Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Ma întreb dacă întreaga coregrafie politică în jurul celor două echipe finaliste din seara asta ar fi fost diferită dacă preşedintele Franţei, acest Jupiter, cum ii spun adversarii politici, nu ar fi fost văzut sărind din scaunul lui de fericire, sau daca preşedinta Croaţiei, această doamnă bine care nu-şi arată vârsta (şi a cărei imagine a fost fals asociată cu Coco Austin*, iubita rapperului Ice-T, în costum de baie), nu şi-ar fi pupat pe frunte, de la înălţimea podiumului,  fotbaliştii (şi pe ai Franţei, fără discriminare), ca o Albă ca Zăpada piticii.

croatian president

*Sau, mai rău, în alte imagini a fost ‘confundată’ cu actriţa porno Diamond Foxx, spune presa.

M-am uitat la meci ca un etnograf tendenţios, trăgând cu ochiul pe feedul de facebook, să văd mulţimile dezlănţuite.

Unul (sau una) zice, rasist: „A câştigat MFranţa, să vezi ce bucurie o să fie la MParis.” Trecem peste gratuitatea glumei, peste lipsa de vină a bietului Mbappe şi peste faptul că toţi jucătorii Franţei sunt născuţi în Franţa. Ah, da, altcineva glumea doct despre Umpipi (nota mea: Samuel Umtiti, un prenume nu prea african). Bine că îl hulim pe Trump, dar ne închinăm la supremaţia albă fix ca el!

Altul (sau alta): „Ţin cu Franţa pentru cultura ei, pentru vin, pentru istoria şi muzica ei.” Ce legătură are asta cu fotbalul?

Altul (sau alta): „Ţin cu Croaţia pentru că sunt balcanici, aici, vecinii noştri.” Geostrategie?

Altul (sau alta): „Ţin cu Croaţia pentru că Modric a avut o copilărie chinuită.” 

Altul (sau alta): „Ţin cu Franţa pentru că este mama noastră culturală, totul avem de la ea: limbă, cultură, micul Paris…” 

Ah, eu? Nici eu nu sunt mai brează, desigur, dacă până acum cumva aţi tras concluzia că judec suveran. Deşi iubesc Franţa (nu mai mult decât India, totuşi…!), eu până să înceapă meciul am ţinut cu Franţa. Iar mai apoi, când, după imnuri, l-am auzit pe Modric încurajându-şi coechipierii cu „Aide, aide!”, m-am cam predat geopoliticii, căci atât de româneşte a sunat! Până la final, am ţinut doar cu roşu-alb-albaştri :), de oricare parte a Europei ar fi fost ei. Am încercat să am parti-pris-uri care sunt construite şi pe altceva decât pe clişee şi prejudecăţi. Dar probabil că de-asta se şi uită o întreagă planetă la meciuri, din care doar 5% se pricep: pentru toate aceste trăiri emoţionale şi incorecte politic, pentru toate aceste momente scurte în care avem nevoie de ceva mic, laic şi euforizant în care să credem.

Un rege chipeş este binecuvântat cu puteri supraumane, dar aroganţa lui nesuferită îl face să semene haos în regat. Intră în scenă un călător cu picioarele pe pământ, care îl provoacă la luptă.  Regele termină bătălia temperat, şi cei doi eroi devin prieteni şi pornesc împreună într-o serie de aventuri periculoase de-a lungul si de-a latul regatului.

ghilgames

Aceasta este, pe repede-nainte, Epopeea lui Ghilgameş gravată pe tăbliţe de lut acum 4000 de ani, ceea ce o face cea mai veche poveste din lume care a ajuns pana la noi. Ce e şi mai uimitor este faptul că ea este încă citită cu bucurie şi astăzi, şi atât de multe dintre elementele ei se regăsesc în poveştile populare care au apărut până astăzi.

Cum zicea un articol fain citit mai demult pe bbc.com, ‚De la discuţiile la marginea focului şi până la dramele de pe Netflix, naraţiunea a fost un element esenţial pentru fiecare etapă a societăţii umane.’

Vorbim de ceea ce se poate chema ‘darwinism literar’, adică ceea ce face ca o poveste bună să supravieţuiască, şi motivele evoluţioniste pentru care anumite naraţiuni – de la Odiseea lui Homer la Harry Potter – au un aşa succes. Astăzi, nu ne mai adunăm în jurul focului, însă adultul zilelor noastre petrece cam 6% dintr-o zi scufundat în poveşti pe diverse ecrane. Tot un fel de tăbliţe de lut şi ele…

storytelling around the fire

Cum rămâne cu Povestea Noastră în timp ce citim Poveştile Altora?

Trăim într-o lume în care abilitatea de a spune o Poveste (bună) poate să însemne diferenţa dintre succes şi eşec. Poveştile sunt mereu în jurul nostru şi, fie că ne dăm sau nu seama, folosim puterea naraţiunii în fiecare zi. Folosim poveşti să convingem, să amăgim, să explicăm, să distrăm, să ilustrăm ceva. Spunem poveşti să ajutăm un copil agitat să doarmă. Spunem poveşti să îmbunătăţim calitatea unei glume, să demonstrăm un punct de vedere, să convingem pe cineva de adevărul nostru. Avocaţii folosesc puterea naraţiunii să convingă juraţii de nevinovăţia clienţilor lor. Publicitarii folosesc poveşti să arate cât de incomplete ne sunt vieţile fără produsele promovate de ei, care ne vor schimba pentru totdeauna soarta-nspre mai bine. În predicile lor, preoţii folosesc poveşti pentru a ne convinge să ‘luăm calea binelui.‘ Iar politicienii… Toate poveştile gravitează în jurul aceloraşi tematici: alianţe care se fac şi se desfac, indivizi care urcă şi alţii care coboară, comploturi, răzbunare, recunoştinţă, mândrie rănită, seducţie cu sau fără succes, doliu şi jale.

Chiar daca suntem sau nu conştienţi de lucrul ăsta, adorăm să ascultăm şi să spunem poveşti, pentru că poveştile iau haosul din viaţa noastră şi dau zilelor şi orelor o formă, un sens al ordinii, o semnificaţie.

Unii spun că nu există poveşti noi, ci doar moduri noi de a spune aceleaşi poveşti cunoscute. Suntem cu toţii oameni, la urma urmei… Ne îndrăgostim de persoana (ne)potrivită, vrem să fim bogaţi, vrem să ajungem în vârful acelui munte, vrem să iubim şi să fim iubiţi, vrem să câştigăm un premiu şi vrem să fim salvaţi. Cuvântul-cheie aici este ‘vrem’. Acest ‘Vreau’ creează Povestea, mişcarea, dinamica. Da, noi suntem Personajul, dar Personajul nu e suficient ca să existe Povestea; nu există o Poveste decât atunci când Personajul vrea ceva – şi vrea cu adevărat Ceva. Şi încă tot nu avem o Poveste, căci ceea ce Vrea Personajul îl mişcă în timp şi spaţiu, însă ceea ce creează de fapt Povestea este momentul în care în calea Personajului şi a scopului său se interpune Obstacolul. Doar Obstacolul, împreună cu dorinţa puternică de a-l depăşi, e ceea ce împinge Personajul – şi Povestea – înainte. Această mişcare înainte creează conflict, acţiune, şi mai multă mişcare, confruntare şi, la final, deznodământul. Întotdeauna, în orice Poveste, cheia este Dorinţa Personajului de a-şi atinge scopul. Această dorinţă copleşitoare întăreşte Personajul şi îi dă puterea de a supravieţui tuturor suişurilor şi coborâşurilor Poveştii.

Orice Poveste bună are un moment ‚Ah!’. Povestitorii fricoşi nu spun poveşti cu ‘ah’, pentru că evită momentul culminant, atunci când Personajul este într-un moment de cumpănă şi obţine – sau nu – ceea ce îşi doreşte. Orice Poveste are o traiectorie – un început, un mijloc şi un sfârşit. Fiecare Poveste se termină cu un scop, ceea ce Aristotel numea Telos. Telos înseamnă mai mult decât un final, înseamnă că Personajul şi-a atins potenţialul. Cum ar veni, Telos-ul unei ghinde e să devină stejar…

Acuma, noi ştim că, în viaţa reală, cea mai mare parte a ghindelor nu devin stejari. Şi în vieţile noastre nu ajungem la Telos până nu murim. În schimb, ne târâm mereu prin al doilea act al poveştii, aşteptând punctul culminant. Din cauza asta suntem atât de mulţumiţi când citim o Poveste bine structurată. Din mediul sigur al sufrageriei noastre, suntem martorii strădaniilor şi eşecurilor  şi triumfurilor unui personaj. Putem să urmărim cum alţi diverşi protagonişti îşi ating Telos-ul, ştiind în acelaşi timp că în vieţile noastre nu s-a schimbat nimic, poate doar ca în timp ce citeam a apus soarele, a sunat telefonul sau e gata cina. Personajul nostru poate că a dus bătălii grele si a suferit pierderi însemnate, sau ceva l-a schimbat pentru totdeauna, şi poate că, spiritual, Povestea asta ne-a schimbat, ne-a zguduit din temelii, dar, în tot timpul ăsta, lumea noastră de bază a rămas aceeaşi.

story of my life

Cu cât mai multă ficţiune citesc şi împărtăşesc oamenii, cu atât mai uşor le este să fie empatici. (Joseph Carroll, University of Missouri-St Louis).

Cel mai probabil, lucrul ăsta se întâmplă datorită faptului că cititul sau ascultatul poveştilor activează anumite zone din cortex cunoscute pentru implicarea în procesarea socială şi emoţională a informaţiilor. Suntem obişnuiţi cu clişeul ‘emisfera stângă este despre raţiune şi calcul, iar cea dreaptă despre emoţie şi creativitate.‘, însă nu e chiar aşa.

 ‘Emisfera stângă are o funcţie narativă, e o regiune care serveşte la articularea lingvistică a desfăşurării vieţii unei persoane. Dar amintirile noastre autobiografice sunt localizate în principal în emisfera dreaptă, iar crearea unei naraţiuni coerente a propriei vieţi necesită cel puţin această formă bilaterală de integrare. Integrarea celor două emisfere ne ajută să dăm un sens propriei vieţi.’ (Daniel Siegel, ‘Mindfulness si neurobiologie’, Ed. Herald, 2016).

Fiecare Poveste începe cu armonizarea emisferelor (dreapta pentru reamintirea experienţei, stânga pentru a o putea povesti) şi găsirea Vocii. Dar asta nu se poate face de pe margine, trebuie să intri în Poveste, să-ţi dregi glasul şi să laşi vocea să înceapă.

Acum gândeşte-te la Povestea ta şi întreabă-te:

  1. Cine ‘deţine‘ Povestea, a cui e ea, de fapt?

  2. Ce s-a întâmplat înainte să înceapă Povestea?

  3. Ce s-a întâmplat după ce s-a terminat Povestea?

  4. De unde stiu că s-a terminat Povestea?

  5. Care e miza Personajului?

  6. Ce se întâmplă dacă nimeni nu (-mi) spune Povestea?

  7. Ce vrea cu adevărat Personajul?

  8. Ce secrete ţine Personajul departe de audienţă? Dar departe de Sine?

  9. Ce face Personajul ca să îşi seducă audienţa, să o convingă de Adevărul Său?

  10. Cât de mult va creşte Personajul pe parcursul Poveştii sale?

Sigur, sigur, şlefuim toată viaţa la POVESTEA NOASTRĂ, în speranţa că o vom desăvârşi. Însă arta nu e niciodată perfectă, şi Povestea nu va ieşi niciodată fix aşa cum ne-o dorim. Poveştile respiră în propriul lor ritm şi, atunci când sunt pregătite, pleacă de la noi pentru a-şi trăi propriile lor vieţi, ne abandonează. Uneori, revin peste ani şi atunci nici nu le mai recunoaştem. Cel mai bun lucru pe care-l putem face e să le îmbrăcăm frumos, să le pieptănăm şi să le dăm drumul în lume. Cine ştie, peste 4000 de ani, cineva le va mai desluşi încă de pe alte tăbliţe de lut…

 

 

1E64D8D1-65D9-407D-91DF-3B2813122C25

Nu pot sa va spun cine a scris textul de mai jos, caci as impartasi date personale fara acordul respectivului, asa ca sa zicem ca vine din intelepciunea populara publica de pe un profil public LinkedIn. E om de Finance – nu, nu am dezvaluit nicio informatie personala, deoarece simpla informatie ca e un om de Finance care a postat azi pe LinkedIn nu va ajuta sa identificati persoana. Sunt GDPR compliant, asadar pot sa merg mai departe.

Prima zi de GDPR.
Sunt bucuros ca am primit in continuare spam-uri.
GDPR este o lege impotriva logicii in care functioneaza o afacere.
Chiar impotriva modului natural in care interactioneaza oamenii.

Cred ca peste 90% din afaceri ar da faliment daca ar respecta GDPR .
De azi, poti sa suni potentialii clienti doar dupa ce ai acceptul lor de a fi contactati. Dar cum naiba sa obtii acceptul daca nu-i contactezi?

Oamenii ar ramane necasatoriti daca ar respecta principiile GDPR.
Eu am sunat-o pe sotia mea timp de 4 luni pentru a obtine prima intalnire. A acceptat sa ne intalnim dupa ce am sunat-o de peste 100 de ori.
Daca exista GDPR, sigur luam pedeapsa maxima: 20 mil de euro.

Stiu, unii vor comenta. “Vai , nu vreau sa fiu derajat de spamuri”
Poate nu ai realizat. Toata media este plina de spam-uri.
Cati spun „wow, cat imi doresc sa vad reclame TV sau zeci de poze cu cirese, rapita, poze cu ciorbe si tocanite,”

Nu vrei sa te sune de 10 ori un om de vanzari? Blocheaza-i telefonul. Job-ul lui este sa te sune de o suta de ori.

Dar, te rog, nu te duce sa reclami atunci cand primesti un spam.
Datoria oamenilor care conduc o afacere sau lucreaza in vanzari este sa te bata la cap in legatura cu produsul lor.’

Aici se termina citatul. Desigur, omului i-au sarit multi in cap. Eu ii multumesc pentru text, desi nu sunt intrutotul de acord cu el.

Libertatea ta se incheie acolo unde incepe libertatea mea. Dar da, sunt multe alte mijloace de a te izola decat reclamatia si amenda.

In decursul anilor, am primit emailuri cu: ‘La multi ani, Vasile!’ si reduceri de ziua numelui, telefoane in care juni imberbi imi vindeau orice, de la bitcoini la investitii si de la telefoane la asigurari.

Am devenit paranoici. In lumea ‘programatic advertising’ (nu am vazut nicio reglementare GDPR pentru domeniul asta), ne deranjeaza un email de la o editura, amenintam cu reclamatia pe oricine indrazneste sa ne spuna pe nume. In acelasi timp, umplem retelele cu poze in costum de baie, copilul nou nascut si farfuria cu mancare. Exhibitionisti si paranoici, un soi de bipolaritate bolnava in care ne complacem zoriti. Chiuim de bucuri ca ni s-a curatat inboxul de spamuri. Intotdeauna a existat optiunea ‘Mark as spam’, nu? Mie inca mi-e teama ca, in avalansa de emailuri care cereau reconfirmare, mi-a scapat vreunul pe care chiar voiam sa-l mai primesc.

Buna ziua, va sun de la firma de contabilitate xyz. Doamna Tusti, firma Bisti?

– Dar firma Bisti inca nu exista!

-Oh ba da, s-a publicat acum jumatate de ora pe site-ul Registrului Comertului!

Multumesc ca mi-ati spus ca mi-a iesit firma…

Institutiile statului nu sunt gata, unele din ele chiar incalca legea. Noi, oamenii obisnuiti, nu suntem gata. A trebuit sa ma reabonez stupid la newslettere la care m-am abonat cu mana mea si pe care vreau sa le primesc in continuare, pentru ca tuturor le e frica sa nu cumva sa nu fi facut tot ce trebuie si o amenda imensa sa ii scoata din business.

Un email sec de la unroll.me (serviciul care imi gaseste, gestioneaza si grupeaza emailurile) ma anunta: ‘Incepand cu 25 mai, vom putea continua sa deservim doar clienti din afara UE. Click aici daca nu sunteti din UE.’ U…E…

Am primit tot felul de cereri de reabonare, intr-un joc al seductiei cu sula-n coaste. Unii ma mituiau, altii imi cereau fie cont de Google fie, daca nu am, sa trimit datele personale pe email, altii faceau misto, altii deplangeau situatia.

Nu putem sa ramanem conectati daca nu dam, daca nu suntem in legatura. Imi place cand site-urile isi reamintesc parola mea. Imi place cand operatorul de telefonie mobila, vanzatorul de la magazin, magazinul online, Amazon, AirBnb si atatia altii isi amintesc ce vreau, ce imi place… Orice uz poate presupune si un abuz, insa cat de mult e prea mult?

Da, oamenii au nevoie sa vanda, iar eu am dreptul sa nu cumpar. Intre aceste doua libertati intretaiate sta o societate care nu stie ce sa faca cu stadiul de progres la care a ajuns. Chei, parole, coduri, criptari, usi, restrictie. Amenda, pedeapsa, bani, faliment. E asta solutia? Da, Cambridge Analytica a gresit. Da, facebook a fost golan. Da, se fac bani ireal de multi atunci cand datele personale ajung in mainile cui trebuie. Dar de aici si pana la conformarea ultimului PFA la acelasi set de reguli e cale lunga.

Saptamana viitoare, probabil ca am sa aud susurat in ureche: ‘Nu vrei sa cumperi niste bitcoini? Vand ieftin…’ Aproape ca mi-e deja dor de putina normalitate.

 

Se cheamă bleisure. Sună ca o rană, dar nu e decât un alt fel de a planifica o călătorie de business în aşa fel încât să mă întorc mai bogată vizual şi sufleteşte.

Aşa a fost şi cu Copenhaga, oraş de care m-am îndrăgostit şi unde cu siguranţă voi reveni.

*

La puţin peste 50 de kilometri de Copenhaga, se înalţă falnic Kronborg (literal, ‘castelul coroanei’) sau, în varianta lui romanţată, Elsinore. Castelul lui Hamlet adică. La minus 5 grade şi pe un vânt năprasnic, când am ajuns acolo, e drept că putea să fie orice.

‘Frederick şi Christian, Christian şi Frederick, familia noastra regală, deşi una din cele mai vechi monarhii, de prin anul 900, era rău în pană de inspiraţie când venea vorba să îşi boteze copiii. Acum o avem pe Margaret, dar când va preda succesiunea, cine o va prelua? Desigur, fiul ei, Frederick! hahaha!’, face Heda, conspirativ. ‘Deci cum ar fi putut să nu profite de ocazia de a deveni celebri cu Hamlet?’, râde ea caustic. De fapt, îl chema Amleth şi era de la alt castel, dar istoria asta e, de obicei, tăcere.

Casele se înşiruie fugar pe marginea drumului. Frumoase, cu bun gust, elegante. Ce ziceaţi, nordicii nu au inspiraţie şi nu sunt creativi? Bine, dar rămâne cum am spus.

De cealaltă parte a drumului, marea îngheţată şi, doar puţin mai departe, pe celălalt mal, Suedia. Eternul frenemy (friend & enemy), probabil principalul responsabil pentru faptul că Danemarca are acum doar puţin peste 5 milioane de locuitori şi un teritoriu de 10000 de insule (fara a număra Groenlanda şi Insulele Feroe), din care doar 70 sunt locuite. Cu toate astea, deşi Danemarca aparţine celei mai mici ţări scandinave, coroana daneza e cea mai puternică faţă de euro dintre ţările nordice.

– Is it perfect?, intreaba chelnerul. Ha!. nici nu trebuie să fie, unde ţi-e spiritul hygge?, îmi vine să-l întreb. Sau lagom, al prietenilor suedezi. Nici prea mult, nici prea puţin, nici prea interns, nici prea fad, nici prea tare, nici prea incet, nici prea cald, nici prea rece…

Oamenii sunt fericiţi. Par fericiţi, cel puţin, şi legaţi de o solidaritate şi de o încredere pe care cu greu le pot transporta în contextul de acasă. La Ny Carlsberg Glyptotek, o imensă galerie de artă ale cărei baze au fost puse de fiul fondatorului Carslberg, oamenii aşteaptă deschiderea galeriei, la ora 11.00, într-un viscol crâncen. Nimeni nu comentează, nimeni nu bombăne, nimeni nu bate în geamuri că ‘Nu vedeţi, dom’ne, că ninge, nu puteţi să deschideţi şi voi mai devreme?’. Înăuntru, la garderobă, un anunţ deasupra micilor cabine -vestiar avertiza că ne lăsăm hainele pe umeraşe pe riscul nostru. Nu am văzut pe nimeni să îşi îndese haina în cabină, de teamă să nu îi fie furată. Am lăsat-o şi eu afară, şi nu o dată. Singurul lucru care s-a întâmplat cu ea este că am găsit-o uscată 🙂

Probabil că nici hygge, nici lagm, nu s-ar fi putut naşte în sudul Europei. Un amestec de climă cu un secularism în care mersul la biserică (foarte rar) este invers proporţional cu numărul de ori pe zi în care bat clopotele (cam tot atât de des cât cântă muezinul…!), cu o moderaţie ascetică şi o discreţie care se învaţă fac din ţările nordice nu numai locul de pe pământ unde oamenii sunt fericiţi şi mulţumiţi cu sine, ci şi o societate echilibrată într-o lume a excesului şi accentului exagerat pe performanţă. Asta nu înseamnă un dolce far niente sau un laissez faire prost înţeles. Ci doar un moment din multe de uimire şi încântare pe care le-am avut timp preţ de-o săptămână. Ultimul când, în viscol, înfofolită bine şi protejându-mă de vânt şi de lapoviţă sub umbrelă, nu am realizat că stăteam ca … în mijlocul unei piste de biciclete pe stradă, iar un biciclist se oprise lângă mine şi aştepta răbdător să mă dau la o parte. Ah, şi un ultim lucru – pistele de biciclişti nu sunt delimitate de trotuarele pentru pietoni de broduri groase de neam-prost, ci doar de un alt model al carosabilului şi de o bordură de 10-15 cm. Şi da, la semafor bicicliştii devin pietoni, aşa cum scrie la carte…

N-am avut timp de niciun castel în afara lui Rosenborg, duminică. Au rămas atât de multe: Amalienborg (unde am ajuns exact când se schimba garda la palat), Fredericksberg, Frederiksberg, Christiansborg, Rosensborg, Fredensborg…

 

(mai multe fotografii aici).

 

Am plecat cu multă teamă. Sufletul meu de sudistă a Europei, başca îndrăgostită de India, respinsă de mulţi pentru (prea) mult haos şi (prea) multă culoare, era intimidat de nordul rece şi luteran.

Danemarca însă apelează la latura mea disciplinată, ordonată, discretă şi tăcută fără să mă simt încorsetată. Bine primită dar suficient de trecută cu vederea încât să mă pot bucura în voie de ce văd, de ce simt.

Astăzi – Christiania, un loc pe care am vrut să îl văd încă de când am citit prima dată despre el. O enclavă anti-socială şi idealistă, apărută la începutul anilor ’70, prin ‘ocuparea’ treptată a cazarmei din Christianshavn a celor care se considerau incapabili să se adapteze îngrădirilor societăţii contemporane. Toţi hipioţii, persoanele fără adăpost, artiştii, tinerii rebeli, au invadat dormitoarele şi magaziile fostei cazarme.

1_intrare Chr2_Chr10_Chr selfiexx_exit Chr

Da, opusul cladirilor austere şi masive au fost micile căsuţe, unele dărăpănate, pictate cu o bogăţie de culori. Oraşul de beton şi apă a fost înlocuit de un orăşel vesel, colorat, plin de verdeaţă şi de libertate. Jacob Ludvigsen, adeptul mişcării anarhiste Provo, omul care a lansat provocarea creării Oraşului Liber Christiania, s-ar mira astăzi. Foştii hipioţi continuă să fumeze marijuana şi canabis la liber pe străzi (pe strada principală – Pusher – miroase serios a chestii grele, iar fotografiatul e interzis) , însă îşi plimbă nepoţii şi câinii, taie lemnele, sapă grădina şi dau mâncare raţelor de pe lac.
Oraşul este guvernat colectiv şi, deşi pornit dintr-o mişcare anarhistă, acum are propriile reguli: fără arme, fără droguri grele, cu taxe plătite către primăria oraşului Copenhaga, cu şcoală, grădiniţă, poştă, magazine, cu steag (trei cerculeţe galbene pe fond roşu, reprezentând cele 3 puncte de pe i-urile din Christiania) şi propria monedă.

Între Utopia lui Morus şi Christiania lui Ludvigsen nu e, probabil, decât o diferenţă de nuanţă. Prin setea de a fi diferit de celălalt, ajungem, de fapt, să îi semănăm.

Deşi nu era deloc pustiu când am ajuns, în pofida zăpezii şi a gradelor negative de afară, Christiania mi s-a părut o joacă de copii. Unele case sunt maimuţărite de desene, altele îmfrumuseţate, însă all in all nu le poţi lua în serios. Pare o joacă de oameni mari, o casă de păpuşi în care se încăpăţânează să locuiască bunici…

(mai multe poze aici)

Kobenhavn, 3 martie 2018

De(-a) ce ne jucăm?

– Stai, stai, lasă-mă, acum, acum, aaaaaaaarrrrrrrrrrrrrggggggggggggggghhhhhhhhhh! M-a bătut!

Se întoarce spre mine cu o faţă dezamagită: N-am reuşit nici de data asta.

De ce ne jucăm toată viaţa? De ce gamificarea funcţionează chiar şi în domenii precum cercetarea de piaţă, unde aplicarea unui chestionar devine mai distractivă şi chiar validitatea răspunsurilor creşte atunci când chestionarul este gamificat, adica întrebările sunt formulate şi vizualizate mai degrabă pentru a se adresa intuiţiei decât raţionalului formal din mintea consumatorului.

lifeisagame

Într-un sens, suntem, cu toţii, gameri şi asta nu e neapărat rău. Sau cel puţin asa ne spune Berni Good, specialistă în psihologia jocurilor video, pe care am auzit-o acum vreo doi ani la o conferinţă MRS la Londra. Vorbea unei săli pline de oameni serioşi la costum, care o priveau cu oarecare milă şi chiar teamă atunci când spunea cu seriozitate:

‘Cercetările au arătat că jocurile video sporesc productivitatea şi creativitatea şi toate studiile asupra creierului spun că jocurile video implică mai multe zone ale creierului comparativ cu cititul.’ [o blasfemie pentru mine!]. ‚Pentru dezvoltatorii de jocuri, înţelegerea acestui fapt este crucială pentru dezvoltarea unui joc de succes – de exemplu, îmbunătăţirea jocului prin creşterea numărului de oportunităţi pentru fiecare provocare, realizare şi recompensă în parte activează centrul recompensei din creier, ceea ce permite eliberarea dopaminei – o substanţă chimică care îl face pe jucător să se simtă minunat şi stimulează faptul că, prin învăţarea pe baza recompensei, acesta să ajungă la nivelul următor.’

‘Chiar dacă jocul este sau nu multi-player, prin permiterea unui nivel oarecare de relaţionare în cadrul jocului, dezvoltatorii acestuia pot să acceseze hipotalamusul care eliberează occitocină, o substanţă chimică foarte puternică, al cărei rezultat poate unifica jucătorii atît de mult, încât poate determina motivaţii sociale pentru implicarea în joc. Ne place să îi sfătuim pe cei care elaborează jocuri video să acceseze cortexul cingulat anterior dorsal, care îl oblige pe jucător să gândească, deoarece, această zonă a creierului fiind responsabilă de cogniţie, asta poate să ăl ajute pe jucător să se simtă competent şi să rămână în joc datorită acestor declanşatori ai cunoaşterii.’

Deci cum? Da, există o firmă care îî ajută pe dezvoltatorii de jocuri să creeze aplicaţii care ne ajută şi ne subjugă în acelaşi timp, ne dezvoltă şi ne spală creierul în aceeaşi măsură şi cu aceeaşi răceală.

Acum zece ani, Second Life începea să facă ravagii, seducând-ne să ne construim în virtual realitatea pe care ne-o dorim, departe de aceea din care, în fapt, făceam parte şi pe care ne-o construisem cu mâna noastră. Desigur, unii psihologi precum Berni Good au putut să spună că mai bine să primim o gratificaţie virtuală decât să cădem în depresie. Anul trecut, Pokemon Go ne făcea să intrăm în stâlpi vânând nişte fiinţe urâte şi inexistente. Tot aşa, unii au argumentat că, urmărind creaturile prin parcuri şi pe străzi, au început să facă mişcare şi să aibă un stil de viaţă mai sănătos.

Nu şi-a măsurat nimeni glicemia după câte mii de şiruri de bomboane şi ciocolată şi bezea şi jeleu a înşirat în formaţiuni cuminţi de trei, patru sau cinci bucăţi în Candy Crush Saga, şi nici WWF-ul nu e dat pe spate de câte milioane de urşi sunt salvaţi zilnic în Candy Crush Soda.

Clash of Clans? Desigur! Ce alt mod mai bun de a ne simţi eroi nemuritori, învingători, speciali, aparte, demiurgi? Tanchist.ro, cu reclama lui adresată gulerelor albe plictisite de atâtea Excel-uri fără rost şi Triviador, în care cucereşti de repetate ori România şi îţi formezi cultura generală în acelaşi timp. Îmi amintesc de un joc sângeros şi stupid recomandat de un coleg acum vreo 15 ani, în care omorai oi (!!!) umplându-ţi ecranul de un sânge virtual dar nu mai puţin scârbos, joc care, chipurile, îţi diminua frustrările legate de job. League of Legends, Super Mario, Pac-Man şi altele, şi altele. Site-uri bazate, cum ar fi statista.com, ţin aproape cu topuri anuale. Vreţi să ştiţi care au fost cele mai bune jocuri video din 2017? Click aici.

game.jpg

Studii serioase investigate de The Economist au arătat că adolescenţii de astăţi încep să bea mai târziu (16 ani în loc de 14 ani), să ia droguri mai târziu, să facă sex mai tîrziu, să fumeze mai târziu sau mai puţin sau deloc, iar criminalitatea juvenilă a scăzut semnificativ în Europa. Deşi The Economist concluzionează că explicaţia în mare parte pentru aceste tendinţe stă în timpul mai mare petrecut cu părinţii, în preocuparea pentru şcoală, în amestecul rasial şi cultural mai mare, în care se melanjează şi tabuu-uri religioase şi culturale împotriva acestor comportamente, ajunge, în final, şi la argumentele în legătură cu articolul de faţă: timpul petrecut online de către adolescenţi a crescut exponenţial; clasamentul ţărilor e condus de Chile, unde adolescenţii petrec în medie 195 de minute pe zi online într-o zi lucrătoare şi 230 de minute în weekend. Căci ‘Adolescenţii care comunică în special online pot să facă schimb de bârfe, insulte şi poze nud fără să fie nevoiţi să schimbe şi fluide corporale, lovituri sau sticle de vodcă.’ Dincolo de avantajele virtualizării tuturor realităţilor, din păcate se virtualizează şi emoţiile, şi prieteniile faţă în faţă, şi dialogurile, scrise acum atât de prescurtat încât devin o nouă limbă.

Dar li se aplică numai lor? Atâtea strategii virtuale care sunt prelungirea unor filosofii de viaţă! Unii vor să meargă doar înainte, făcând nivel după nivel. Alţii fac performanţă jucând, hedonic şi determinat, acelaşi nivel de 100 de ori, ca să-şi îmbunătăţească scorul propriu dar şi pentru a câştiga din rezultatul comparaţiei cu ‚prietenii’. Căci, pervers, ‘Login with Facebook’ a devenit cea mai facilă modalitate de conectare, care te scuteşte de crearea unui cont nou şi de ‚Care-o fi parola’? Dar ‘Login with Facebook’ înseamnă şi o perpetuă şi sterilă competiţie cu nişte oameni pe care uneori nici nu i-ai mai recunoaşte pe stradă.

Cel mai cool e că, indiferent ce joc ai juca – sport, trivia, luptă, imperii -, ai multe vieţi. Şi când nu mai ai, ceri altora care, mici dumnezei, îţi oferă încă puţin acces la dopamină doar printr-un click plictisit de mouse.

Jocurile online nu sunt doar ‘o joacă de copii’ şi stadiile vieţii nu mai sunt la fel de bine tranşate cum erau. În 1919, Lucian Blaga îşi creiona ‚Trei feţe’ cu gândul la diferenţele dintre vârste:

Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”

Tânărul cântă: „Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”

Bătrânul tace: „Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”

video games

Astăzi, găsim valoare, escapism, recompense, vieţi nenumărate şi o soluţie la realitate în ceea ce ne oferă aceasta viaţă second hand, dar atât de dulce şi de neproblematică…

Disclaimer: Am început cu Luxor, îndesând compulsiv bile colorate în gura Sfinxului. Am jucat Candy Crush Saga până la un nivel cu multe zerouri, care părea imposibil de făcut. Acum, câştig o dată pe săptămână satisfacţie doctă şi de scurtă durată explodând turnuri în Triviador şi răspunzând corect la întrebări de cultură generală. Din când în când, mai salvez nişte urşi captivi în miere în Candy Crush Soda, dar – helas! – nu pe contul meu. Nu am jucat niciodată Solitaire, mi se pare stupid.

O fată cu-o chitară

O fată cu speranţă şi o chitară în mână e aceeaşi cu o femeie cu ukulele? Aceeaşi cu o femeie cu certitudini? Cât de repede oare ne părăsim visele copilăreşti pentru obiective realiste, pentru planuri fără dantele, pentru materialisme fără conţinut?

Vara 1984, stadionul din Constanţa. Stau înfrigurată – vorba vine! – la o coadă imensă. Nu, nu se dă nimic. Vreau să cânt. Am 10 ani şi abia aştept să-l cunosc pe Adrian Păunescu.

Mă primeşte.
– Ai voce bună, la ce instrument ştii să cânţi?

Plec dezamăgită, cu coada-ntre picioare. Nu am decât vocea. Nu e destul. ‘Mai vino când vei şti să cânţi şi la ceva. Ai timp să înveţi. Nu lăsa vocea asta să se ducă. Succes!’

Vara 1985. Profesorul de muzică de la şcoală primeşte misiunea de la ai mei să îmi cumpere o chitară potrivită şi suficient de profesionistă. Mă pun pe învăţat, un pic prin curtea şcolii de la golănaşii de cartier, un pic pe la Şcoala Populară, un pic de la profesorul de muzică, mult prin tabere, ore cu un profesor de chitară… Lucrurile progresează. Dar nu mai apuc să revin la preselecţii. Cenaclul Flacăra devine un vis încheiat înainte de a începe, căci este desfiinţat mai târziu în 1985, lucru de care am aflat mai apoi.

Continui să cânt. Mult, mai mult până la punctul de inflexiune al…

2010. Renunţ la chitară, o dăruiesc, căci era din ce în ce mai prăfuită.
2012. Îmi cumpăr nişte ukulele dintr-o delegaţie corporatistă la Budapesta.
2017. Mă gândesc să vând ukulele pe OLX, căci n-am timp de ele…

Aici, singura filmare naivă a fetei cu chitara, în 2005:

 

Ce madlenă mi-a reamintit de toate lucrurile astea? Aseară, la Gala Om Bun de la Sala Palatului, în afară de juniorii simpatici de la SPAM, timp de 6 ore am asistat la un maraton de fantome. Fantome drăguţe, care au ridicat sala în picioare şi au făcut-o să cânte şi să danseze timp de atâtea ore. Fără NICI O PAUZĂ. Oamenii ieşeau la toaletă, beau-mâncau la chioşcul din hol, ieşeau la o ţigară palmată şi rapidă şi reintrau în sală. Fantome dintr-un trecut în care credeam în hobby-urile mele şi în care aveam un vis: Baniciu, Şeicaru, Alifantis, Emeric Imre, Vintilă, Socaciu… Iată-i, trecuţi bine de vârsta tinereţii, cu chitara în mână, ridicând mii de oameni de pe scaune.

Am renunţat la ceva mic, care îmi făcea bucurie, căci sigur celebritatea nu o căutam. De la fata mică cu chitară mare, am fost femeia cu ukulele şi apoi femeia fără muzică. Ne micşorăm şi noi pasiunile precum chitara aia care s-a transformat în nimic. Devenim oameni mari, plini de răspunderi, poveri, credite, joburi de care ţinem cu dinţii, vacanţe exotice. Şi uităm să ne bucurăm de mici plăceri care nu ne vor aduce vreodată vreo performanţă dar hei!, trebuie să trăim cu toţii, nu?

Când ai pus ultima oară mâna pe şevaletul din colţ? Haide, că au apărut chestii mai şmechere şi mai gamificate, gen Paint by Numbers! Daaa, racheta de tenis, când ai folosit-o ultima oară? Ghemul de bumbac cu care ţi-ai jurat că o să îţi faci o eşarfă? Cartea cu reţete din vacanţa în Sri Lanka? Duse…

Nu uitaţi de micile bucurii. Sunt al naibii de mari.

Aseara am cantat multe ore. Şi ne-am bucurat, în scaunele noastre, pe întuneric, neştiuţi, fiecare cu sine şi toţi împreună.

O fată cu-o chitară mare. O femeie cu ukulele. O femeie cu o certitudine. Sau mai multe.

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: