu cotloane ale cămării și balconului meu. Din moment ce m-au văzut în pijama, în trening, bolnavă sau zglobie. Poate că ar trebui să-mi fie rușine că nu știu și nu m-a interesat să aflu.
Eu îî numesc, generic, băieţii de la homemarket.ro. Amplasează cu grijă toate cele acolo unde le spunem. Baxurile de apă pe balcon, cartofii în cămară şi tot aşa.
Nu ştiu care e patternul meu de cumpărător; probabil că nu am unul. Dar, măcar o dată la două luni, comand de pe site-ul ăsta. Ai meu sunt fericiţi, le inspiră abundenţa caselor de comenzi de pe vremuri, unde găseai banane neverzi, ciocolată chinezească în ambalaje mici aurii, ca de lingou, şi salam de Sibiu.
Pe site-ul lor, îmi fac liste, mă gândesc, mă răzgândesc, adaug şi şterg în funcţie de suma finală, compar cu cât aş avea eu impresia că trebuie să coste coşul virtual şi mă scarpin înţelept în creştet când la final vine invariabil întrebarea electronică: cu ce înlocuiți în cazul în care nu avem acest produs?, cu variantele: ‘înlocuiește marcă’, ‘înlocuiește gramaj’, ‘înlocuiește tip’ sau ‘nu înlocui nimic.’ De fiecare dată bifez ‘nu înlocui nimic’ pentru că, nu-i aşa, e o iluzie să ne imaginăm că retailerii pot ghici ce ne dorim. Ne induc să ne dorim ceva, să simţim, când suntem mai fericiţi, că nu putem să trăim fără şi apoi ne oferă, cu eleganţă, acel ceva la preţ de doi. Doar azi, desigur. Evident, niciodată lipsa nu s-a înlocuit cu nimic. E adevărat şi că foarte rar lipseşte ceva.
De fiecare dată, am opţiunea să salvez lista pentru data viitoare. Deşi în linii cel puţin generale e cam aceeaşi, nu o salvez niciodată. Nu ştiu dacă există tipologia cumpărătorului-Sisif, dar poate acolo mi-ar fi locul.
Notez haotic în lista ad-hoc de pe raftul cu cărţi, în lista ţintuită cu magnet de frigider, într-o ciornă de SMS, şi tot spontană devin la raft. De aceea, nişte oameni deştepţi s-au gândit să pună capăt eternelor discuţii: «Mă duc la cumpărături, unde e lista?”. „Fir-ar, de unde să ştiu că nu mai sunt cereale?”, „Iar ai uitat să cumperi ouă!”, care se soldează, inevitabil, cu un nou drum la magazin. În Franţa, Hop!Liste! a lansat acum două luni „prima aplicaţie colaborativă a gestiunii listei de cumpărături”, care va fi disponibilă pe IPhone și Android până la finalul anului. Aplicația, gratuită și fără reclame, te lasă să îți faci lista, apoi să o partajezi cu toți ai casei, care pot adăuga propriile produse sau pot bifa atunci când un produs a fost cumpărat. Evident, pot fi create și salvate mai multe tipuri de liste, în funcție de prilej, dacă occasion-based marketing e tot la putere.
Ai putea spune chiar că, în ciuda consumului deșănțat și a magazinelor care se deschid furibund din kilometru în kilometru, apariția listei de cumpărături dematerializate începe să devină un act de consum responsabil, cu atât mai mult cu căt se pare că totalitatea bucățelelor jalnice de hârtie pe care se scriu listelede cumpărături consumă nici mai mult nici mai puțin de 723 tone de hârtie pe an și 1,45 milioane de litri de apă. Oare iaurturile expirate și yacute în frigider cît or consuma?
Ultima oară nu au venit ce doi băieți veseli să livreze cumpărăturile, ci alți doi, cumva mai nesărați. Gemenii (câte mici feste ne-au jucat cu asta de-a lungul timpului…!) în pulovere roșii probabil că se numeau într-un mod haios și total neecologic.. Nu știu cât de curând îi voi înlocui cu Hop!Liste!, dar probabil că își vor împărți simpatia mea cu lista de cumpărături imaterială și participativă într-un viitor foarte apropiat.
In clasa a 6-a, am luat nota 10 pentru un ierbar. Ierbar!, deși nu conținea fir de iarbă, ci doar o colecție nesfarșită de contururi și codițe verzi, de foi de frunze si pedunculi și nervuri.
Le-am adunat de pe te-miri-unde: din parcul din spatele blocului, de pe aleea unde, şcolărește, ne feream să trecem printre ‘cracii babei’ de teamă să nu luăm notă proastă, un nevinovat stâlp de lumină care venea la pachet cu un suport suplimentar ca să-l ancoreze in trotuar. Alte frunze le-am adunat de prin munţi unde tatăl meu, geolog pasionat, îşi ducea studenţii (şi copila) în practică; la rang de ‘frunză’ s-a ridicat atunci şi o crenguţă de ienupăr, singura dovadă pe care o puteam aşeza în ierbar (să-i spun ‘frunzar’?) a faptul că, pe coclaurii unde ajungeam eu, nu mai creşteau copaci.
Ah, cât de bine îmi amintesc cum una dintre frunze mi s-a lipit de palmă atunci când am alunecat şi am căzut! Cât de ruşine mi-a fost de studenţii tatei mie, copila de şcoală generală care încerca să ţină pasul cu viitorii alpinişti! Am strecurat cu grijă frunza în buzunarul hanoracului, mi-am şters lacrima care urma să mă ruşineze total şi am mers mai departe.
Singurul fir de iarbă din ierbar l-am adunat evlavios aproape de lângă lacul Bucura, unde tata mă călea invitându-mă să fac baie în lacul glaciar la 5 grade. Am trecut proba; și eu, și firul meu răsucit în jurul inelarului ca un talisman norocos.
Am adunat frunze de pe drumul de la şcoală către casă, pe care-l lungeam cum ştiam eu mai bine ca să nu spun de vreo notă proastă, din tabăra în care am învăţat să dansez cu un băiat, din curtea întreprinderii unde lucra mama, mândră nevoie-mare că stăteam la birou şi făceam tabele la planşetă.
Cea mai frumoasă frunză am salvat-o din nisip. Plaja din Mamaia in 1986 însemna și somnul lenevos de după-amiază în nisipul amestecat cu iarbă și frunze, la marginea plajei, sub copaci. Însemna visul întrerupt de cântecul valurilor, gâza de pe picior, respirația părinţilor aţipiţi și cartea deschisă pe genunchi.
Ierbarul acela a fost cea mai palpabilă dovadă a unei veri fără seamăn. Dar probabil că orice an, documentat frunzistic, ar părea la fel.
La sfârșitul toamnei, l-am redeschis; era un pumn de sfărâmături galben-ruginii pentru care și nota 2 ar fi fost prea mult. Nu făcea decât mizerie și mama mi-a spus să-l arunc la coș.
Acum, oameni ‘ierbăresc’ magneţei de frigider, fotografii şi căni inscripţionate de peste tot unde se duc. Nu le dă nimeni notă pe ele, şi totuşi le adună frenetic. Deşi nu sunt iniţial verzi, ele tot ruginesc până în toamnă.
Oamenii mereu se îmbracă în frunze verzi atunci când intră-n viaţă. Speranța nu a auzit de anotimpuri, ea trăieşte într-o vară continuă. Nici o casă de modă n-ar rezista prea mult cu o singură colecție și-un singur sezon. Doar omul, învelit în amintiri ca-ntr-o mantie de frunze, rătăcește prin viață până la îngâlbenire. Se fereşte de toţi cracii babei pe care-i întâlneşte pe drum şi adună migălos semne de bună purtare cu care să ia notă maximă la lecţia finală.
(Articol apărut în LaPunkt)
Acum nu e show-ul meu. Pun articolul ăsta pe blog să nu se piardă prin hăţişurile Facebook-ului şi ale minţii mele.
Îl cheamă Jimmy Nelson şi crede în oameni. Ca noi toţi, da, sigur, mă scuzaţi. Dar noi ce facem pentru asta?
Jimmy a călătorit ani de zile prin locuri neumblate ca să nu lase civilizaţii şi culturi să moara. A mers de la minus cincizeci la plus cincizeci de grade să prindă pe cameră o privire, un zâmbet, un ritual, un dans, o naştere, o bucurie.
Vanuatu, Himalaya, triburile Masaai, triburile Huaorani de pe Amazon, oamenii Nenets din Siberia, triburile Dropka din Kashmir, Papua Noua Guinee şi câte, şi câte. Uneori s-a întrebat: „Am I sane by doing all that I’m doing? Do I have the right to do so?”. Câţi dintre noi suntem atât de lucizi şi totuşi atât de cutezători în viaţa noastră?
A făcut fotografii, filme, a scris o carte, apărută acum două săptămâni.
De peste tot, cu iubire, empatie şi speranţă, Jimmy Nelson ne arată cum e să îţi pese, să fii deschis, dincolo de jobul tău, dincolo de maşina ta, dincolo de apartamentul tău, dincolo de emisiunea de la televizor, de la copilul care vrea XBox şi nevasta care vrea-n Bahamas. Un om care a vrut să facă în aşa fel încât existenţa lui să conteze pentru mai mulţi. Da, ştiu, Orwell zicea că unele animale sunt mai egale decât altele. Destinul lui Jimmy este, poate, să aibă o existenţă mai semnificativă decât să meargă la serviciu în fiecare dimineaţă şi să se lupte în fiecare an cu aceleaşi probleme existenţiale ale unei companii care ar merge, oricum, şi fără el. Oare?
Pe site-ul dedicat tuturor acestor expediţii, alături de hărţi, sute de fotografii, vorbe de duh ale culturilor alături de care a trăit Jimmy, http://www.beforethey.com, puteţi vedea un film senzaţional de 20 de minute (avem atâta timp? avem :). Dacă pentru suflet nu, atunci pentru ce?) în care Jimmy îşi povesteşte credo-ul şi fascinantele peripeţii, în care îl vedem topit în realitatea parelelă a unor civilizaţii care vor muri. BEFORE THEY. BEFORE THEY PASS. BEFORE THEY PASS AWAY. Să iî cunoşti, să trăieşti cu ei, să le salvezi, simbolic, vieţile înainte să dispară. BEFORE THEY.
Alina Stepan 