Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

O fată cu-o chitară

O fată cu speranţă şi o chitară în mână e aceeaşi cu o femeie cu ukulele? Aceeaşi cu o femeie cu certitudini? Cât de repede oare ne părăsim visele copilăreşti pentru obiective realiste, pentru planuri fără dantele, pentru materialisme fără conţinut?

Vara 1984, stadionul din Constanţa. Stau înfrigurată – vorba vine! – la o coadă imensă. Nu, nu se dă nimic. Vreau să cânt. Am 10 ani şi abia aştept să-l cunosc pe Adrian Păunescu.

Mă primeşte.
– Ai voce bună, la ce instrument ştii să cânţi?

Plec dezamăgită, cu coada-ntre picioare. Nu am decât vocea. Nu e destul. ‘Mai vino când vei şti să cânţi şi la ceva. Ai timp să înveţi. Nu lăsa vocea asta să se ducă. Succes!’

Vara 1985. Profesorul de muzică de la şcoală primeşte misiunea de la ai mei să îmi cumpere o chitară potrivită şi suficient de profesionistă. Mă pun pe învăţat, un pic prin curtea şcolii de la golănaşii de cartier, un pic pe la Şcoala Populară, un pic de la profesorul de muzică, mult prin tabere, ore cu un profesor de chitară… Lucrurile progresează. Dar nu mai apuc să revin la preselecţii. Cenaclul Flacăra devine un vis încheiat înainte de a începe, căci este desfiinţat mai târziu în 1985, lucru de care am aflat mai apoi.

Continui să cânt. Mult, mai mult până la punctul de inflexiune al…

2010. Renunţ la chitară, o dăruiesc, căci era din ce în ce mai prăfuită.
2012. Îmi cumpăr nişte ukulele dintr-o delegaţie corporatistă la Budapesta.
2017. Mă gândesc să vând ukulele pe OLX, căci n-am timp de ele…

Aici, singura filmare naivă a fetei cu chitara, în 2005:

 

Ce madlenă mi-a reamintit de toate lucrurile astea? Aseară, la Gala Om Bun de la Sala Palatului, în afară de juniorii simpatici de la SPAM, timp de 6 ore am asistat la un maraton de fantome. Fantome drăguţe, care au ridicat sala în picioare şi au făcut-o să cânte şi să danseze timp de atâtea ore. Fără NICI O PAUZĂ. Oamenii ieşeau la toaletă, beau-mâncau la chioşcul din hol, ieşeau la o ţigară palmată şi rapidă şi reintrau în sală. Fantome dintr-un trecut în care credeam în hobby-urile mele şi în care aveam un vis: Baniciu, Şeicaru, Alifantis, Emeric Imre, Vintilă, Socaciu… Iată-i, trecuţi bine de vârsta tinereţii, cu chitara în mână, ridicând mii de oameni de pe scaune.

Am renunţat la ceva mic, care îmi făcea bucurie, căci sigur celebritatea nu o căutam. De la fata mică cu chitară mare, am fost femeia cu ukulele şi apoi femeia fără muzică. Ne micşorăm şi noi pasiunile precum chitara aia care s-a transformat în nimic. Devenim oameni mari, plini de răspunderi, poveri, credite, joburi de care ţinem cu dinţii, vacanţe exotice. Şi uităm să ne bucurăm de mici plăceri care nu ne vor aduce vreodată vreo performanţă dar hei!, trebuie să trăim cu toţii, nu?

Când ai pus ultima oară mâna pe şevaletul din colţ? Haide, că au apărut chestii mai şmechere şi mai gamificate, gen Paint by Numbers! Daaa, racheta de tenis, când ai folosit-o ultima oară? Ghemul de bumbac cu care ţi-ai jurat că o să îţi faci o eşarfă? Cartea cu reţete din vacanţa în Sri Lanka? Duse…

Nu uitaţi de micile bucurii. Sunt al naibii de mari.

Aseara am cantat multe ore. Şi ne-am bucurat, în scaunele noastre, pe întuneric, neştiuţi, fiecare cu sine şi toţi împreună.

O fată cu-o chitară mare. O femeie cu ukulele. O femeie cu o certitudine. Sau mai multe.

Stai nemişcat. Respiră. Imaginează-ţi o ploaie de lumină. Simte cum abdomenul se ridică şi coboară în timpul respiraţiei. Fii aici.

Aşa poate începe unul dintre multele exerciţii pe care ni le propun experţii în mindfulness. Un termen dificil de tradus, adesea păstrat în engleză, pentru a-i simplifica etimologia complicată: termen care provide din limba pali, unul dintre multele dialecte ale subcontinentului indian. În limba pali, lui mindfulness i se spune sati, tradus cel mai adesea prin conştientizare, amintire, prezenţă.

Departe de intenţia mea încercarea de a repeta, relua, diseca sau prezenta numeroasele dezbateri şi articole despre mindfulness care abundă (şi, de cele mai multe ori, bine fac). S-a vorbit şi scris mult despre mindfulness-ul religios de sorginte budistă al lui Matthieu Ricard sau despre cel ştiinţific al lui Ellen Langer şi al altora. Ce mă interesează din ce în ce mai mult este de ce avem atâta nevoie de mindfulness şi de ce, de fapt, e atât de dificil să stai ancorat în prezent. De ce e atât de teribil de greu să rămânem în prezent, când el ne asaltează cu mirosuri, gusturi, atingeri, sunete?

Cum de amintirea madlenei de ieri sau tentaţia celei de mâine e mai puternică decât aroma fursecului de azi?

Mindfulness-ul te ajută să nu recazi în trecut, acolo unde poţi da doar peste depresie (nu am făcut nimic cu viaţa mea) sau nostalgie (tot ce a fost bun în viaţa mea vine din trecut) şi să nu plonjezi în viitor (va fi mai bine, voi fi fericit, când voi avea ce imi doresc, când voi fi ce mi-am propus).

De ce mă duc în trecut?

  • Acolo sunt lucruri cunoscute, întâmplate, ştiute, pe care le-am făcut şi care nu mă mai pot ameninţa acum
  • Acolo s-a născut rutina lucrurilor pe care le fac azi
  • Eram mai tânăr, mai fericit, mai liber atunci
  • De la un moment încolo, nu am mai făcut nimic glorios cu viaţa mea, şi mă revalidez continuu prin lucruri demult trecute.

Avem proasta tentaţie să vedem prezentul ca pe un moment de tranziţie între trecut şi viitor, ca pe un jeleu nesigur şi care nu merită prea multă atenţie, pentru că va trece oricum. Amuzant e că felul în care bucata asta de prezent pe care o privim cu uşor dispreţ şi nerăbdare nu poate ajunge un trecut mai bun decât a fost atunci când era prezent.  Ce fel de trecut stocăm depinde de modul în care ne tratăm prezentul.

Mindfulness

Viitorul e făcut dintr-o mie de azi-uri, se spune.

De ce mă duc în viitor?

  • Acolo se află promisiunea unui prezent mai bun (pentru unii) sau a unui mare şi stresant necunoscut (pentru alţii), boala, moartea
  • Mă preocupă ceea ce nu ştiu, nesiguranţa faţă de, vorba lui Arghezi: pot sa pipăi şi să urlu: este!
  • Atunci voi fi mai fericit, mai liber, mai împlinit şi mai puţin frustrat decât sunt acum
  • Până acum, nu am mai făcut nimic glorios cu viaţa mea, şi mă revalidez continuu prin lucruri pe care am să le fac cândva.

Nu stăm în prezent pentru că ni se pare că nu merită, că trece repede, că oricum nu ne place cine suntem acum, ce avem acum, fugim mereu spre un viitor despre care nu realizăm că îl creăm azi.

Bine, bine, dar cum rămânem în prezent?

Viaţa e ca mersul pe bicicletă, trebuie să te menţii mereu în mişcare pentru a-ţi păstra echilibru, cum zicea Einstein. Rămân în prezent doar dacă exersez zilnic asta. Eu fac jocul stafidei, ajută enorm atunci când mintea îmi fuge spre foarte tânăra suplă şi plină de vise care am fost sau spre calma senectute cu o casă pe malul mării pe care mi-o doresc:

  1. Tactilul: Ia o stafidă şi ţine-o în palmă sau între degetul arătător şi degetul mare.
  2. Vizualul: Ia-ţi timp să te uiţi îndelung la ea. Priveşte-o cu interes şi atenţie, ca şi cum abia ai fi aterizat de pe Marte şi nu ai văzut niciodată aşa ceva. Explorează fiecare parte din ea, priveşte locurile unde o atinge lumina, părţile întunecate, pliurile şi marginile, orice asimetrie sau trăsătură unică.
  3. Din nou tactilul: Învârte stafida între degete, explorează-i textura. Fă asta cu ochii închişi, pentru ca simţul tactil să-ţi fie şi mai acut.
  4. Mirosul: Du stafida la nas. Cu fiecare inspir, primeşte orice miros, aromă sau parfum dinspre ea. Pe măsură ce faci asta, ia seama de orice senzaţie nouă care îţi apare în gură sau în stomac.
  5. Kinetic (mişcarea): Adu-ţi stafida către buze, şi ia aminte cum mâna şi braţul ştiu exact unde şi cum să o poziţioneze. Asează-ţi stafida în gură; fără să o mesteci, remarcă felul în care o simţi. Concentrează-te câteva momente asupra senzaţiilor din gură şi exploreaz-o cu limba.
  6. Gustul: Când eşti gata, pregăteşte-te să mesteci stafida, şi remarcă cum şi unde trebuie să mesteci. Apoi, cu multă atenţie, muşcă o dată sau de două ori şi vezi ce se întâmplă apoi, cu fiecare val de gust care iese din ea pe măsură ce continui să mesteci. Fără să înghiţi încă, remarcă senzaţiile gustului şi cum se schimbă ele în timp, moment cu moment. Fii atent şi la orice schimbare a stafidei.
  7. Înghiţirea: Când te vei simţi pregătit să înghiţi stafida, vezi dacă poţi mai întâi să detectezi intenţia de a înghiţi, în aşa fel încât chiar şi acest act automat să fie experimentat în mod conştient.
  8. Finalul: Vezi dacă poţi să simţi ceea ce a rămas din mişcarea stafidei înspre stomac şi simte cum se simte corpul tău întreg după ce ai făcut acest exerciţiu.

E banal, ai spune. E hilar, poate, ce mă învaţă pe mine o stafidă, ha?

Să fii atent la tine e o formă de auto-respect. Cum ştii că funcţionează acest ‘exerciţiu de copii mici’? Păi n-ai să te mai enervezi atât de uşor, n-ai să te mai repezi, vei şti să sortezi lucrurile cu adevărat importante de micisme fără semnificaţie..şi altele, şi altele. Cum spune Ellen Langer:

We are not aware when we are mindless. We are not there to notice we’re not there.
(Nu suntem conştienţi că ne umblă mintea departe. Nu suntem aici ca să realizăm că mintea noastra nu-i aici).

Alte resurse: Thich Nhat Hanh, Daniela Andreescu. Şi lista e tare, tare lungă.. iar a celor care practică cu succes, mult mai scurtă. Pentru că suntem leneşi, pentru că n-avem timp, pentru că există atâtea lucruri care reuşesc să ne ofere confort pentru moment: o prăjitură, o ţigară, cumpărăturile, alcoolul. Stafidă plăcută!

Istoria lumii e intrucâtva bipolară. E greu să explici altfel faptul că unele lucruri sunt duse la extrem, apoi apare contra-lucrul care, după câţiva zeci de ani, ajunge şi el la extrem, şi apoi… OK, v-aţi prins. Sunt multe exemple, probabil cele mai recente sunt:

frenezia digitală, urmată de curentul digital detox (Fear of Missing Out şi Joy of Missing Out);

parentingul, de la disciplinare excesivă la democraţie excesivă; acum e stabilizat pe undeva pe la fermitate cu blândeţe, să vedem cât va ţine;

dezvoltarea personală. Ei, aici lucrurile se complică întrucâtva, căci curentele pro şi contra coexistă şi se luptă.

E paradoxal că oamenii care caută dezvoltarea personală sunt oricum mai bine dezvoltaţi personal decât cei care nu o caută. În alt domeniu, s-ar spune că e nevoie să fii inteligent ca să îţi dai seama că eşti prost.

imperfect views

Conceptul de dezvoltare personală nu e nou şi nici măcar nu a fost inventat de psihologi şi nici (!) nu a apărut pentru prima dată în America, deşi e singura ţară în care dreptul la fericire e recunoscut (nu şi garantat, desigur) prin Constituţie. El este firesc legat de căutarea perpetuă a fericirii, a sensului vieţii, pentru care răscolim lumea mânaţi de iluzia că deja există şi se ascund de noi fie pentru că nu suntem suficient de abili să le descoperim, fie pentru că alţii ni se interpun în cale.

Dezvoltarea personală laică a zilelor noastre presupune convingerea că ceea ce ne dorim depinde de noi, că suntem perfectibili şi că evoluţia înseamnă progres, cu alte cuvinte că avem liber arbitru şi posibilitatea de ne autodetermina. Dacă zeitatea supremă, oricare ar fi ea, ne-a făcut imperfecţi şi ne-a dat posibilitatea să mai muncim noi puţin la această capodoperă neterminată care suntem, evident că rolul ei în viaţa noastră este ceva mai slab decât în culturile unde oamenii cred că opera zeităţii este desăvârşită, indisputabilă şi de neschimbat. Asta înseamnă că, dacă eşuăm, vina este a noastră.

De ce mă duc la un curs de dezvoltare personală? Pentru că am senzaţia că nu sunt suficient de bun. De zen. De calm. De ordonat. De disciplinat. Pentru că am impresia, pygmalionic, că există o Galatee ascunsă în blocul ăsta de piatră / lemn stângaci care sunt, care trebuie eliberat şi adus la lumină.

Da, disciplina e bună, însă atunci când preocuparea pentru ordine se transformă în tulburare obsesiv-compulsivă, înseamnă că a devenit prea mult şi că ne ia viaţa pe sus. Viaţa asta imperfectă, dezordonată, care dă pe dinafară în pofida tuturor eforturilor noastre de-a o aduce în matca ei. Iluzia e la locul ei: dacă eu mă disciplinez, atunci şi viaţa va deveni mai previzibilă şi mai clară. Nţţţţ.

Madame Figaro, într-un număr recent, face chiar un portret caricatural al celui / celei care trăieşte strict după preceptele dezvoltării personale duse la rang de religie secularizată: Să ne-o imaginăm pe cea care se trezeşte în fiecare dimineaţă la 5.30 ca să profite de miracolul matinal (miraclemorning.com), să soarbă un pahar de lapte cu curcuma bio (ex. Goop, site-ul lui Gwyneth Paltrow). Meditează apoi în sunet de boluri tibetane psalmodiindu-şi lista de recunoştinţe ale zilei. În dulapurile sale pe jumătate goale se aliniază, perfect pliate sau atârnate, doar haine care o fac să surâdă, după cum zice Marie Kondo în Magia Ordinii. Ea organizează cine hygge (după conceptul danez al fericirii) în şosete şi pijama şi povesteşte amintiri din vacanţă la lumina lumânărilor de soia. Cu toate astea, se întreabă de ce o apucă dracii când face pană cu maşina şi se întreabă dacă n-ar trebui să meargă la psiholog după ce a urlat la copilul care a vărsat pe mochetă o lingură de kinoa. După ce munceşte atât de mult la ea însăşi, de ce mai are nevoie pentru a fi fericită? De ce nu-şi poate controla emoţiile?

good enough

Anti-dezvoltarea personală e deja un curent, prin Mark Manson, Sarah Knight, Sarah si Michael Bennett, Jennifer McCartney, care spun că ce-i mult, e prea mult. Pasivitatea nu mai e acceptată, trezitul târziu e o blasfemie, oamenii care nu fac sport sunt nişte puturoşi incredibili. Trebuie să fii busy, busy, busy, mereu, mereu, să lucrezi la multe proiecte, dintre care, desigur, cel mai important eşti tu însuţi. Niciodată terminat, niciodată desăvârşit, mereu sisific împingând blocul de piatră până în vârful muntelui, pentru ca apoi, inevitabil, să ne cadă înapoi peste picioare. Suntem perfecţi în imperfecţiunea noastră, oh, dacă ne-ar spune cineva…

Sunt pentru dezvoltarea personală care nu mă face să mă simt vinovată că mă trezesc duminica la 11.00, că beau cafea si ceai verde în loc de smoothies din tot felul de ierburi, că mănânc carne, că mă dau cu ojă, că uit din când în când să-mi fac abdomenele, că nu organizez periodic campanii de donaţii pentru hainele şi cărţile pe care nu le mai iubesc.

Sunt pentru minimalismul care nu mă ceartă dacă nu mă pot despărţi de lucruri dragi, pentru ordinea care nu se transformă în compulsie.

Sunt pentru dezvoltarea personală care nu mă consideră un ciot de lemn care trebuie cioplit pentru a avea dreptul la fericire.

Sunt pentru tot ceea ce consideră că sunt deja destul.

-Are you part of the industry?
-Nu, spun, ce industrie?
-Pai…publishing, zice el, făcând roată cu mâna peste mulţimea de oameni adunată la micul dejun in foaier.
-Cred că toţi suntem parte din vreo poveste, Carlo, nu crezi?
-Vezi, eu deja am scris o carte, vrei să ţi-o povestesc?

Da, nu a fost prima ediţie a conferinţei, şi nici măcar a doua, ci a şaptea. De câteva ediţii vreau să merg şi nu ajung. Peste 275,3 din cei 500 de participanţi care au umplut sala până la refuz au fost la ediţiile anterioare, judecând după pădurea de mâini.
Şi atunci de ce articolul ăsta acum, cu iz de old-news-ai-descoperit-şi-tu-America?

IMG_3810

Pentru că e prima conferinţă unde speakerii străini (11 din cei 13 speakeri) stau două zile nemişcaţi pe scaune şi nu pleacă în trombă imediat ce şi-au terminat discursul, aşa cum, în România, fac multe dintre aşa-zisele vedete ale marcomului şi business-ului românesc. Da, sunt şi ei ocupaţi, desigur, dar consideră că mai au ce învăţa.

Pentru că e prima conferinţă unde fotograful râde şi lăcrimează alături de noi şi se târăşte pe coate şi genunchi ca să nu strice magia conexiunii dintre scenă şi sală.

Organizatorii au rezumat minunat de detaliat tot ce s-a întâmplat în cele două zile de conferinţă din ziua 1 şi din ziua 2. Nu am să reiau nimic, ci am să spun doar:

Poveştile sunt ceea ce ne ajută să mergem prin viaţă neorbi, ele dau sens unor lucruri a căror semnificaţie ne scapă şi fără de care nu putem merge mai departe

Povestea unuia nu este povestea tuturor, ne regăsim parţial în destăinuirile celorlalţi şi adăugăm detalii care creează, de fiecare dată, o poveste nouă.

O poveste începe cu mult înainte ca noi să începem să o spunem şi se sfârşeşte mult după ce noi am încheiat-o.

A spune poveşti este cea mai democrată formă de creativitate.

Cine ascultă dă formă poveştii care se spune.

Întotdeauna, pentru un povestitor, cele mai importante trei cuvinte din lume sunt: What Happens Next? (Şi Mai Departe?…). Mai departe este o poezie (mai jos), mai departe este o carte (şi mai jos) şi un tricou pe care am să-l port după instrucţiuni (şi mai jos) până la ediţia de anul viitor.

Dacă The Power of Storytelling a fost o conferinţă de publishing, atunci nu m-am aflat unde trebuia. Dacă The Power of Storytelling  a fost o conferinţă care a mizat pe autenticitate, atunci de ce multe dintre conferinţele de business sunt aşa de false? Dacă  The Power of Storytelling este ‘doar’ un accident fericit de autenticitate în business, cum de a ajuns la a şaptea ediţie?

poezie

shooting ghosts1shooting ghosts2

 

FullSizeRender

tricou

 

În inima Toscanei

(albumul şi comentariile integrale sunt aici)

24 august, Livorno

‘Aaa, ajungeti dupa ora 9 seara, nu putem sa ne vedem azi, eu trebuie sa dorm, intelegeti?? Am lucrat toata ziua!!’, se agita pe Whatsapp Paolo, airbnb-istul din Livorno. ‘Pun cheia de la intrarea in imobil pe o muchie iesita in afara a stalpului din fata usii de la intrare in cladire, urcati la etajul 2 si acolo veti vedea ca una dintre usi are un covoras verde de sters picioarele, in forma de inimioara si acolo, sub el, gasiti si cheia de la usa casei, capisci?’, mai zice, in timp ce noi inca ne aflam in avionul care abia ce aterizase in Florenta la 6 seara si inca mai rula pe pista. ‘Bine, bine, stai fara grija, ne descurcam.’
Seara tarziu, pe la 12, se zbate ceva la parter. ‘Du-te tu, ba du-te tu, ce naiba o fi, o fi venit totusi baiatul asta, parca dormea samd.’ Intr-un vas ignorat pana atunci, o frumusete de testoasa cat palma se trezise din somn. Ii scriu zapacitului: ‘Aloo, ai uitat sa ne spui ca trebuie sa avem grija de Donatello!’ ‘Ah si, certo, am uitat, mi scusi, sa ii dati zece peleti mici pe zi sa manance si sa ii schimbati apa din bazin duminica.’
Well, anul trecut am ales airbnb cu pisica la Lyon pentru ca asa am vrut noi. La Paolo, in casa plina de opere de arta si carti de filosofie, in seara asta, dupa 18 km prin soarele-n cruce, am facut flotari sa-l aducem la ganduri mai bune pe testosul care, in lipsa noastra, se refugiase sub biblioteca. In rest, Livorno, oras italienesc mic si nu prea, cochet si fara fitze, isi desfasoara surprizele, inclusiv ca ajungem sa ne comandam, fara sa vorbim, acelasi fel de mancare. Inca 12 zile, inca 10 orase, ce va urma?

25-27 august, Lucca şi Pisa

Unele orase ti se cuibaresc in suflet nu atunci cand stai la coada cu orele sa intri la… sau pret de 400 de catralioane de trepte sa te urci in…, ci atunci cand mergi la pas prin locuri unde nu e mai nimeni. astazi, la Pisa, unde langa un ‘super minimarket’ era un ‘mini supermarket’, unde o cutie postala era ‘chiuso per ferie’, adica in concediu 🙂, unde ‘la gentile clientela’ era informata ca magazinul e in vacanta, unde timpul sta pe loc si culori de miere ti se preling pe umeri. unde, la Camposanto, un om a migalit minute bune, in genunchi, pe o hartie milimetrica un desen ascuns in dalele modelate si apoi a plecat, modest, cu plasa in mana si barba in genunchi, sa duca desenul mai departe. caci si noi, maine, pe alte drumuri vom fi..

28 august, Cinque Terre (Levanto, Manarola, Vernazza, Monterosso al Mare, Corniglia, Riomaggiore)

– Ai gust sarat.
– Dar tu! Zici ca ma pup cu Marea Neagra.
O data cu sarea, mi-a iesit prin piele si multa rusine.
***
Oggi. Doua milioane jumate de oameni. Atatia ajung in fiecare an in Cinque Terre, manati de promisiunea unor imagini pe care nu le vor vedea niciodata, caci sunt luate fie de pe vase, din larg, fie de pe vreun colt de stanca imposibila. 
Azi m-am simtit pentru prima oara in plus intr-un loc, si nelamine-acasa. Azi mi-a fost rusine ca sunt turist, vazand babe respectabile si octogenare dormind in balcoanele lor micute si inflorite de pe strazile minuscule din satele lor de 1500 de locuitori, balcoane pe langa care trec, la nici un metru uneori, zeci de mii de voyeuri in fiecare zi.
In fiecare din cele 5 orasele sosesc trenuri la fiecare zece minute si din ele se varsa un fluviu uman naclait si insolat, ca o rama mare, sleioasa, colorata si cu picioare multe si goale.
Unde am facut poze, se putea respira. Unde nu am facut, nu se putea ajunge in buzunarul rucsacului, la telefon.
Refugiul? Levanto, al saselea din cele ‘cinci pamanturi’, cucerit de mult mai putina lume. Deocamdata.
Ma bucur ca nu am reusit sa localizez pozele la ‘Cinque Terre’, caci Cinque Terre nu exista. Exista doar cinci sate de pe coasta Liguriei care acum 15 ani nu au vrut sa fie celebre, numai ca nu le-a intrebat nimeni ce parere au.
***
Mai multe detalii despre dimensiunea ‘dezastrului’ si variante alternative aici: http://www.telegraph.co.uk/…/the-best-alternatives-to-the-…/

29 august, Livorno din nou

O carte, o plaja, o sedinta de photoshooting, terazza Mascagni si un bar unde nu bei nimic (‘un bicchiere di niente’). Livorno, acest orasel fara turisti, cu autobuze care nu opresc in statie daca nu vor ele, plin de biciclete, cu oameni frumosi, cu catei multi prin toate magazinele, cu o mare minunata, de care stie sa profite prea putin, un oras care iti ofera prea repede tot ce are si apoi te impinge sa pleci mai departe. Domani.

 31 august+1 septembrie, Florenţa

Unele orase sunt atat de turistice, incat nu mai ai ce sa spui despre ele. Ce sa pozezi despre ele. Ce sa scrii despre ele.

Si totusi… un catel pe un prag, magazine de lux incastrate in casele din Ponte Vecchio si inconfundabila Chanel. Coco Chanel. Tipul ciudat care tinea un restaurant de 3 mese in care gatea, servea si radea (‘Ah, nu mai am lapte, chiar vreti espresso macchiato? Bine, ma duc sa iau de la carciuma de alaturi, ca e mai mare, hihi..’) si a facut cea mai buna salata de caracatita cu cartofi pe care am mancat-o vreodata. 

Intr-un astfel de oras, trebuie sa stai intr-o casa tipic florentina dintr-o cladire veche de cateva secole, cu un lift de o persoana care se deschide cu cheia inainte sa apesi pe buton – daa, ca in hotelurile reci si moderne in care dai cu cardul cand te urci in lift, insa cu incomparabil mai mult farmec.
Sa stati la Sara cand mai treceti pe aici. La Spirito Santo. Airbnbista cu state vechi.
***
Ah, si atentie la Sindromul Stendhal, poate fi fatal! Se mai numeste si Sindromul Florenta sau hiperculturemia, dupa denumirea data de psihiatra italiana Graziella Magherini. Boala se manifesta printr-o serie de reactii psihosomatice fata de cantitatea de frumos din Florenta.

Mana intinsa care doar arata niste poze fara sa spuna o poveste, ramane cu pozele in palma.
In acest oras cam excesiv, renascentist in multe privinte dar foarte baroc in altele, astazi ofer doar atat, minimalist: un cercel, un tavan foarte plin, un tablou foarte gol, o cescuta de cafea, un peisaj, o madama in dungi, niste rochii trompe l’oeil, cateva haine goale dar indragostite, o pereche de papuci cu blana, o fantana, un dracusor, un Pinocchio, o straduta cu putin cer, pe musiu Mihail ucigandu-l pe Lucifer, un sambure de cireasa montat intr-o piata pretioasa si o luna perena printre turnuri imortele. In detalii nu sta Lucifer, ci nuanta, bucuria, surpriza, valoarea. Lucrurile mari si care se iau prea in serios devin artificiale.

Sunt zile in care cauti locuri mai putin coplesite de oameni. Locuri cu catedrale unde nu se inghesuie nimeni (Santa Croce, San Frediano) sau ocolite de-a dreptul (Ospedale degli Innocenti), muzee, stradute, locante cu mesaje haioase, artisti de asfalt si semne de circulatie cu personalitate. Mai putina arta cu polonicul, mai multa simtire, istorie, plimbare, zambet, pierdut de timp (‘a time you enjoy wasting is not wasted’). Asta pana te prinde ploaia!, ceea ce face lucrurile foarte romantice in mansarda 🙂, dar si planurile pentru evadarea de maine pe drumurile rurale ale Toscanei – cam imprevizibile.

2-4 septembrie, Monteriggioni, Sienna, San Gimignano, Volterra, Colle val d’Elsa

– Quale?, ne intreaba.
– Le due, radem, nehotarati de fiecare data, privind catre cele doua borcane de dulceata, doua curele, doua branze, doua prajituri, doua sandvisuri, doua esarfe….
Aici, daca nu e la dublu simultan, macar succesiv si tot se intampla lucrurile care sunt menite sa se intample.
Italienii cica au o vorba: ‘Non c’e due senza tre.’ P-asta n-am reusit sa o facem, insa de doua ori in San Gimignano in trei zile tot am fost, pentru inghetata lui Dondoli si expozitia Henri Cartier-Bresson. Si, de ce sa nu recunoastem, pentru stradutele sale minunate, turnurile celebre si platoul de la finalul colajului de azi.
Zice Bresson: ‘Daca, atunci cand realizam un portret, speram sa putem surprinde linistea interioara a unei ‘victime’ care si-a oferit deja consimtamantul pentru asta, ne dam seama ca este foarte dificil sa-i bagam un aparat de fotografiat intre piele si camasa. Cand vine vorba insa de un portret in creion, desenatorul este cel care trebuie sa dea dovada de liniste interioara.’
Dincolo de ambivalenta alegerii intre lucrurile bune si frumoase oferite de Toscana in vara-toamna asta, multe alte oscilatii au fost: intre orasul nou si cel vechi (intre ziduri sau in afara lor), intre a-i place pe italieni si a-i considera nesuferiti pentru micile ciupeli, intre a ramane mai mult in Volterra sa vedem turnirul medieval al steagurilor in mare pregatire in oras si a porni mai departe si, de ce nu, finalmente, intre a mai sta pe-aici si a veni acasa 🙂. Dar tot timpul am stat la o panda frumoasa si fructuoasa sa surprindem alteritatea sau, mai degraba, sa o lasam pe ea sa ne surprinda. In cuvintele lui Bresson, astazi: ‘Am mers toata ziua sa prind momente rupte din viata ca-ntr-un flagrant delict.’

5 septembrie, Florenţa

Ultimul capitol, caci Toscana nu se putea incheia fara stilul pur si inconfundabil al modei italiene: in 1919, la putin peste 20 de ani, copilul-minune al pantofariei italiene se imbarca in calatoria vietii lui si pleaca in America. Intreaga expozitie dedicata lui este construita ca o minunata calatorie pe vapor, cu pantofi din 1927 pe care i-as purta si maine, cu camere muzicale in care am putut sa dansez…si chiar cu o toaleta fabuloasa!:). Caci Florenta nu este numai despre falduri de marmura, tablouri cu rame grele, aurii, baroce, despre Firenze Card, cozi si grupuri care se tin dupa ghizi cu umbreluta.

Aici, filmul de la muzeul Ferragamo din camera muzicală:

„Memoria funcţionează ca o pagina Wikipedia: poţi oricând să intri acolo să schimbi lucruri. Partea mai complicată este că şi alţi oameni au aceleaşi drepturi de acces pe pagina ta.” (Elisabeth Loftus)

A fost demult, practic în anul în care m-am născut, când Elisabeth Loftus şi John Palmer au creat celebra serie de experimente privind impactul cuvintelor asupra memoriei. Pe scurt, subiecţilor li se arăta un film cu coliziunea a două vehicule, iar apoi erau întrebaţi: „Care credeţi că era viteza celor două maşini în momentul … (şi aici urma verbul: atingerii – coliziunii – impactului -loviturii)?”.

loftus experiment

Nu numai că, pe măsură ce verbul era mai puternic, şi viteza estimată era mai mare, însă, la ceva timp de la experiment, atunci când subiecţii erau întrebaţi dacă îşi amintesc să fi văzut sticlă spartă în jurul maşinilor, cei care auziseră verbul mai „tare” îşi aminteau să fi văzut sticlă spartă comparativ cu ceilalţi subiecţi ai studiului în condiţiile în care, desigur, nu era nicio bucăţică de sticlă în filmul vizionat în timpul experimentului.

Pentru experimentele sale şi mai ales pentru rezultatele acestora, Elisabeth Loftus a fost agresată, ameninţată cu moartea, târâtă în procese nesfârşite. „Cum adica”, spuneau criticii, „memoria noastră e manipulabilă?”, „Cum adică nu îmi amintesc corect ce am trăit” şi, mai ales, „Cum adică nu am am fosts abuzat în copilărie?”

Ajungem în prezent, în cabinetele de psihoterapie, la mărturiile clienţilor şi terapeuţilor:

Mama: „Ştiu că am probleme cu controlul mâniei şi că adeseori îmi vărs furia pe copiii mei lovindu-i, însă sunt mândră de mine că am găsit o metodă non-violentă: atunci când fac nazuri la masă, în loc să le dau o palmă, le arunc paharul cu apă în faţă.”

Copilul (devenit adult): „Mama mereu mă bătea când nu mâncam.”

Terapeut: „Îţi aminteşti să te fi pedepsit şi altfel decât lovindu-te?”

Copilul (adult): „Nu”.

Memoria nu e perfectă, în ea se adună evenimentul traumatizant împreuna cu toată emoţia asociată, fie din cuvinte, fie din reacţia celorlalţi, fie din propria frică paralizantă.

Vestea bună este că amintirile traumatizante pot fi rescrise uneori doar prin modificarea cuvintelor pe care le folosim atunci când le descriem. Vestea proastă este că şi alte amintiri se pot pierde în acest proces.

Vestea proastă este că, indiferent cât de „soft” alegem să ne exprimăm furia (mai mult o reacţie necontrolată decât o alegere), memoria noastră codează şi înregistrează reacţia noastră la gest (un pahar cu apă aruncat în faţă, o privire ca ne îngheaţă, un părinţe care nu mai vorbeşte cu noi trei zile şi, în sfârşit, da, o palmă) şi, într-o măsură mai mică, gestul în sine. Vestea bună este că, scoase la lumină şi rescrise cu alt limbaj, aceste amintiri dureroase se pot vindeca.

memorie

Paris, 23 iulie, dupa amiază. Mă grăbesc. Plouă. Mai sunt 20 de kilometri. Afară, la controlul de securitate, aşteaptă 100 de oameni. Mă îndes. Intru şi ma înţepenesc în mulţimea adunată roată la Arc du Triomphe. Peste 15 minute, Froome câştigă Turul Franței. Mulţimea e in delir. Deşi nu a câştigat nicio etapă, este, pentru a patra oară, campion, datorită echilibrului personal şi echipei sale minunate, care l-a susţinut de fiecare dată.

Paris, 24 iulie, dimineață. Mă grăbesc. Plouă. Am de mers 10 minute. Afară, la controlul de securitate, așteapta 100 de oameni. Nu mă îndes. Intru și rămân în admirația exponatelor din toată lumea și din toate epocile și vârstele pământului. Sunt la Maison de l’UNESCO, casa noastră pentru următoarea săptămână, pentru cea de-a opta ediţie a Congresului Mondial de Psihoterapie.

FullSizeRenderIMG_2542

Peste 600 de oameni din toată lumea, atraşi de posibilitatea de networking (v-am spus că psihoterapia este o meserie tare solitară?) şi, mai ales, de subiectul ediţiei din acest an: „Viaţa şi iubirea în secolul 21”. E infinit de greu să sintetizezi într-un articol 400 de prezentări petrecute în paralel în 10 săli simultan. Adun şi amestec însă cele mai importante idei pentru epoca în care trăim şi pentru mine personal. Voi lăsa la o parte tot ce ţine de ‚trainingul tehnic’ primit implicit prin multe dintre prezentări.

Contextul socio-politico-economic al  psihoterapiei se schimba si, o data cu el, terapia în sine. De vreme ce din ce în ce mai multe produse și servicii sunt din ce în ce mai la îndemână și se diferențiază cu mai multă greutate, au fost voci la congres preocupate de pericolul ‚comoditizării’ terapiei, la fel ca a atâtor domenii în care contează mai mult viteza, abordarea concretă, prin obiective factual formulate şi o terapie directivă şi centrată pe soluţii într-o măsură mult mai mare, de exemplu, decât prin dialog liber nestructurat, aşa cum propunea, tradiţional, psihanaliza. Este o reacţie atât la ritmul alert la vieţii, cât şi la o aparentă lipsă de răbdare pentru lucrurile foarte profunde care, din această cauză par, inerent, difuze şi nestructurate. De asemenea, există o preocupare din ce în ce mai mare pentru consecinţele economice şi sociale ale afecţiunilor mentale care sunt cele mai prezente în societatea occidentală astăzi, dupa bolile infecţioase, acum o sută şi mai bine de ani sau bolile cardiovasculare, mai recent. Se remarcă din ce în ce mai multe cazuri de depresie în rândul adolescenţilor şi tinerilor. Se estimează că 38% dintre cetăţenii Uniunii Europene suferă de tulburări mentale, atrăgând după sine, dincolo de disconfort şi suferinţă, un cost de 170 miliarde EUR (medicamente, zile de concediu, randament mai scăzut la serviciu, rata divorţurilor etc.), ceea ce a făcut Naţiunile Unite să agreeze, in februarie 2017 la New York, să facă, pentru prima dată, o prioritate din a promova activ sănătatea mentală şi starea de bine în rândul tinerilor: http://www.who.int/mental_health/SDGs/en/

IMG_2553

Concentrarea numarului de terapeuti in lume. Romania e relativ OK, ca parte din Europa. Probabil lipseste o statistica mai avansata, cu rata a numarului de terapeuti vs populatie si vs numarul si tiplogia afectiunilor mentale inregistrate.

Combinarea terapiei prin cuvant cu alte forme să le spunem ‚holistice’ de terapie: EMDR (Eye Movement Desensitisation Therapy, o tehnică ce presupune utilizarea ghidată a mişcărilor oculare, folosită în special în tulburările de stress post-traumatic) psihoterapii corporale prin yoga si meditaţie, diferite forme de art terapie etc. O formă specială de terapie este terapia ecvestră, suportivă cu ajutorul cailor, cu ajutorul cărora clienții abordează probleme precum empatia, exersarea încrederii, a emoțiilor pozitive și chiar a feedbackului instantaneu. Toate aceste terapii arată, pe de o parte, înțelegerea stării de bine ca o unitate a minţii şi a corpului și, de asemenea, o integrare între metodele mai degrabă raționale ale Occidentului și cele non-verbale, integrative, inspirate din Orient.

Digitalizarea terapiei si terapia la distanta. Într-o lume din ce în ce mai fragmentată, mai nișată, mai deconectată uman și mai conectată tehnologic, era inevitabil ca psihoterapia să nu intre și în această zonă. Extrem de familară mie, deoarece îmi primesc mai mult de 60% din clienții mei în psihoterapie în cabinetul meu virtual J, psihoterapia prin Skype sau alte platforme (de ex., Atlas Help, fondată de Mihai Bran şi Bogdan Lefter) are meritul de a veni mai aproape de clienţi în multiple feluri: accesul la terapie din orice colţ al ţării şi al lumii (am clienţi în New York, Bali, Surinam, Austria, UK…), dar şi al unor categorii de persoane care pot considera că asupra mersului la psiholog planează o stigmă socială. De asemenea, persoanele ocupate sau partenerii unui cuplu pot găsi mai uşor timp sincron pentru o terapie virtuală decît una faţă în faţă, la cabinetul fizic. În România, abia acum începe o acceptare a terapiei în general şi a terapiei virtuale în special, şi doar pentru formele de psihoterapie individuală.

IMG_2555

Congress Skype discussion with Irvin Yalom

În aceeaşi idee, atâta vreme cât sunt aplicaţii pentru orice, au apărut şi app-urile terapeutice. Primii care au demarat în zona asta au fost, desigur, americanii, cu un soft cel puţin discutabil, dar de masă. TalkSpace adună peste 500,000 de pacienţi şi 2000 de terapeuţi în US, urmăreşte eficienţa terapiei, înregistrează tot conţinutul şedinţelor, face ierarhii ale terapeuţilor şi acordă acces clienţilor la suport terapeutic aproape în timp real. Foarte…american, aş spune, iar Europa – şi România cu atât mai mult – sunt mai puţin pregătite pentru un astfel de şoc cultural. Cel mai probabil, în România mai este încă mult de lucrat la ridicarea stigmei de pe ideea de a apela la ajutorul unui psihoterapeut.

Deşi de multe ori psihoterapeuţii au fost asimilaţi filosofilor, adică un fel de personaje abstracte care vorbesc într-o limbă destul de absconsă şi a căror utilitate pentru societate nu e întotdeauna foarte clară. Cu toate astea, nu puţine au fost prezentările despre rolul psihoterapiei în traumele din zonele de război (Serbia – o prezentare aproape ovaționată, Algeria) și, mai ales, cu mare impact zi de zi, terapia traumelor celor care au supraviețuit atacurilor teroriste sau le/au fost martori, cu atât mai mult cu cât Franța a fost una dintre țările puternic scuturate de astfel de întâmplări traumatice.

IMG_2613

Eu, la final de Congres

Feminizarea psihoterapiei. Când spui „psihoterapeut”, cel mai adesea îşi vine în faţa ochilor chipul lui Freud sau, în tot cazul, al unui bărbos de peste 60 de ani, deoarece este larg acceptat faptul că psihoterapia a început cu psihanaliza. Lucrurile se schimbă încet. ’Monştrii sacri’ ai terapiei se retrag uşor, deşi au dominat net multe dintre prezentările susţinute la Congres. Multe, foarte multe femei în sală, deşi nu exclusiv, şi mulţi tineri, dintre care unii cu prezentări foarte bune despre subiecte considerate tabu sau avangardiste (terapia online, mediul trans-sexual, terapia prin yoga etc.). Există şi voci care spun că feminizarea terapiei poate duce la o perpetuă relaţie mamă-copil între terapeut şi client, care poate, pe termen lung, să infantilizeze clientul, din dorinţa terapeutului de a se substitui unui părinţe rece sau asupritor. Cred că această împărţire clişeistică între terapeut bărbat = structură şi obiective clare şi terapeut femeie = empatie şi conţinere este depăşită. Ceea ce contează şi ce rămâne este esenţa umană din ambii şi capacitatea de a vedea dincolo de problemele clientului, înspre resursele acestuia.

Tema celei de-a opta ediţii a Congresului Mondial de Psihoterapie („Viaţa şi iubirea în secolul 21”), ca şi organizarea acestuia la Paris au fost ceva vreme puse „în asteptare”. În cuvintele lui Pierre Canoui, preşedintele federaţiei Franceze de Psihoterapie şi Psihanaliză, organizatorul evenimentului, „După atacul terorist de la Charlie Hebdo din ianuarie 2015, mi s-a părut că este de-a dreptul indecent să ne mai petrecem timpul vorbind de viaţă şi iubire. Dar mai apoi, după atacul de la Bataclan din octombrie 2016, mi-am dat seama că exact acum este cel mai bun moment pentru asta, sa ne reamintim că suntem oameni şi că iubim.” (citat aproximativ).

Căci pînă la urmă, îmi spun, dacă italienescul „amore” vine, etimologic, de la „a mors” adică „fără moarte”, înseamnă că tot ce e viu e condamnat să iubească, doar atunci eşti viu, când iubeşti. Sunt voci care spun că iubirea este pervertită, că trăim toţi în monogamii seriale şi că iubirea pe viaţă nu mai există. Dar poate nu a existat niciodată decît tocmai ca un carusel, o succesiune de iubiri, de vieţi. Ca Le Tour de France, unde poţi să câştigi doar dacă alergi într-o echipă care îşi predă ştafeta până la final.

„All you need is love. But a little piece of chocolate now and then does not hurt.” (Charles Schulz).

poza Tour de France

La sosirea din Tour de France pe Champs-Élysées, cu romance de bine, gasite la fata locului. Multumesc, Andrea si Elvira Velea ca am sarbatorit impreuna 🙂

 

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: