Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Gata cu sexul

Un articol recent ucide, cu un mare ‘buf!’, vaca sacra a advertisingului, conform careia SEXUL VINDE.
Studiul pe care se bazează articolul, coordonat de John Wirtz, profesor la University of Illinois, a combinat si analizat date din 78 de studii care au examinat eficienţa sex appeal-ului in reclame.

sexinads

Desi se stia intuitiv si nu numai ca stimulul din orice tip de reclamă riscă să eclipseze brandul mai ales dacă are o notorietate sau un equity mai mare, ultimele cercetări arată că nu numai că brandul poate să nu cîştige din asocierea cu un sex symbol ci chiar să iasă şifonat din acest menaj. Una din explicaţiile avansate este că, probabil, oamenii au fost atât de mult expuşi la astfel de stimuli, încât au devenit imuni la el (dezvrajirea eroticului). Aş adăuga şi faptul că, de ani buni încoace, consumatorii sunt mult mai buni cunoscători ai resorturilor de marketing folosite de branduri, încât penalizează prin neatenţie, indiferenţă sau modificarea obiceiurilor de alegere şi consum mărcile care supra-abuzează de simboluri şi proptele care nu au legătură cu ceea ce sunt, ceea ce vând şi ceea ce promit.
Nu e primul studiu care spune lucrurilor pe nume. În 2015, o analiză similară a cercetătorilor de la Ohio State University a ajuns la aceeaşi concluzie: sexul nu mai vinde săpun, ciocolată, bere, ciorapi, (bor)maşini, case, salam.
Prima companie care a legat sexul de consumul propriilor branduri a fost Pearl Tobacco. In 1871, a dat publicității un poster în care o femeie goală plutea pe o mare agitată (un fel de nașterea lui Venus din mitologia greacă).

pearl-ad

Motivele utilizării sexului în publicitate sunt numeroase și, unele dintre ele, fundamentate (cel puțin până acum):
– Eros si Thanatos sunt considerate forțele cele mai puternice din universul uman (de la Freud citire).
– Sexul e mai puternic decât foamea, spune un articol din revista Nature în 2015.
– Stimulii cu conotație erotică fac apel la creierul reptilian, cel mai vechi strat al creierului uman, conform teoriei lui Paul McLean despre triune brain.
Cu toate astea, deși activează cel puțin fantezia, reclamele cu elemente erotice nu reușesc, se pare, să ne facă să ducem mîna pana la buzunare. Urmează să demolăm și mitul cu copiii și pe cel cu animalele?

Alte surse de inspirație:

http://blogs.discovermagazine.com/d-brief/2017/06/23/sex-sells-probably-not/#.WVInxzKGOpr
https://www.warc.com/NewsAndOpinion/News/Sex_doesnt_sell,_new_study_says/38881?utm_source=DailyNews&utm_medium=email&utm_campaign=DailyNews20170627

Cultura consecintei (2)

O reacţie pe Facebook la un articol scris de mine luna trecută m-a împins să continui cu partea a doua. Reacţia se referea, în linii mari, la faptul că articolul te lasă doar cu mesajul ‘ce să nu faci’ şi că nu te ajută, concret, cu sfaturi despre ‘ce să faci’, că nu pune nimic în locul interdicţiei de a acţiona.

Nu, postul de azi nu va fi o serie de sfaturi tip ‘Cum să te asculte copilul în 10 paşi’. Dacă aş şti că există nişte paşi clar de urmat, probabil că aş fi şi eu o mamă mai fericită :). Şi totuşi, iată ce mă ghidează pe mine; nu sunt 10 reguli, căci nici noi, oamenii, nu suntem roboţi.

IMG_0642

  1. Lăsaţi-i să suporte consecinţele faptelor sale mai degrabă decât să îl pedepseşti tu pentru ceva făcut prost sau nefăcut.
  2. Trataţi-i cu respect. Întotdeauna relaţia cu copilul tău e mai importantă decât o vază spartă, un ciorap murdar sau o notă proastă. Un celebru ‘parentolog’ a spus chiar că ar trebui să ne tratăm copiii precum ne tratăm musafirii, gen:
    • (către musafir): ‘Ah, ţi-ai uitat umbrela, nu-i nimic, ţi-am luat-o eu!’
    • (către copil): ‘De câte ori să-ţi spun, zăpăcito, să nu-ţi mai uiţi mănuşile! Mâine ai să-ţi uiţi şi capul!’
  3. Înţelegeţi de ce a făcut / nu a făcut un anume lucru.
  4. Ajutaţi-i pe el să înţeleagă de ce, nu presupune că ştie, dar nu vrea să îţi spună. Fapta sa e doar urmarea unui lucru greşit pe care îl crede.
  5. Asiguraţi-vă că ştie ce va face diferit data viitoare pentru a nu mai ajunge la rezultatul de acum.
  6. Învăţaţi-i să îşi recunoască emoţiile, să le numească, să trăiască cu ele.
    • Când un om – fie el părinte sau copil – trăieşte o emoţie puternică, nu are nici un rost să oferi sfaturi, consolare sau critici. Singurul lucru de care are nevoie este ca emoţiile să îi fie înţelese şi acceptate.
    • Copiilor le este foarte greu să îşi recunoască emoţiile în mijlocul unei crize de furie. Nu trataţi furia ca pe emoţia predominantă, aproape întotdeauna la baza ei stă o altă emoţie (teamă, gelozie…)
    • E extrem de important ca un copil să ştie că trăirea unei emoţii – oricare ar fi ea – este permisă şi umană. Ajutaţi-l să înţeleagă diferenţa dintre furie (emoţie) şi agresivitate (una dintre posibilele manifestări – cea mai puţin recomandabilă – ale acestei emoţii). Cum spune Haim Ginott: ‘Furia trebuie să fie exprimată într-un mod care aduce puţină uşurare părintelui, care oferă informaţii (insight) copilului şi care nu aduce nici un efect secundar negativ vreunuia dintre cei doi.’
  7. Pe cale de consecinţă, învăţaţi-i să recunoască emoţiile oamenilor cu care interacţionează.
  8. Nu îi comparaţi cu alţi copii. Întâlnesc frecvent în cabinet adulţi care plasează sursa validării lor în mâinile altor oameni, pornind de la fraza-tip a multor părinţi: ‘Dar George cum poate? şi ‘Ceilalţi cât au luat?’
  9. Faceţi diferenţa dintre critică şi ghidare. Cînd ghidăm un copil, enunţăm problema şi o posibilă soluţie. Nu spunem nimic copilului despre el însuşi. Întotdeauna ne referim la comportament şi nu la persoană: ‘Ai făcut o prostie.’ şi nu ‘Eşti prost!’ Niciodată critica nu trebuie să atace personalitatea copilului, ci doar comportamentul acestuia.
  10. Ajutaţi-i să înţeleagă diferenţa între un eveniment neplăcut şi o catastrofă. Mulţi părinţi au obiceiul să reacţioneze în faţa unui geam spart ca în faţa unui picior rupt.
  11. Atenţie la diferenţa dintre ton şi la cuvinte. Toată lumea ştie şi repetă ca pe o mantră că tonul şi metalimbajul sunt mai importante decît cuvintele. Da, atunci când tonul şi cuvintele sunt în aceeaşi direcţie, se întăresc reciproc. Atunci când cuvintele spun una, iar tonul – alta, tonul e cel care câştigă. Încercaţi să spuneţi unui copil ‘Te iubesc’ pe un ton răstit sau încruntându-vă…
  12. Acordaţi-le libertate de alegere. Dacă nu alături de noi voi trăi consecinţele propriilor decizii şi acţiuni, atunci trăirea acestor lucruri o dată ce devin adulţi, poate în compania unor persoane mai puţin înţelegătoare… Un copil se simte mai încurajat de înţelegere empatică a dificultăţilor prin care trece (chiar dacă el însuşi şi le-a provocat), decât de sfaturi, laude sau soluţii oferite instant.
  13. NU ÎI BATEŢI, o palmă e la fel de eficientă pe faţa unui copil cum este un pumn în computerul care s-a blocat. Niciun copil nu-şi va propune, după ce a fost lovit, că va face tot ce-i stă în putinţă ca să îl mulţumească pe viitor pe acest adult pedepsitor. Iar emoţia pe care o trăieşte…cred că o puteţi şi voi ghici.

Sunt peste 10 lucruri, uite, acum remarc, şi probabil sunt doar o mică parte din cele care mă gîndesc, pe care le practic cu mai mult sau mai puţin succes, pe care le-am citit sau inventat sau auzit la alţii. Ce nu trebuie însă să uităm niciodată este să îi comunicăm în permanenţă copilului nostru că îl iubim necondiţionat. Probabil ca în zicala că avem nevoie să fim iubiţi mai mult atunci cînd merităm cel mai puţin.

Cu Uber in Varsovia

IMG_0638Patryk

– Unde sunteti, ca nu va vad? Nu pot sa intru pe strada aia, iesiti in fata, la florarie. Aveti o punga foarte roz? Gata, v-am vazut, va astept!

Ne urcam.

– Vrei sa stii ce e in punga asta foarte roz?, zic.

– Clar!

– Marshmallows pentru la birou.

– Pana ajungeti sa desfaceti punga, luati, va rog, bomboane de portocale de la mine, zambeste el in retrovizor.

Jakub

– Tot incerc sa ii explic maica-mii ce fac eu, insa nu reusesc. Tot nu intelege care e diferenta dintre mine si un taxi. Am renuntat. Insa eu cred ca tot ce facem noi la Uber e legal. Eu nu sunt persoana fizica, sunt PFA si chiar am un angajat care este tot sofer Uber. Banii pe care tu ii dai se duc la Uber, iar o data pe saptamana Uber imi da mie banii in cont si eu ma platesc pe mine si pe angajatul meu. Simplu. Numai mama nu-ntelege.

– Auzi, daca esti asa vorbaret, zi-mi si mie unde-mi vad ratingul.

Imi arata, apoi continua: vrei sa stii de ce am 4.92? Am primit doua note de ‘1’, de la doua tipe. Prima era cu prietena ei, cum sunteti voi acum, cu diferenta ca ele erau bete manga. Era intr-o sambata dimineata pe la 4. Cand au coborat, m-au invitat sa merg cu ele sus, cica sa bem un ceai. Nu am vrut si mi-au dat 1.

– Si a doua?

– Pfff, aia a fost mai nasol. Era o singura tipa, tot beata (sic!!). Cand a plecat, mi-a vomitat in masina. Am vorbit la Uber si i-au luat de pe card suma pentru curatarea masinii. Mi-am luat nota proasta. Partea buna e ca scoringul curent e format din media ultimelor 500 de curse, iar eu am vreo 1700, asa ca la un moment dat o sa scap de notele astea proaste.

– Dar 4.92 nu e rau deloc.

– Nu, dar…

– Auzi, voi in Romania aveti UberCopter?

– Inca nu…si nici UberEats.

– La noi o sa intre copter curand. Ce tare!, zice el.

Uitandu-ma la Toyota lui C-HR nou-nouta, il cred in stare sa isi ia si un elicopter.

Oleg

– ‘Do…you….live…close…to ….the….border….’. Let me think what it means. I am not so good in English, but I am learning. I come from Ukraine, three months ago. I also speak Polish.

Oleg, born & raised la granita dintre Ucraina si Polonia, a venit cu sotia lui sa munceasca in Varsovia pentru un ban in plus. Are 60 de ani si ii e greu. Se duce la scoala sa invete engleza. Se straduieste.

Mateusz

– Haaaa, Romaniaaaaaaa, striga el incantat si spune pe nerasuflate: gimnastica romaneasca, Constanta, Casa Poporului, Ilie Nastase (si Serena Williams, desigur..), maresalul Antonescu, neinteles de romani si cica iubit de polonezi, masinile romanesti.

– Dacia is very good, ma asigura el. Mai ales Roomster. E plina Polonia de masinile voastre, spune el incantat. Dar mai era o masina la voi, in afara de Oltcit.

– Tico?, incerc eu.

– Ntzzz.

– Matiz?

– Nici.

– Trabant?

– Nooo, aia era germana.

Facem o pauza amandoi, scarpinandu-ne mental in crestet. Am o revelatie.

– Lastun!,  zic.

– Bingo!, tipa, lovind incantat volanul. Aia e! Comunismul asta…, paradis pe hartie si iad in realitate, mai filosofeaza el.

– Frumoasa Varsovia, zic. Verde, spatioasa, curata.

– Aiurea, e doar un loc de muncit si dormit. Tot Cracovia e mai misto.

Ajungem la aeroport, scoate bagajele: Ah, ti-am zis ca am o fetita conceputa in vitro? E printesa mea. Are doar un anisor.

*

Oameni, peste tot la fel. Frumosi, urati, mai putin importa, insa toti sunt umani, au amintiri comune cu tine, vorbesc engleza si vor sa iti amintesti cu placere de ei si de orasul lor, natal sau de adoptie. Ubercool.

 

 

Cu toii traim cate trei vieti, aflu: una publica, una privata si una secreta. Filmul din seara asta, o minunata comedie neagra si drama existentiala o expune pe ultima magistral. Dar si util?

Filmul lui Paolo Genovese ne arata un joc ca o rule ruseasca: la o cina, 7 prieteni (ce numar simbolic!) decid, cumva constrangandu-se unul pe altul, sa isi tina telefoanele pe masa si sa share-uiasca toate apelurile si mesajele pe care le primesc.

Tradari, qui pro quo-uri, eclipse de luna, copii, azile, Steve Jobs, inele, mustati, gnocchi, dispecerate, cercei, mastoplastii, chiloti, virtual, real, totul se amesteca intr-o comedie in care razi cu lacrimi, ca apoi sa taci cu sufletul la gura.

De mult n-am mai vazut atata finete regizorala. Si inca o data, filmele europene sunt mai bune de 500 de ori decat cele americane. Pentru ca nu stii cand te lovesc, pentru ca isi considera privitorul destept si insetat sa priveasca un film al carui final nu e deloc previzibil. Spre deosebire de filmele de peste ocean, in Europa nu e nevoie de pistoale, sange, avioane prabusite si cataclisme ca sa tulburi profund. In ‘Perfetti sconosciuti’, singurele doua lucruri previzibile e ca gnocchi cu spanac au fost excelente, iar eclipsa de luna – temporara. Dar viata  celor sapte, cum va merge ea mai departe?

Vedeti filmul asta (e acum in cinematografe), radeti, priviti-va serios. Niciodata nu ai trei vieti, caci cea secreta e atata timp secreta pana iti pui telefonul pe masa, aceasta cutie neagra a existentei noastre.

Cultura consecintei

Tu cum iti pedepsesti copilul? oh, stai, poate nu il pedepsesti…sau?

Reactia spontana e cel mai simplu mod de reactie. Ai facut – primesti. N-ai facut – primesti. O bomboana sau o palma, tot te alegi cu ceva pana la urma. Dar ce inveti din asta? Afli, de fapt, ca exista o legatura inefabila si absconsa intre o nota si o prajitura sau intre o farfurie nespalata si un film aleator de la TV. Si atunci intreb din nou: Ce Inveti din asta?

IMG_0629

Am crescut cu totii in mantra parintelui atotputernic, care poate sa iti taie portia de fericire, masurata in timp cu mingea afara, vorbit cu prietenii la telefon sau jucat jocul preferat doar pentru ca poate sau pentru ca are dreptul. Indiferent ce faceai rau, rezultatul era, mai mereu, deprivarea de ceva la care tineai. Evident, lucrul asta nu te face decat sa porti urmatorul dialog interior:

– Oare unde o fi pus….? Lasa ca-l gasesc eu!

– Lasa ca ma fac eu mare si atunci….

– Ce, crede ca daca mi-a luat tableta, o sa mai fac ceva? 

Si lacrimile. Oh, lacrimile! Aceste mici si crocodilesti perle, gata oricand sa se rostogoleasca pe obraz pentru o cauza buna, cu sau fara motiv.

Ce nu invatam insa din tot acest joc de putere este o relatia fireasca dintre cauza si efect, dintre fapta si consecinta. Pedeapsa pentru ce n-am facut si trebuia sa fac sa pentru ce am facut si nu trebuia decurg firesc din actiunea sau non-actiunea noastra este insasi consecinta, urmarea fireasca a actiunilor noastre. Felul in care ne pedepsim copiii insa e felul insusi in care noi am fost pedepsiti.

Poveste reala.

In 2008, eram un curs de dezvoltare personala la Londra. Regula pe toata durata cursului: fara cafea, ciocolata sau bauturi pe baza de cola. 20 de interdictii, acceptate pe semnatura de fiecare dintre noi. Dupa fiecare pauza si intre zile, o data adunati in plen (eram vreo 60 de oameni), venea intrebarea de la traineri: ‘Cine a calcat pe bec?’. Urmau, desigur, marturisirile voluntare si discutiile in grup.

IMG_0630

– Eu, zise Michael si se ridica rusinat. Am baut o cola.

– De ce?

– Pentru ca o comandasem.

– Si?

– Si mancarea pe care ai dat bani nu se arunca.

– Pentru ca…?

– Pentru ca ai dat bani pe ea.

– Si daca o lasi acolo?

– Nu ai voie sa nu termini ce ai in fata ta.

– De ce?

– Pentru ca altfel nu primesti desertul.

– Si daca nu primesti desertul?

– Primesti o palma.

– Cine zicea asta, cine facea asta?

– Mama mea, sopteste cu ochii in lacrimi uriasul de 40 de ani.

Toata lumea din sala isi priveste varful pantofilor. Nimeni nu vrea sa fie Michael, aproape toata lumea a fost candva (sau este) mama lui Michael.

Un copil care nu a inteles nimic. Un adult ale carui gesturi automate si de neinteles au radacini adanci. Un copil pe care arbitrariul pedepselor l-a facut sa nu intelega ce e o cauza, un efect, o consecinta sau doar o rezultanta fara noima a furiei unui parinte exasperat. Niciodata stimularea motivatiei extrinseci nu a reusit sa sa duca la construirea unei motivatii intrinseci sanatoase si durabile.

Pana la urma, atunci cand NOI INSINE nu facem ce trebuie, ne pedepseste cineva sau ne rusinam noi?

 

‘Priviti inapoi inspre anii de scoala. V-ati putea reaminti o poveste tulburatoare spusa de un profesor, poate cu umor sau emotie, care v-a ramas intiparita mult dupa ce lectiile ample despre diverse teorii, fapte si cifre au fost uitate…’

Asa se deschide cartea. Ce carte e conteaza mai putin acum. Ca madlena lui Proust insa, pasajul asta cumva banal m-a aruncat acum…cat sa fie?…30 de ani, la ora de geografie dintr-a sasea. 30 de ani? You, old lady 🙂

Ora o tinea diriga, pe numele dansei Zefir, un nume predestinat pentru materia pe care o preda, caci pe langa numele de vant, avea un prenume de cascada… Blanda, pedanta, cu aspect de fata batrana – in mintea mea de copil, e singurul mod in care mi-o pot aminti. Si sasaita, cu o voce care susura insidios si oarecum placut, chiar daca nu intotdeauna reusea sa-mi bage-n cap tot ce-si propusese.

In ora de care va spun, miza intelegerii noastre era miscarea de rotatie a Pamantului. Diriga vorbea si tot vorba, rotind aproape mecanic globul pamantesc de pe catedra. Se opreste cand primeste intrebarea din fundul salii:

– Dar de ce nu ametesc si cum stau in picioare oamenii atunci cand Pamantul se invarte?

IMG_0616

Ne-a privit scurt pe deasupra lentilelor mici si patrate:

– Voi credeti ca daca pe globul asta pe care-l am eu aici pun o furnica si invart tare, ea sesiseaza? Furnica nu se-si-zea-za, se insinueaza vocea dulce si sasaita ca a sarpelui Kaa. E prea mica in raport cu marimea Pamantului ca sa isi dea seama. Tot asa si oamenii.

Se uita inca o data la noi, triumfatoare. Prin fata ochilor mesmerizati se perinda globuri pamantesti cu furnici invartite besmetic de o profa cu voce hipnotica. Si oameni chiauni si nestiutori in fata unui demiurg care se distreaza dupa bunul lui plac. Oameni care nu se-si-zea-za ce se intampla cu vietile lor.

Cat de des uitam ce furnici suntem si cum uneori nu ne dam seama de cat de multe lucruri – rotatii, revolutii – se intampla in jurul nostru!

‘Priviti inapoi inspre anii de scoala. V-ati putea reaminti o poveste tulburatoare spusa de un profesor, poate cu umor sau emotie, care v-a ramas intiparita mult dupa ce lectiile ample despre diverse teorii, fapte si cifre au fost uitate…’

Tu ce poveste ti-ai amintit?

De fapt, mai era un cuvant in titlu. Un cuvant mare cat un ocean, un verb al carui sens rastoarna munti si schimba semnificatii. Dar n-a mai incaput. Asa cum nu incape uneori nici in viata, si propozitiile ies stalcite si se schimba destine.

Verbul ala este ‘a putea’, iar titlul devine: Ca sa poti sa uiti, trebuie sa-ti amintesti. Eee, altceva, asa-i?

Dam la spate amintiri, intamplari, stanjeneli, tristeti, plansuri, goliciuni, jigniri. ‘Nu mai vreau sa-mi amintesc’, spunem. ‘Dau la spate, merg mai departe’, mai zicem. Dar uitam?

Ca sa pot sa merg mai departe, intai trebuie sa imi amintesc, apoi sa inteleg, iar apoi sa accept. Nu exista scurtaturi aici, cum nu poti sa spui ca, pentru a iesi pe strada, intai te imbraci si apoi te speli. Ah da, uneori mai merge sa iti pui suba si apoi, sub greutatea ei, sa-ti schimbi papucii cu ghetele. Dar acest mic siretlic nu e de folos aici.

Hai sa le luam pe rand.

IMG_0613

1. Sa-mi amintesc. Spre deosebire de computere, memoria noastra are suflet si tot ce isi aminteste e pictat emotional. Memoria unui lucru este un amestec de fapte petrecute si sentimente fata de cele de intamplate, fata de mine in fapte, fata de altii alaturi de mine. Reamintirea sterge asperitatile, inmoaie teama si infrumuseteaza lucrurile. Sau, dimpotriva: ingrozeste, urateste, hiperbolizeaza. Sa-mi amintesc inseamna sa retraiesc, de fiecare data altfel decat atunci cand s-a intamplat.

2. Sa inteleg. De ce am reactionat asa? De ce nu am spus…. de ce nu am facut…? Ce-mi spune despre mine faptul ca m-am purtat intr-un anume fel? Dar despre ceilalti? Ce am invatat de aici? Daca nu pot invata ceva fie chiar si din cea mai urata intamplare, nu am sa pot sa o uit sau sa o inteleg niciodata. Cu ce sunt mai bun acum, chiar daca am trecut prin rau?

3. Sa accept. Daca suntem in general de acord ca, uneori, curiozitatea poate omori pisica, nu mai suntem la fel de convinsi de lucrul asta atunci cand vine vorba de oameni. imi pun intrebari, vreau sa aflu, vreau sa imi pastrez iluzia ca sunt o fiinta atat de rationala, incat tot ce fac si spun se aseaza la locul lui, ca un Tetris uman. Ca sa pot sa asez un fapt la locul lui, trebuie sa simt ca sunt altfel datorita lui; nu mai bun, nu mai rau…doar altfel. Asta inseamna sa accept, si apoi ii dau drumul din brate ca sa se aseze peste caramizile trecutului.

Reamintirea nu e maimutareala, e o reconstituire infidela a unei realitati careia nu-i gasim locul. A-mi accepta amintirile nu inseamna sa ma impac cu un fapt agasant din trecut, ci sa inteleg si sa asez la locul lui imaginea mea personala asupra unui fapt petrecut.

Ah, v-am spus cat de important e verbul acela mic? Caci putem, cu totii putem sa intelegem ca sa acceptam, si apoi sa uitam. Ca sa pot sa uit, trebuie intai sa-mi reamintesc.

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: