Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Fructele vietilor noastre

Scriu de la Brioche Dorée, cu un ceai verde cu iasomie aburind adormitor. Oameni constiinciosi coboara de la World Class cu geanta pe umar si intorc capul sa nu-mi vada eclerul cu cafea si vitrina cu croissante. Sunt tari.

image

Oamenii se intaresc in fata tentatiilor, a vulnerabilitatilor, a pericolelor, a schimbarii, a durerii, a bucuriei, a emotiei, a altor oameni.

Cand e bine sa fii tare? Si cand – sa iti dai coaja jos? Cand – ce fruct sa devii ca sa fii de sezon, in anotimp?

Din ce in ce mai mult, cred ca m-am mutat in alta tara, caci trec zilnic numai printre nuci de cocos. Oameni duri, tari, neatinsi de nimic, pazindu-si preaplinul sau preagolul, cine stie…

Din ce in ce mai des, trec pe langa fructul cu coaja cea mai dura din lume. Fructul care nu se imbina cu nici un alt fruct, care se rostogoleste, besmetic, nici el nu stie unde.

Dati-va cojile jos, oameni buni, interiorul vostru e mai mult decat o ‘zeama’ neinteresanta care trebuie ascunsa! Suntem plini de hrana vitala, care ne face bine tuturor, insa pe care o tinem ascunsa, devalorizata sau supraevaluata. Ne-am obisnuit prea mult sa ne frecam in cojile incapatanate, paroase si tari. Ne-am obisnuit sa fim fructe de pe alte continente, si ne miram de ce ne suntem, noua insine, mereu straini. Si nu, nu e vorba de oamenii-portocala de la World Class 🙂

 

Despre prejudecãti si alte tare

‘E mai usor de dezintegrat o prejudecatã decât un atom’, avertiza Einstein.

Cum a fost anul 2014 pentru blogul meu?

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2014 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

A New York City subway train holds 1,200 people. This blog was viewed about 6,800 times in 2014. If it were a NYC subway train, it would take about 6 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

Noduri și semne pariziene

La fiecare colţ de stradă, te aşteaptă ceva. Un mesaj pe care, cumva, îl aşteptai să vină, poate sub altă formă, în alt moment şi din altă sursă. În fiecare ulicioară, că se înfundă sau nu, te surprinde ceva. Atunci când se înfundă, se numeşte ‘impasse’. Nu mai ştiu pe unde eram şi am vazut ‘Impasse des boeufs’. Se mai întamplă şi altora, deh.. (Boss nu înseamnă întotdeauna ‘şef’).

Într-o casă aparent ca toate celelalte s-a scris Ulise. În alta s-a fondat sociologia pozitivă. În alta a trăit Descartes, care a continuat să creadă, cumva naiv, că dacă gândim, trăim. În fiecare cartier, sunt alte lumi şi alte feţe: de la Marais-ul agitat şi vesel, cu Hava Naghila cântată în mijlocul străzii la acordeon (or fi fost români?) la Montmartre, poate cel mai contrastant loc: aici ai viile, cabaretul iepurelui (adică Le Lapin Agile), casa în care a trait Dalida, Passe Muraille (omul care trece prin zid, sculptura actorului Jean Marais), iar puţin mai încolo Place Pigalle cu toate magazinele de sex invitrinat, apoi Picatura de Aur (Goutte d’Or), vizitabil pe lumină, atat e de mare melange-ul de maghrebini, negri şi alte naţii, imigranţi francofoni în căutare de mai bine.
Vrei romantism? Du-te la mur des ‘je t’aime’ și citește-ți emoția în toate limbile lumii.

mur des je taime

Te-ai săturat de romanță și trecut? Fugi în Defense și dă-ți capul pe spate la cartierul business de zgârie-nori de acum 40 de ani. Vrei istorie? Treci înapoi în Saint Germain, du-te la Notre Dame, fugi la Pantheon, vezi să nu ratezi Saint Etienne du Mont, fugi, fugi, fugi. Nu fugi! Appolinaire a ridicat în slăvi ‘flaneur’-ul, privitorul aparent leneș, care soarbe din viața unui oraș în ritmul pașilor lenți.

Privești superior magazinele Tati înlănțuite în cartierul maghrebin? Du-te în Vendôme să admiri ceasurile de treizeci de mii de euro. Te-ai plictisit de vânzoleala de pe Sena centrală? Evadează în toiul nopții pe insula lebedelor (Ile des Cygnes) unde se termină cursa nebună a bateau-bus-urilor și toate celelalte, care întorc, cuminți, sub privirile Statuii Libertății celei mici.

Sunt multe, multe cât o viață de om, pe care nici o pagină, fie ea și virtuală, nu le poate cuprinde. Ce rămâne sunt mesajele orașului, pe care drumul ni le scoate în cale la fiecare cotitură. Așa:

image image image image image image image image image image image image image image image image

Ce pusculita mea?

Cu totii ne amintim porcusorul de portelan din copilarie. Specie indeaproape inrudita cu pestele de sticla de pe televizor, amandoi impartasesc iluzia ca inefabilul poate fi stapanit prin apelul la materie. O materie, de altfel, destul de fragila.

Daca pestele de sticla de pe televizor incapsula, intr-un mod magic, unitatea indestructibila a familiei traditionale, porcusorul de portelan intruchipa un pamant al fagaduintei la care puteai avea acces numai distrugandu-l. Sisific in felul lui, intruchipand magistral tehnica pasilor marunti (si pierduti?), porcusorul aduna, sinuos, monezi mari si mici, resturi de la paine, suc, salam, lapte, si alte mici corvezi casnice pe care, copii, le duceam la indeplinire carcotind usor, pentru promisiunea ‘restului’ pe care ni se permitea sa il pastram.

Parintii nu aveau incredere in noi. Fabricantii de pusculite nu aveau incredere in noi. Nimeni nu credea in puterea copilului care eram de a-si amana gratificatia. De aceea, portelanul grosolan ne tine micile economii la adapost de poftele de moment: bomboane Cip, suc Brifcor, guma Turbo si-alte asemenea.

Oare pusculitarii auzisera de experimentul lui Goleman, de testul prajiturii, de faptul ca abilitatea de a-ti amana rasplata duce la cresteri nebanuite ale satisfactiei, intotdeauna Mult Dupa? Probabil ca da.

image

Dupa 20 de ani. Nu, nu de Dumas, ci de economia de piata.

Lucrurile s-au schimbat dramatic. Un imens swap s-a-ntamplat. Daca inainte intai economiseai (pusculita, carnete CEC, ce vreti voi) apoi cheltuiai, acum e invers. Publicitatea iti flutura mii de tentatii prin fata ochilor, iar magazinele iti dau, in speranta ca ai sa fii suficient de disciplinat incat sa platesti cativa ani pentru pofta de moment. Comerciantii, desigur, se bazeaza pe banci si pe faptul ca acestea, ca si parintii nostri si fabricantii de pusculite in trecut, nu te cred.

Ei bine, tzeapa. Cei care iti dau masina de spalat doar cu buletinul te cred. Bancile care iti dau credit te cred. Nu e doar o aliteratie aici. Cuvintele astea doua chiar sunt inrudite: ‘„Credit” vine din latinescul „credere”, „a crede”, deoarece creditul reprezinta convingerea ca banii pe care ii imprumuti vor fi intr-o buna zi returnati, o convingere care are nevoie de notiunea de viitor pentru a functiona.’ (Robert Rowland Smith).

Bancile comit, asadar, doua erori capitale. In primul rand, ele presupun ca pasiunea si nerabdarea care ti-au animat dorinta de a detine un obiect Acum va fi suficient de puternica pentru a-ti alimenta disciplina de a returna (cu dobanda grasa) favorul pe care banca ti l-a facut, si anume de a-ti implini pofta pe loc, de a accede instant la obiectul dorintei tale.

image

In al doilea rand, proiectia prezentului in viitor pleaca de la premisa, de cele mai multe ori falsa, ca evolutia in timp inseamna progres, ca situatia financiara a omului va ramane cel putin stabila, daca nu chiar se va imbunatati considerabil.

Experimentul lui Goleman a aratat ca doar o mica parte din copii au reusit sa reziste tentatiei de a manca prajitura si ca acei copii, testati peste ani au dovedit ca se afla intr-o situatie sociala si economica mult mai buna comparativ cu copiii care au mancat prajitura pe loc.

De aceea creditul e mai tentant decat depozitul, insa tot de aceea previziunea optimista a bancilor in ce priveste viitorul creditatilor nu prea sta in picioare. Tot asa cum am ucis, dispretuitor, pestele kitschos de pe televizor, am declarat, superior, moarte pusculitelor. Traiasca credinta in viitorul nostru luminos, al hedonistilor care ne napustim asupra prajiturii. ‘A moment on your lips, a lifetime on your hips’. Valabil pentru prajituri si la fel de adevarat pentru credite. Crediteaza si nu cerceta. 

Oamenii n-au nevoie de libertate

‘Daca ai avea o bagheta magica si ti-ai putea schimba viata in asa fel incat sa fie exact asa cum ti-o doresti, si maine dimineata te-ai trezi in noua ta viata, cum ar arata ea? Descrie-mi-o, te rog!’

‘Nu stiu. Tot ce stiu e doar ca sunt profund nefericit. Nimic din ce mi se-ntampla nu-mi place. Nimic din ce-mi doresc nu mi se-ntampla.’

‘Ce-ti doresti sa ti se-ntample?’
‘Pai…’

Sunt o democrata. Nu in sens politic, Robin Hood-ian, egalitarist. Ci in acela, usor mai pervers, in care imi imaginez ca, o data pusi in drepturi, oamenii stiu ce sa faca cu ele. Stiu?

Care e sensul zilei de azi? Ce soi de caramida am pus, catre ce? Si care e liantul intre zilele saptamanii? Umbla pe Facebook, obstinant, indemnul sa nu asteptam tot anul o vacanta si toata saptamana un weekend. E asta sensul, bucuria, asteptarea, clubul, paharul, topaiala, gratarul, somnul pana la pranz? Ce din lucrurile astea le putem aduce miercurea? Dar lunea, cea atat de mult hulita?

N-am timp sa ma duc la un curs de Time Management, sunt ocupat sa fac liste de chestii pe care nu le duc niciodata la bun sfarsit, pentru ca sunt prea multe. Nu mai pun cu ghilimele fraza asta, caci e deja un loc comun, un truism al fiecarei zile. Se spune in cursuri scumpe ca o lista cu lucruri de facut e ca o exorcizare a gandurilor negre, frustrarilor, tensiunilor si apasarilor. Pentru cei mai multi dintre noi, este ca un tsunami care a incremenit in proiect deasupra capetelor noastre. Un drob care nu mai cade. Care e sensul meu? Cand il stabilesc, 10 lucruri de pe lista vor cadea, picate la criteriul relevantei. Repetente la sens, corigente la directie.

Ce din ce faci in fiecare zi iti construieste visul? Ah, stai, care vis? Pai cel cu bagheta magica, mai tii minte? Lasa-ma sa ma gandesc pana maine.

N-avem nevoie de libertate, caci nu stim ce sa facem cu ea. Acasa si la serviciu, scopul este in continua definire. E o ciorna imensa fara nici o litera, dar plina cu promisiunile lui ‘de luni’. Dar ‘de azi’ ce are?
Clienti la cabinet; care e obiectivul tau, pe ce vrei sa lucram? Nu stiu, sa-mi fie mai bine. Uneori, lucram luni de zile cu obiectivul sa gasim obiectivul. Apoi totul devine mult mai usor.

image
Sa mi se dea, sa mi se planuiasca, sa mi se aseze ce am de facut. Sa mi se. Dar sa nu mi se rupa.

Libertatea vine la pachet cu responsabilitatea, cu pasii mai sus pe scara, cu un plan articulat de viata, cu un sens.

Daca nu ne stim sensul trezirii de maine dimineata, cum s-ar putea oare naste dintre noi un alt Viktor Frankl? Daca noi nu stim sensul zilei, sa ne plecam, atunci, in fata psihiatrului german, care, din spatele gratiilor unui lagar monstruos, a deslusit sensul vietii.

Cand n-o sa mai folosim verbe impersonale si fara subiect, atunci vom fi liberi. Cand n-o sa mai asteptam sa ne bage cineva in planul lui ca pe-al nostru l-am ratacit prin cosul cu schite, atunci vom fi liberi. Cand ne va trezi dimineata freamatul visului ce-l avem de-mplinit, atunci vom fi liberi. Pan-atunci, in sclavie ‘se’ traieste minunat. Si se moare putin cate putin. De spleen, desigur..

puterea lui „da”, valoarea lui „nu”

ne întrebăm, de multe ori, de ce suntem atât de înclinaţi să spunem „da” în loc de „nu”, şi de ce e mult mai uşor să facem asta. facil la exterior, dificil în interior.

purtăm în permanenţă cu noi disonanţa asta, şi ne privim adesea în oglindă. ca în desenele animate, ne contemplăm resemnaţi urechile de măgar pe care ni le arată oglinda şi le ascundem apoi sub căciulă. aceeaşi căciulă din care ne extragem norocul. aceeaşi care acoperă o parte din cer atunci cînd ne uităm în sus.

„nu”-ul deconectează, izolează, îndepărtează, ascunde, alungă.
„da”-ul apropie, strânge, aduce împreună, împacă, dizolvă temerile.

dar si:

„nu”-ul din suflet eliberează, dă putere, individualizează, arată calea cea ne-umblată, stârneşte adrenalina, dă viaţă.
„da”-ul fără credinţă sufocă, astupă, minte, ne înstrăinează de esenţa noastră, ne împinge în masă.

oui non

de ce spunem, de atâtea ori, „da” atunci când buzele noastre şoptesc „nu”? cauza o găsim în copilărie, departe de tot. atunci când învăţăm tango-ul periculos între acceptare şi independenţă, între confort şi risc, între familiar şi străin.
pentru că asta e primul lucru pe care îl învăţăm de la părinţi: când spunem „da”, suntem copii cuminţi şi răsplătiţi; se mângâie. se pupă. se laudă. când spunem „nu”, stăm, imaginar, pe coji de nucă. se ţipă. se pedepseşte. se interzice.

pentru că unii oameni fac copii pentru ei, pentru nesiguranţele lor, pentru singurătăţile lor. orice „nu” al copilului arată iarăşi spectrul temerii de care au fugit cel mai tare.

copiii devin mari şi intră în viaţă cu lecţia învăţată. şi lecţia e dură: dacă spui „da”, e bine. dacă spui „da”, NU ŢI SE RETRAGE IUBIREA. sau, cel puţin, manifestarea ei.

suntem copii mari acum. şi ce dacă? de aceea sunt pline, în primul rând cabinetele psihoterapeuţilor. pentru că oamenii nu au învăţat cum e să fie iubiţi pentru ceea ce-şi doresc să fie. pentru atunci când sunt liberi. pentru atunci când sunt ei înşişi. pentru că oamenii îşi disimulează dorinţele şi nu-urile până când fac nevroze sau îşi exprimă prin corp toate frustrările: dureri de spate, hipertensiunea arterială, diabet, boli hepatice, renale şi chiar cardiologice şi respiratorii, obezitate). Acesta, este, poate, cel mai greu mesaj pe care îl purtăm cu noi din copilărie şi care, inconştient, ne împiedică să refuzăm. A refuza înseamnă să stai gol şi neiubit în faţa lumii. să-i vezi pe ceilalţi cum se botoşesc, dezamăgiţi. cum, „părinteşte”, ne dojenesc pentru dorinţa noastră de independenţă. cum ne castrează, simbolic, la fel ca părinţii, în adolescenţă, la prima ţigară sau prima seară petrecut în oraş.

o lecţie pentru toţi părinţii lumii: iubirea este necondiţionată. pygmalion o iubea pe galateea numai pentru că era făcută după schiţele din caietul lui de vise. asta nu e iubire, e auto-flatare.

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: