Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura


În 2017, Apple a publicat pe site-ul propriu că sunt în căutarea unui inginer care are și o diplomă în psihologie pentru a îl / o ajuta pe Siri să devină capabil/ă de conversații serioase cu deținătorii de iPhone. Apple explica atunci că deținătorii de iPhone nu o iau pe Siri la întrebări doar în legătură cu starea vremii sau adresa vreunui restaurant. Se întâmplă frecvent ca, atunci când sunt singuri și vulnerabili, oamenii vorbesc cu Siri despre problemele lor personale. De mai multe ori, Apple a fost acuzat că nu a putut preveni actele suicidare ale clienților săi. Când utilizatorii de iPhone îi spuneau lui Siri că vor să se arunce de pe un pod, aplicația vocală le oferea indicații despre cum să ajungă la podul cel mai apropiat.

Pe de o parte, din ce în ce mai mulți oameni au nevoie de suport psihologic. Mulți se îndreaptă spre psihologi, din păcate mult mai puțini decât cei care ar trebui să o facă. Pe de altă parte, apar din ce în ce mai multe mașinării care desfășoară acțiuni făcute până mai ieri de oameni, mașinării construite după chipul și asemnarea noastră. Ele preiau, astfel, toate idiosincraziile noastre, învață la fel ca noi și sunt la limită, capabile să fie subiective atunci când nu trebuie și (prea) obiective atunci când s-ar cere o urmă de empatie.

În Star Trek, atunci când Data, androidul construit de Doctor Noonien Soong găsit pe Omnicron Theta și înzestrat cu creier pozitronic începe să simtă emoții, toată lumea intră în panică, considerând că Data ‘s-a stricat’. Conform scenariului, Data trebuia să devină până la finalul serialului din ce în ce mai mult un om, însă să nu ajungă niciodată ‚chiar acolo’. Data este, fizic, cel mai inteligent personaj și, este, de asemenea, capabil să supraviețuiască în atmosfere letale pentru om. Ca android însă, este cel mai puțin stabil emoțional din tot echipajul, mai ales de când Doctor Soong decide să îi adauge un ‘cip emoțional‘.

Așadar, cât de puțin oameni dorim să (mai) fim, și cât de oameni vor ajunge să fie mașinile pe care le construim?

Cum analizează, lucid, Thomas Hills, profesor de psihologie la Warwick University, într-un articol din Aeon, ‚Acești algoritmi controlează viteza mașinilor fără șofer, identifică țintele pentru dronele militare autonome, calculează sugestibilitatea noastră la marketingul politic și comercial, ne ajută să ne găsim sufletul-pereche pe site-urile de online dating și evaluează riscul atunci când încheiem o asigurare sau luăm un credit. Algoritmii devin fundalul aproape ‘simțitor al vieții noastre‘.

Devine extrem de tentant, aș zice, să îi lăsăm să  ne ajute să ne trăim viața într-un mod care pare mai ușor, și să ne bucurăm de viața cea nouă, în care roboței vizibili sau invizibili preiau de la noi și duc cu sârguință la capăt toate sarcinile rutiniere și nasoale care ne mănâncă timp prețios. Așa o fi?

Cum ar fi să dai frâu liber invențiilor tehnologice în viața ta și să le delegi părți importante din ea? De la alegerea și sortarea șosetelor la creșterea plantelor, livrarea coletelor, cumpărarea prezervativelor și alegerea partenerului de viață? Totul poate fi dat altcuiva spre rezolvare, cu douaă condiții:

  1. Să nu ai pretenția să le facă la fel de bine ca tine;
  2. Să nu te mire când nu vei fi întrebat cu privire la o alegere pe care părea că numai tu o poți lua.

De ce facem asta, de lene sau pentru că nu avem ceva mai bun de făcut?

Cartea lui Nicolas Santolaria, ‘Cum mi-am delegat viața‘ (‚Comment j’ai sous-traité mai vie’) este o parabolă hilară – dacă nu ar fi tristă – de aplicații care, în încercarea de a ne ajuta să ne împerechem șosetele (căci unde se duc șosetele atunci când se duc?) sau de a ne alege partenerul, ajung să ne ducă într-o lume absurdă si Wall-E-eană în care oamenii stau tolăniți pe spate, îmbuibați și ignoranți, în timp ce inteligențele făcute să ia de pe noi sarcinile domestice și rutiniere ajung să ne conducă viețile într-un mod al naibii de imperfect. Redau doar un pasaj, din capitolul în care Santolaria își propune să cultive plante de apartament cu ajutorul unei mici grădini luminate cu LED și a unei aplicații care îi transmite ordine vocale despre când să ude grădina:

Am obținut prima mea recoltă de busuioc roșiatic. Momentul este emoționant, chiar dacă, pentru a ajunge în punctul ăsta, am consumat, fără îndoială, o cantitate de energie echivalentă cu consumul anual din Burkina Faso. Amestec câteva frunze în risotto-ul meu de casă. Să mănânc o plantă care a muncit atât de  mult prin intermediul aplicației ca să intre in dialog cu mine aproape că îmi dă sentimentul că am devenit canibal.‘


Scenă din filmul de desen animat Wall-E (2008)

Interpretările uneori tendențioase pe care le învață noii algoritmi îi fac să aibă comportamente rasiste, sexiste sau, oricum, îmbibate de prejudecățile celor care i-au creat.

Nu se pune doar problema inconsistențelor în programare, de prejudecăți sau de date incorecte. Programele de inteligență artificială ajung susceptibile de probleme de sănătate mentală chiar  din cauza propriei lor structuri, și aceste ‘maladii’ se apropie de cele ale oamenilor. De exemplu, mașinăriile AI pot începe să uite informații mai vechi atunci când în memoria lor se adaugă noi informatii: acest fenomen se numește ‘uitare catastrofică‘ și atinge toate rețelele neuronale, fie că sunt umane sau nu. Social media, printer altele, este un cuib extrem de bun, din păcate, pentru părtinire și ură. Algoritmii care petrec prea mult timp pe social media devin rapid bigoți. Ca oamenii, de altfel.

Una dintre marile iluzii pe care le avem este că, o dată ce am reușit să reproducem inteligența umană din siliciu, lăsăm la o parte toată impredictibilitatea umană. Agenții complecsi de inteligență artificială demonstrează comportamente impredictibile chiar și pentru programatorii lor. Aceste comportamente ‘divergente‘ se manifestă numai în interacțiunea cu lumea exterioară care – ce să vezi? – a rămas la fel de impredictibilă ca și pentru oameni.

Un exemplu straniu este robotul-aspirator Roomba și presupusa lui teamă de vid. Se pare că razele sale infraroșii interpretează greșit porțiunile de podea prea închise la culoare și le confundă cu o gaură sau cu o scară, lucruri pe care a fost programat să le evite.

Acum n-o să cădem în capcana antropomorfizării sau zoomorfizării acestor mașini, cu atât mai mult cu cât ele posedă procese cognitive radical diferite de cele ale entităților biologice. Cu toate astea, nu poți să nu constați că, de vreme ce sunt făcute să semene cu creierul uman, acești algoritmi se află în fața unui risc crescut de a dezvolta probleme de sănătate mentală.

‘Mulți oameni cred că mașinile nu au prejudecăți. Dar mașinile sunt făcute să învețe pe baza datelor umane. Și oamenii sunt plini de interpretări tendențioase.’ (Aylin Caliskan, Princeton University).

O grămadă de lucruri stranii se pot întâmpla cu toate mințile, umane sau realizate după chipul și asemănarea omului. Tot Hills reamintește că Carl Jung a spus odată că în orice om sănătos mental se ascunde un lunatic. Pe măsură ce algoritmii ni se aseamănă din ce în ce mai mult – și, culmea, lucrul ăsta înseamnă apropierea lor de ‘perfecțiune‘, e din ce în ce mai clar că și în circuitele lor neuronale se poate ascunde o ‘ființă‘ care ni se aseamănă din toate punctele de vedere.

Siri

Orașul de haur

Do Bhai (Dubai) înseamnă doi frați. Abu Dhabi – tatăl gazelelor. În pofida acestor nume simpatice, nu-mi făceam iluzii că acum, la zece ani de la primul drum, va fi diferit. Voi simți diferit. Că îmi va plăcea.

Nici atunci, și nici acum, nu m-am dus de bunăvoie, în pofida nesațului meu pentru călătorii și devizei ‘Cu cât mai departe călătoresc, cu atât mai bine.’

Când nu mai știi ce să faci cu banii, construiești insule în formă de lucruri și te lupți cu natura. Când nu mai stii ce să faci cu banii, oferi tot felul de gratuități, doar-doar vei găsi suficienți oameni care să vină să locuiască într-unul din emirate, să poată să respire foc în lunile de vară și să facă copii. Mulți copii. Sau, cel puțin, să aibă multe soții și să primească gratuit locuință și educație ca să nu își mai doreascăsă meargă în altă parte.

Mirajul orașului de aur îi atrage pe sutele de mii de pakistanezi, indieni sau filipinezi care lucrează în majoritatea joburilor private. Nu vezi emiratis in alte joburi decât cele guvernamentale.

Aud despre cunoscutul unui cunoscut că are o casă în Palm Jumeirah și că vrea să o văndă. De ce?, întreb. Pentru ca nu e bine localizată, e pe una din frunzele mai dinspre țărm si, pentru că insula e toată din oțel și beton, apa e cam murdară în jurul frunzei lui. Aha, ma luminez eu, și cu cât vinde casa?, întreb ca să fac conversație. 3 milioane de dolari, vine răspunsul. Cică nu ar fi așa de scump (sic!), dar nu e pe frunza buna, așa că nu prea găsește cumpărători.

Șocul mare a fost la modul în care a fost marketat Burj Khalifa. Sauron probabil că ar fi scris același lucru despre el însuși, dacă ar fi putut: o forță invizibilă și care subjugă muritorii prin mărimea și puterea sa. Un loc de laică și modernă venerație, cu nimic mai prejos decât moscheea seicului Zayed, cu cel mai mare covor din lume, cel mai mare candelabru din lume (de fapt, 3 candelabre, de cate 8 și, respectiv 12 tone de cristale swarovski. Un loc unde, în ciuda fustei-pantalon lungi și negre pe care o purtam exact în acest scop, a trebuit să îmbrac abaya ca să pot intra.

Merg la Luvru Abi Dhabi, creat în urma unei slăbiciuni de moment a lui Sarkozi, care a cedat dreptul de utilizare a numelui și colecțiilor. În marea lui marinimie, un șeic cedează insula lui privată (naturală, de data asta), Saadiyat (Insula Fericirii), pentru construcția Luvrului, dată pe mâna arhitectului francez Jean Nouvel. În pofida faptului că nu am avtu decât 45 de minute să îl parcurg pe repede-nainte, pentru că trebuia să revenim în Dubai la ‘serviciu’, l-am găsit străin, cu spații (prea) largi, aseptic, oțelit, îmbetonit, rece. Frumos, dar rece.

Totul e diferit. De la spitalele pentru animalele de companie relevante – cămilele și șoimii de vânătoare – până la modul în care se schimbă culoarea șoselei ca să te avertizeze că ai trecut dintr-un emirat în altul. De la ambițiile șeicilor care se împrumută unii pe alții ca să termine clădiri colosale cărora apoi să le dea numele lor și până la taxiurile roz conduse de femei pe care le vezi în aeroporturile fiecărui emirat după ora zece seara. Criminalitatea e zero, șomajul tot cam așa. E nevoie de oameni, de oameni, de oameni, care să împlinească cele mai nebunești vise ale celor mai bogați șeici.

Apa e mai scumpă decât petrolul aici, căci e obținută din desalinizarea apei de mare, unul din cel mai costisitoare procese de obținere a apei. Taxiul mediu e Lexus, iar la mall sunt valeți înmănușați care îți deschid ceremonioși ușile, chiar dacă ești un turist bezmetic în flip-flops.

‘True luxury is what you don’t see’, proclamă, emfatic și ironc, un panou al companiei Sobha, dezvoltator indian de imobiliare. ‘True luxury is in your f…face’, parafrazează emiratele, prin tot ceea ce fac si sunt.

Ce urmează? Desigur, un muzeu Guggenheim 2, și apoi un British Museum 2. Doar că, bineînțeles, mai mari. Mai urmează și hyperloop-ul, un tren care parcurge distanța de 140 de kilometri Dubai-Abu Dhabi nu în aproape două ore, cum am făcut noi în 2019, ci în 10 minute. Mai repede, mai mare, mai frumos, mai scump, sau tot atâtea moduri de a compensa lipsa de istorie. Căci ‘mai vechi’ e luat deja de bătrâna și plicticoasa Europă. În care, în pofida dictonului meu de călătorie, m-am bucurat nespus să mă întorc.

<div class=”fb-like”></div>

Viata ca o ciorna

‘Da-mi, Doamne, anii tineretii / Si mintea mea de-acum’, canta multi, nostalgic. Ceea ce, daca stai sa te gandesti, e un oximoron. Ce vrei sa fii, tanar sau intelept? Ambele. Pai nu se poate, coa’. Hai sa te mai intreb o data.

Nu degeaba hindusii au inventat samsara, roata reincarnarilor. Ce-i drept, ca nu-ti garanteaza nimeni ca data viitoare vei fi tot om sau, dimpotriva, hamsterul vecinului de la 3, dar orisicat, iti da o speranta ca mai poti sa mai incerci o data, de doua, de nouazecisinouadeori. Noua ne da speranta, europenilor, cand ne gandim la asta. Caci adeptilor hinduismului nu le da decat disperarea ca nu au reusit sa intrerupa ciclul si trebuie sa o ia de la capat. Daca nu ti-ai invatat lectia, te reincarnezi pe o treapta inferioara celei de la care ai plecat si o iei de la-nceput.

Milioane de carti de self-help iti spun cum sa-ti traiesti viata in asa fel incat sa nu iti para rau si sa privesti inapoi cu mandrie, nu cu manie. Asa ceva nu prea exista. In primul rand, pentru ca suntem imperfecti, pentru ca system 1 si system 2 si, in general, pentru ca ne grabim ca maimuta la banane si luam decizii gresite (mai bine orice decizie decat niciuna, nu?). 

Apoi, pentru ca traim in incertitudine si pasii pe care-i facem prin viata sunt sovaielnici si plini de indoiala. Oricate coloane cu ‘motive sa da’ si ‘motive sa nu’ desenam pe hartie si oricate SWOT-uri facem inainte de un pas important, sunt atatea si atatea serendipitati care fac toate pregatirile astea sa devina futile, incat, pentru a nu paraliza in indecizie, trebuie sa mergem inainte cu ceea ce pare a fi cea mai rezonabila alegere.

‘Mai bine sa imi para rau pentru ce am facut, decat pentru ce n-am facut’ e iar o fraza auto-motivanta care-l adoarme pe criticul din noi. ‘Ce voiai, ma, sa nu fi facut asta? Lasa, acuma sunt mai invatat, stiu ce sa fac data viitoare si o sa am ce povesti nepotilor! Am sa invat sa fac greseli noi, pe astea nu le mai fac, tot e ceva!’

Nu exista vieti perfect logice, timpi si decizii precise, CV-uri cu directii clare, joburi in care oamenii stau doar atat cat trebuie, copii impecabil crescuti si case Marie Kondo. Sunt om si nimic din ce e omenesc nu-mi e strain. Nici indecizia, nici frica, nici lasitatea, nici razgandirea, nici amanarea, nici…

Manuscrisul de mai sus e o opera de arta perena. Scrii, stergi, te intorci, gasesti sinonime mai bune, inserezi propozitii mai clare, desenezi cate un chip. Balzac, caci despre el e vorba, se zice ca pierduse intr-atat numarul personajelor sale, incat cate un personaj ucis in capitolul 3 reaparea senin in capitolul 8. Ca sa evite situatii de genul asta, Balzac si-a luat o serie de papusi si le-a agatat de gat etichete cu numele personajelor pe care le reprezentau. Cand omora cate un personaj, baga respectiva papusa in sertar. 

Sunt multe personaje in viata noastra. Jucam cu noi insine si cu ceilalti o gramada de roluri. Gresim, murim cate putin, metaforic, reinviem mai apoi, in alt capitol, si cu toate astea nu inseamna ca ne-am ratat viata. Numai religiile au cate o carte mare, groasa, scrisa alegoric si aluziv, care sa ne ghideze vietile. Cartea vietii fiecaruia dintre noi nu e inca scrisa. Si o scriem noi, asa cum ne pricepem mai bine, fara ca stersaturile, revenirile, petele de cafea sau de vin, lacrimile sau pastele cu sos scapate pe pagina sa o faca mai putin valoroasa.

In definitiv, ciorna lui Balzac pe care o vedeti aici este din ‘Iluziile pierdute’, ca atare de ce ni le-am transcrie frumos, pe curat? Ca tot n-o sa le regasim prea curand… O pagina care arata aseptic nu e transcrisul unei vieti reale.

Si daca pisicile ar disparea

Ce, cum? Mnooo, ce titlu e asta?, zic, luand micuta carte intre doua degete, ca pe un pisoi mic, negru si jigarit, la fel cum apare pe coperta.

O intorc neincrezatoare, citesc textul de pe coperta a patra, ochii incep sa-mi luceasca, o inhat mai bine, ca si cum ar vrea sa mi-o ia cineva, si ma duc spre casa de marcat. E vineri seara, sunt la libraria de la sediul Publicis de pe Champs- Elysées si tocmai am descoperit o mica America.

80E57C0B-2742-4916-8090-A538013156A5

Asa a inceput istoria mea de iubire cu acest scriitor japonez care nu a scris decat aceasta carte (dar a facut cateva filme) – deocamdata, caci are doar 39 de ani -, carte pentru a carei a doua editia a ales acest titlu. Cum s-a numit prima editie? ‘Doua miliarde de batai de inima’.

Pariez ca vreti sa stiti daca exista cu adevarat un autor suficient de nebun incat sa scrie o carte care sterge pisicile de pe fata pamantului. Ei, bine, exista…ba nu, nu exista! Nici macar un autor japonez tanar care a scris doar o carte nu e atat de inconstient.

Synopsis: La 30 de ani, naratorul afla de la medicul sau ca este condamnat de o boala incurabila si ca nu ii mai raman de trait decat cateva saptamani. Putin timp dupa aceea, este vizitat de Diavol, care ii propune un targ: acela de a primi cate 24 de ore de viata in plus daca e de acord sa dispara cate un lucru de pe Pamant in fiecare zi. 

‘De ce nu?’, isi spune tanarul, ca tot suntem sufocati de atatea lucruri inutile. Dar Dracul nu e chiar atat de prost, ca nu tinteste deloc spre cutiile de conserve, cravatele de matase, petele de pe camasa, tantari sau pungi de plastic. Noooo! 

Ce era mai trist? Ideea propriei mele morti sau aceea a disparitiei lucrurilor importante din viata mea?

In prima zi dispar telefoanele. In autobuz, oamenii citesc, se uita pe geam sau asculta muzica. Timpul se dilata si numarul durerilor cervicale scade. Oamenii privesc inainte si isi tin mainile in buzunar. 

‘Ah, a fost usor!’, isi spune bolnavul. 

A doua zi dispar filmele. Greu, greu de tot, isi spune el, cand Cel cu Coarne il sfatuieste sa isi aleaga un ultim film de vazut. Chaplin toujours.

Maine, din nou, o sa mai sterg ceva de pe fata lumii. Pentru a trai, imi despuiam propriul viitor.

A treia zi se duc Dracului ceasurile. Imi vine in minte ‘In Time’, un film in care oamenii isi purtau viata pe mana. Aici, nu. Spatii goale pe perete, dungi albe la incheieturi. Zile, saptamani, ore – duse.

Ceasurile. Nu am incetat niciodata sa ne inconjuram de aceste simboluri ale dependentei: pe peretii camerelor, in camere, chiar si la baie! Si, ca si cum asta nu ar fi fost de ajuns, a trebuit sa ni le prindem si la incheietura. Libertatea e anxiogena. Si cine zice ‘regula’, zice pierderea libertatii. Oamenii au facut in asa fel incat sa-si limiteze libertatea, creand o baterie de reguli linistitoare.

‘Ce-ar putea sa mai ceara pentru inca 24 de ore din viata mea? Merita existenta mea de postas asa ceva?’

‘Ahahahahaha, rade Dracul satisfacut! Azi e ziua acestei mici creaturi care-ti doarme pe perna si a tuturor neamurilor ei. Azi vor disparea pisicile!’

Dar personajul nostru nu il mai asculta. Prin ochii lui Varza, pisoiul de pe perna, isi vede copilaria: pe mama lui care il aduce pe Laptuca in casa, un pisoi murdar si ud gasit in sant. Moartea lui Laptuca si depresia mamei. Gasirea lui Varza si zambetul reinnoit al mamei. Moartea mamei de cancer, in urma cu patru ani. Incetarea relatiei cu tatal. El si Varza. Singurii supravietuitori ai unei familii care a incercat sa fie fericita, sau macar normala. 

Pentru cine priveste viata de aproape, seamana cu o tragedie, dar de la distanta, e o comedie! 

Exista un lucru la fel de inevitabil ca moartea: viata!

Hotararea lui e luata. Il aseaza pe Varza in cosul bicicletei de postas si pleaca spre casa tatalui, pe care nu l-a vazut de 4 ani, sa isi ia ‘la revedere’ si sa il lase pe Varza pe maini bune pentru multele vieti pisicesti pe care le va avea de trait de acum incolo.

Ah, v-am spus ca tatal sau era ceasornicar? Dar ca se intalneste cu fosta lui iubita, care ii da o scrisoare de la mama lui? Atatea detalii fine, mici, filigranate, atatea ironii, de la camasile hawaiene ale Necuratului si pana la prietenul lui cinefil care ii da din greseala un DVD gol.

Nu se pot reda toate astea, tot la fel cum viata trebuie traita, nu spusa. Chiar si viata care se stinge aproape deliberat, pentru ca alte fiinte si lucruri sa poata continua sa fie.

Ce-ar fi viata fara pisici? Ce-ar fi viata fara lucrurile care o fac frumoasa, posibila, constrangatoare, grea, impredictibila? Ce-ar fi viata fara dumnezei si draci, fara alegeri, fara responsabilitati, fara telefoane, ceasuri, filme si pisici?

Nu e deloc o carte despre matze. E doar o carte despre oameni.

Minimalist. Tinderist. Singur.

Îl bag încă o dată în priză. Nimic. Îl întorc pe toate părţile. NA-DA. Frustrarea creşte. Oare de când îl am? Ah, iată, se fac deja 10 ani, ce mai aştept de la el? A obosit, săracul. Dar voiam sa îl folosesc azi. AZI! Cum a putut să mă lase în pană aşa? După atâta timp…

Probabil că e din cauza încărcătorului, s-o fi secţionat pe undeva. Ia să vedem, unde au ăştia service autorizat? Oaaaaa, Şoseaua Viilor! No f… way, mai bine îmi iau altul. Au trecut, totuşi, 10 ani. Dar dacă mai merge? Poate că ar merita reparat. Noah, e prea mare efortul. Şoseaua Viilor?

De multă vreme, sunt atrasă de minimalism. ‚All you need is less’, îmi spun, parafrazând o zicală întrucîtva celebră. Ultima carte despre minimalism pe care am citit-o m-a lăsat însă mai puţin convinsă.

 

Fotografiile vechi îţi ocupă prea mult spaţiu? Fă-le digitale şi aruncă originalul.

Televizorul e prea mare? Aruncă-l şi ia-ţi un computer bun.

Masa şi scaunele sunt prea voluminoase? Scapă de ele şi, când prietenii vor să te viziteze, sugerează-le că e mai bine să vă întâlniţi la cafeneaua din colţ, tu nu ai loc acasă.

Aparatul ăsta foto pare că e inutil? Dă-l dracului, aruncă-l, oricînd îţi poţi cumpăra altul dacă vrei!

Curios, minimaliştii se bazează pe faptul că trăiesc într-o societate maximalistă, care le poate pune oricând la dispoziţie ce au aruncat ei pe fereastră. Ca minimalismul să existe, trebuie ca toţi ceilalţi să  fie plasa de siguranţă pentru lucrurile pe care, ups!, nu trebuia sa le azvârlim. Sau cel puţin, asta e impresia după lectura cărţii lui Fumio Sasaki – ‚Goodbye, things! The New Japanese Minimalism’. Fumio Sasaki, care trăieşte cu 3 perechi de pantaloni, 4 cămăşi, o saltea şi un MakBook Air. Aproape budist, ai spune…

minimalism

Asta e impresia şi după multele întâlniri în cabinetul meu virtual de psihoterapie cu din ce în ce mai mulţi clienţi care îşi doresc o relaţie – heterosexuală, homosexuală, puţin importă, problema e aceeaşi – şi nu găsesc în jurul lor decât ‚minimalişti’. ‚Bite-sized people’, cum ar veni. Uber-işti ai iubirii, Tinder-işti şi Grindr-işti sau cum se cheamă AirBnb-urile astea ale iubirii ‚la bucată’. Îţi doreşti o relaţie pe termen lung? Nasol! Cine e nebun să îşi ‚stocheze’ atata responsabilitate în casele din ce în ce mai minuscule, când pot să facă o poză şi să o urce pe net? La un click distanţă, un torent nesfîrşit de resurse, care nu cer nimic, nu se doresc întreţinute pe termen lung, nu lasă vase murdare, nu fac febră, nu le vine ciclul, nu îşi scrântesc piciorul, nu se strică, nu au nevoie de bani mulţi şi nu au prea multe pretenţii.

lonely

Una din hârtiile care nu îl lăsau pe Sasaki să devină minimalist era o foaie pe care mama lui desenase un traseu întrucâtva complicat, în era pre-Google maps, la prima lui vizită provincială la Tokyo. Pac!, a pozat-o, pac!, a aruncat-o. Uşor de tot, aşa-i?

Unde sunt oamenii tineri (25-35?) care îşi doresc o relaţie pe termen lung şi pe care clienţii mei nu reuşesc să îi găsească? Unde sunt lucruri gratuite care ne alcătuiesc pasiunile, obiceiurile, amintirile şi, care, uneori, ne înghesuie casele? Predica pe care o înghiţim nemestecată este, din ce în ce mai mult: ‘Nu mai deţine, foloseşte pe-al altuia !‘, Ia doar atât cât ai nevoie!’ De ce să te înhami pe viaţă, când poţi să închiriezi, să te foloseşti, să utilizezi? Las-că are altul, fraierul ăla…’

E o iluzie a libertăţii, sau poate chiar o libertate real-câştigată, în lumea asta supra-abundentă. Însă riscul dezrădăcinării nu e departe. Dacă totul e disponibil la un click distanţă, de ce să ma investesc timp, energie, vulnerabilitate, frustrare, bani în ceva ce îmi cere atât de mult efort să AM?

Îmi întorc  privirea spre epilatorul meu, pe care l-am înlocuit nu fără regret weekendul ăsta. E prea departe Şoseaua Viilor… Şi cu ăsta vechi ce fac acum? ‘Aruncă-l!‘, îmi şopteşte, sibilinic, Sasaki.

 

Ma întreb dacă întreaga coregrafie politică în jurul celor două echipe finaliste din seara asta ar fi fost diferită dacă preşedintele Franţei, acest Jupiter, cum ii spun adversarii politici, nu ar fi fost văzut sărind din scaunul lui de fericire, sau daca preşedinta Croaţiei, această doamnă bine care nu-şi arată vârsta (şi a cărei imagine a fost fals asociată cu Coco Austin*, iubita rapperului Ice-T, în costum de baie), nu şi-ar fi pupat pe frunte, de la înălţimea podiumului,  fotbaliştii (şi pe ai Franţei, fără discriminare), ca o Albă ca Zăpada piticii.

croatian president

*Sau, mai rău, în alte imagini a fost ‘confundată’ cu actriţa porno Diamond Foxx, spune presa.

M-am uitat la meci ca un etnograf tendenţios, trăgând cu ochiul pe feedul de facebook, să văd mulţimile dezlănţuite.

Unul (sau una) zice, rasist: „A câştigat MFranţa, să vezi ce bucurie o să fie la MParis.” Trecem peste gratuitatea glumei, peste lipsa de vină a bietului Mbappe şi peste faptul că toţi jucătorii Franţei sunt născuţi în Franţa. Ah, da, altcineva glumea doct despre Umpipi (nota mea: Samuel Umtiti, un prenume nu prea african). Bine că îl hulim pe Trump, dar ne închinăm la supremaţia albă fix ca el!

Altul (sau alta): „Ţin cu Franţa pentru cultura ei, pentru vin, pentru istoria şi muzica ei.” Ce legătură are asta cu fotbalul?

Altul (sau alta): „Ţin cu Croaţia pentru că sunt balcanici, aici, vecinii noştri.” Geostrategie?

Altul (sau alta): „Ţin cu Croaţia pentru că Modric a avut o copilărie chinuită.” 

Altul (sau alta): „Ţin cu Franţa pentru că este mama noastră culturală, totul avem de la ea: limbă, cultură, micul Paris…” 

Ah, eu? Nici eu nu sunt mai brează, desigur, dacă până acum cumva aţi tras concluzia că judec suveran. Deşi iubesc Franţa (nu mai mult decât India, totuşi…!), eu până să înceapă meciul am ţinut cu Franţa. Iar mai apoi, când, după imnuri, l-am auzit pe Modric încurajându-şi coechipierii cu „Aide, aide!”, m-am cam predat geopoliticii, căci atât de româneşte a sunat! Până la final, am ţinut doar cu roşu-alb-albaştri :), de oricare parte a Europei ar fi fost ei. Am încercat să am parti-pris-uri care sunt construite şi pe altceva decât pe clişee şi prejudecăţi. Dar probabil că de-asta se şi uită o întreagă planetă la meciuri, din care doar 5% se pricep: pentru toate aceste trăiri emoţionale şi incorecte politic, pentru toate aceste momente scurte în care avem nevoie de ceva mic, laic şi euforizant în care să credem.

Un rege chipeş este binecuvântat cu puteri supraumane, dar aroganţa lui nesuferită îl face să semene haos în regat. Intră în scenă un călător cu picioarele pe pământ, care îl provoacă la luptă.  Regele termină bătălia temperat, şi cei doi eroi devin prieteni şi pornesc împreună într-o serie de aventuri periculoase de-a lungul si de-a latul regatului.

ghilgames

Aceasta este, pe repede-nainte, Epopeea lui Ghilgameş gravată pe tăbliţe de lut acum 4000 de ani, ceea ce o face cea mai veche poveste din lume care a ajuns pana la noi. Ce e şi mai uimitor este faptul că ea este încă citită cu bucurie şi astăzi, şi atât de multe dintre elementele ei se regăsesc în poveştile populare care au apărut până astăzi.

Cum zicea un articol fain citit mai demult pe bbc.com, ‚De la discuţiile la marginea focului şi până la dramele de pe Netflix, naraţiunea a fost un element esenţial pentru fiecare etapă a societăţii umane.’

Vorbim de ceea ce se poate chema ‘darwinism literar’, adică ceea ce face ca o poveste bună să supravieţuiască, şi motivele evoluţioniste pentru care anumite naraţiuni – de la Odiseea lui Homer la Harry Potter – au un aşa succes. Astăzi, nu ne mai adunăm în jurul focului, însă adultul zilelor noastre petrece cam 6% dintr-o zi scufundat în poveşti pe diverse ecrane. Tot un fel de tăbliţe de lut şi ele…

storytelling around the fire

Cum rămâne cu Povestea Noastră în timp ce citim Poveştile Altora?

Trăim într-o lume în care abilitatea de a spune o Poveste (bună) poate să însemne diferenţa dintre succes şi eşec. Poveştile sunt mereu în jurul nostru şi, fie că ne dăm sau nu seama, folosim puterea naraţiunii în fiecare zi. Folosim poveşti să convingem, să amăgim, să explicăm, să distrăm, să ilustrăm ceva. Spunem poveşti să ajutăm un copil agitat să doarmă. Spunem poveşti să îmbunătăţim calitatea unei glume, să demonstrăm un punct de vedere, să convingem pe cineva de adevărul nostru. Avocaţii folosesc puterea naraţiunii să convingă juraţii de nevinovăţia clienţilor lor. Publicitarii folosesc poveşti să arate cât de incomplete ne sunt vieţile fără produsele promovate de ei, care ne vor schimba pentru totdeauna soarta-nspre mai bine. În predicile lor, preoţii folosesc poveşti pentru a ne convinge să ‘luăm calea binelui.‘ Iar politicienii… Toate poveştile gravitează în jurul aceloraşi tematici: alianţe care se fac şi se desfac, indivizi care urcă şi alţii care coboară, comploturi, răzbunare, recunoştinţă, mândrie rănită, seducţie cu sau fără succes, doliu şi jale.

Chiar daca suntem sau nu conştienţi de lucrul ăsta, adorăm să ascultăm şi să spunem poveşti, pentru că poveştile iau haosul din viaţa noastră şi dau zilelor şi orelor o formă, un sens al ordinii, o semnificaţie.

Unii spun că nu există poveşti noi, ci doar moduri noi de a spune aceleaşi poveşti cunoscute. Suntem cu toţii oameni, la urma urmei… Ne îndrăgostim de persoana (ne)potrivită, vrem să fim bogaţi, vrem să ajungem în vârful acelui munte, vrem să iubim şi să fim iubiţi, vrem să câştigăm un premiu şi vrem să fim salvaţi. Cuvântul-cheie aici este ‘vrem’. Acest ‘Vreau’ creează Povestea, mişcarea, dinamica. Da, noi suntem Personajul, dar Personajul nu e suficient ca să existe Povestea; nu există o Poveste decât atunci când Personajul vrea ceva – şi vrea cu adevărat Ceva. Şi încă tot nu avem o Poveste, căci ceea ce Vrea Personajul îl mişcă în timp şi spaţiu, însă ceea ce creează de fapt Povestea este momentul în care în calea Personajului şi a scopului său se interpune Obstacolul. Doar Obstacolul, împreună cu dorinţa puternică de a-l depăşi, e ceea ce împinge Personajul – şi Povestea – înainte. Această mişcare înainte creează conflict, acţiune, şi mai multă mişcare, confruntare şi, la final, deznodământul. Întotdeauna, în orice Poveste, cheia este Dorinţa Personajului de a-şi atinge scopul. Această dorinţă copleşitoare întăreşte Personajul şi îi dă puterea de a supravieţui tuturor suişurilor şi coborâşurilor Poveştii.

Orice Poveste bună are un moment ‚Ah!’. Povestitorii fricoşi nu spun poveşti cu ‘ah’, pentru că evită momentul culminant, atunci când Personajul este într-un moment de cumpănă şi obţine – sau nu – ceea ce îşi doreşte. Orice Poveste are o traiectorie – un început, un mijloc şi un sfârşit. Fiecare Poveste se termină cu un scop, ceea ce Aristotel numea Telos. Telos înseamnă mai mult decât un final, înseamnă că Personajul şi-a atins potenţialul. Cum ar veni, Telos-ul unei ghinde e să devină stejar…

Acuma, noi ştim că, în viaţa reală, cea mai mare parte a ghindelor nu devin stejari. Şi în vieţile noastre nu ajungem la Telos până nu murim. În schimb, ne târâm mereu prin al doilea act al poveştii, aşteptând punctul culminant. Din cauza asta suntem atât de mulţumiţi când citim o Poveste bine structurată. Din mediul sigur al sufrageriei noastre, suntem martorii strădaniilor şi eşecurilor  şi triumfurilor unui personaj. Putem să urmărim cum alţi diverşi protagonişti îşi ating Telos-ul, ştiind în acelaşi timp că în vieţile noastre nu s-a schimbat nimic, poate doar ca în timp ce citeam a apus soarele, a sunat telefonul sau e gata cina. Personajul nostru poate că a dus bătălii grele si a suferit pierderi însemnate, sau ceva l-a schimbat pentru totdeauna, şi poate că, spiritual, Povestea asta ne-a schimbat, ne-a zguduit din temelii, dar, în tot timpul ăsta, lumea noastră de bază a rămas aceeaşi.

story of my life

Cu cât mai multă ficţiune citesc şi împărtăşesc oamenii, cu atât mai uşor le este să fie empatici. (Joseph Carroll, University of Missouri-St Louis).

Cel mai probabil, lucrul ăsta se întâmplă datorită faptului că cititul sau ascultatul poveştilor activează anumite zone din cortex cunoscute pentru implicarea în procesarea socială şi emoţională a informaţiilor. Suntem obişnuiţi cu clişeul ‘emisfera stângă este despre raţiune şi calcul, iar cea dreaptă despre emoţie şi creativitate.‘, însă nu e chiar aşa.

 ‘Emisfera stângă are o funcţie narativă, e o regiune care serveşte la articularea lingvistică a desfăşurării vieţii unei persoane. Dar amintirile noastre autobiografice sunt localizate în principal în emisfera dreaptă, iar crearea unei naraţiuni coerente a propriei vieţi necesită cel puţin această formă bilaterală de integrare. Integrarea celor două emisfere ne ajută să dăm un sens propriei vieţi.’ (Daniel Siegel, ‘Mindfulness si neurobiologie’, Ed. Herald, 2016).

Fiecare Poveste începe cu armonizarea emisferelor (dreapta pentru reamintirea experienţei, stânga pentru a o putea povesti) şi găsirea Vocii. Dar asta nu se poate face de pe margine, trebuie să intri în Poveste, să-ţi dregi glasul şi să laşi vocea să înceapă.

Acum gândeşte-te la Povestea ta şi întreabă-te:

  1. Cine ‘deţine‘ Povestea, a cui e ea, de fapt?

  2. Ce s-a întâmplat înainte să înceapă Povestea?

  3. Ce s-a întâmplat după ce s-a terminat Povestea?

  4. De unde stiu că s-a terminat Povestea?

  5. Care e miza Personajului?

  6. Ce se întâmplă dacă nimeni nu (-mi) spune Povestea?

  7. Ce vrea cu adevărat Personajul?

  8. Ce secrete ţine Personajul departe de audienţă? Dar departe de Sine?

  9. Ce face Personajul ca să îşi seducă audienţa, să o convingă de Adevărul Său?

  10. Cât de mult va creşte Personajul pe parcursul Poveştii sale?

Sigur, sigur, şlefuim toată viaţa la POVESTEA NOASTRĂ, în speranţa că o vom desăvârşi. Însă arta nu e niciodată perfectă, şi Povestea nu va ieşi niciodată fix aşa cum ne-o dorim. Poveştile respiră în propriul lor ritm şi, atunci când sunt pregătite, pleacă de la noi pentru a-şi trăi propriile lor vieţi, ne abandonează. Uneori, revin peste ani şi atunci nici nu le mai recunoaştem. Cel mai bun lucru pe care-l putem face e să le îmbrăcăm frumos, să le pieptănăm şi să le dăm drumul în lume. Cine ştie, peste 4000 de ani, cineva le va mai desluşi încă de pe alte tăbliţe de lut…

 

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: