Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

 

1E64D8D1-65D9-407D-91DF-3B2813122C25

Nu pot sa va spun cine a scris textul de mai jos, caci as impartasi date personale fara acordul respectivului, asa ca sa zicem ca vine din intelepciunea populara publica de pe un profil public LinkedIn. E om de Finance – nu, nu am dezvaluit nicio informatie personala, deoarece simpla informatie ca e un om de Finance care a postat azi pe LinkedIn nu va ajuta sa identificati persoana. Sunt GDPR compliant, asadar pot sa merg mai departe.

Prima zi de GDPR.
Sunt bucuros ca am primit in continuare spam-uri.
GDPR este o lege impotriva logicii in care functioneaza o afacere.
Chiar impotriva modului natural in care interactioneaza oamenii.

Cred ca peste 90% din afaceri ar da faliment daca ar respecta GDPR .
De azi, poti sa suni potentialii clienti doar dupa ce ai acceptul lor de a fi contactati. Dar cum naiba sa obtii acceptul daca nu-i contactezi?

Oamenii ar ramane necasatoriti daca ar respecta principiile GDPR.
Eu am sunat-o pe sotia mea timp de 4 luni pentru a obtine prima intalnire. A acceptat sa ne intalnim dupa ce am sunat-o de peste 100 de ori.
Daca exista GDPR, sigur luam pedeapsa maxima: 20 mil de euro.

Stiu, unii vor comenta. “Vai , nu vreau sa fiu derajat de spamuri”
Poate nu ai realizat. Toata media este plina de spam-uri.
Cati spun „wow, cat imi doresc sa vad reclame TV sau zeci de poze cu cirese, rapita, poze cu ciorbe si tocanite,”

Nu vrei sa te sune de 10 ori un om de vanzari? Blocheaza-i telefonul. Job-ul lui este sa te sune de o suta de ori.

Dar, te rog, nu te duce sa reclami atunci cand primesti un spam.
Datoria oamenilor care conduc o afacere sau lucreaza in vanzari este sa te bata la cap in legatura cu produsul lor.’

Aici se termina citatul. Desigur, omului i-au sarit multi in cap. Eu ii multumesc pentru text, desi nu sunt intrutotul de acord cu el.

Libertatea ta se incheie acolo unde incepe libertatea mea. Dar da, sunt multe alte mijloace de a te izola decat reclamatia si amenda.

In decursul anilor, am primit emailuri cu: ‘La multi ani, Vasile!’ si reduceri de ziua numelui, telefoane in care juni imberbi imi vindeau orice, de la bitcoini la investitii si de la telefoane la asigurari.

Am devenit paranoici. In lumea ‘programatic advertising’ (nu am vazut nicio reglementare GDPR pentru domeniul asta), ne deranjeaza un email de la o editura, amenintam cu reclamatia pe oricine indrazneste sa ne spuna pe nume. In acelasi timp, umplem retelele cu poze in costum de baie, copilul nou nascut si farfuria cu mancare. Exhibitionisti si paranoici, un soi de bipolaritate bolnava in care ne complacem zoriti. Chiuim de bucuri ca ni s-a curatat inboxul de spamuri. Intotdeauna a existat optiunea ‘Mark as spam’, nu? Mie inca mi-e teama ca, in avalansa de emailuri care cereau reconfirmare, mi-a scapat vreunul pe care chiar voiam sa-l mai primesc.

Buna ziua, va sun de la firma de contabilitate xyz. Doamna Tusti, firma Bisti?

– Dar firma Bisti inca nu exista!

-Oh ba da, s-a publicat acum jumatate de ora pe site-ul Registrului Comertului!

Multumesc ca mi-ati spus ca mi-a iesit firma…

Institutiile statului nu sunt gata, unele din ele chiar incalca legea. Noi, oamenii obisnuiti, nu suntem gata. A trebuit sa ma reabonez stupid la newslettere la care m-am abonat cu mana mea si pe care vreau sa le primesc in continuare, pentru ca tuturor le e frica sa nu cumva sa nu fi facut tot ce trebuie si o amenda imensa sa ii scoata din business.

Un email sec de la unroll.me (serviciul care imi gaseste, gestioneaza si grupeaza emailurile) ma anunta: ‘Incepand cu 25 mai, vom putea continua sa deservim doar clienti din afara UE. Click aici daca nu sunteti din UE.’ U…E…

Am primit tot felul de cereri de reabonare, intr-un joc al seductiei cu sula-n coaste. Unii ma mituiau, altii imi cereau fie cont de Google fie, daca nu am, sa trimit datele personale pe email, altii faceau misto, altii deplangeau situatia.

Nu putem sa ramanem conectati daca nu dam, daca nu suntem in legatura. Imi place cand site-urile isi reamintesc parola mea. Imi place cand operatorul de telefonie mobila, vanzatorul de la magazin, magazinul online, Amazon, AirBnb si atatia altii isi amintesc ce vreau, ce imi place… Orice uz poate presupune si un abuz, insa cat de mult e prea mult?

Da, oamenii au nevoie sa vanda, iar eu am dreptul sa nu cumpar. Intre aceste doua libertati intretaiate sta o societate care nu stie ce sa faca cu stadiul de progres la care a ajuns. Chei, parole, coduri, criptari, usi, restrictie. Amenda, pedeapsa, bani, faliment. E asta solutia? Da, Cambridge Analytica a gresit. Da, facebook a fost golan. Da, se fac bani ireal de multi atunci cand datele personale ajung in mainile cui trebuie. Dar de aici si pana la conformarea ultimului PFA la acelasi set de reguli e cale lunga.

Saptamana viitoare, probabil ca am sa aud susurat in ureche: ‘Nu vrei sa cumperi niste bitcoini? Vand ieftin…’ Aproape ca mi-e deja dor de putina normalitate.

 

Se cheamă bleisure. Sună ca o rană, dar nu e decât un alt fel de a planifica o călătorie de business în aşa fel încât să mă întorc mai bogată vizual şi sufleteşte.

Aşa a fost şi cu Copenhaga, oraş de care m-am îndrăgostit şi unde cu siguranţă voi reveni.

*

La puţin peste 50 de kilometri de Copenhaga, se înalţă falnic Kronborg (literal, ‘castelul coroanei’) sau, în varianta lui romanţată, Elsinore. Castelul lui Hamlet adică. La minus 5 grade şi pe un vânt năprasnic, când am ajuns acolo, e drept că putea să fie orice.

‘Frederick şi Christian, Christian şi Frederick, familia noastra regală, deşi una din cele mai vechi monarhii, de prin anul 900, era rău în pană de inspiraţie când venea vorba să îşi boteze copiii. Acum o avem pe Margaret, dar când va preda succesiunea, cine o va prelua? Desigur, fiul ei, Frederick! hahaha!’, face Heda, conspirativ. ‘Deci cum ar fi putut să nu profite de ocazia de a deveni celebri cu Hamlet?’, râde ea caustic. De fapt, îl chema Amleth şi era de la alt castel, dar istoria asta e, de obicei, tăcere.

Casele se înşiruie fugar pe marginea drumului. Frumoase, cu bun gust, elegante. Ce ziceaţi, nordicii nu au inspiraţie şi nu sunt creativi? Bine, dar rămâne cum am spus.

De cealaltă parte a drumului, marea îngheţată şi, doar puţin mai departe, pe celălalt mal, Suedia. Eternul frenemy (friend & enemy), probabil principalul responsabil pentru faptul că Danemarca are acum doar puţin peste 5 milioane de locuitori şi un teritoriu de 10000 de insule (fara a număra Groenlanda şi Insulele Feroe), din care doar 70 sunt locuite. Cu toate astea, deşi Danemarca aparţine celei mai mici ţări scandinave, coroana daneza e cea mai puternică faţă de euro dintre ţările nordice.

– Is it perfect?, intreaba chelnerul. Ha!. nici nu trebuie să fie, unde ţi-e spiritul hygge?, îmi vine să-l întreb. Sau lagom, al prietenilor suedezi. Nici prea mult, nici prea puţin, nici prea interns, nici prea fad, nici prea tare, nici prea incet, nici prea cald, nici prea rece…

Oamenii sunt fericiţi. Par fericiţi, cel puţin, şi legaţi de o solidaritate şi de o încredere pe care cu greu le pot transporta în contextul de acasă. La Ny Carlsberg Glyptotek, o imensă galerie de artă ale cărei baze au fost puse de fiul fondatorului Carslberg, oamenii aşteaptă deschiderea galeriei, la ora 11.00, într-un viscol crâncen. Nimeni nu comentează, nimeni nu bombăne, nimeni nu bate în geamuri că ‘Nu vedeţi, dom’ne, că ninge, nu puteţi să deschideţi şi voi mai devreme?’. Înăuntru, la garderobă, un anunţ deasupra micilor cabine -vestiar avertiza că ne lăsăm hainele pe umeraşe pe riscul nostru. Nu am văzut pe nimeni să îşi îndese haina în cabină, de teamă să nu îi fie furată. Am lăsat-o şi eu afară, şi nu o dată. Singurul lucru care s-a întâmplat cu ea este că am găsit-o uscată 🙂

Probabil că nici hygge, nici lagm, nu s-ar fi putut naşte în sudul Europei. Un amestec de climă cu un secularism în care mersul la biserică (foarte rar) este invers proporţional cu numărul de ori pe zi în care bat clopotele (cam tot atât de des cât cântă muezinul…!), cu o moderaţie ascetică şi o discreţie care se învaţă fac din ţările nordice nu numai locul de pe pământ unde oamenii sunt fericiţi şi mulţumiţi cu sine, ci şi o societate echilibrată într-o lume a excesului şi accentului exagerat pe performanţă. Asta nu înseamnă un dolce far niente sau un laissez faire prost înţeles. Ci doar un moment din multe de uimire şi încântare pe care le-am avut timp preţ de-o săptămână. Ultimul când, în viscol, înfofolită bine şi protejându-mă de vânt şi de lapoviţă sub umbrelă, nu am realizat că stăteam ca … în mijlocul unei piste de biciclete pe stradă, iar un biciclist se oprise lângă mine şi aştepta răbdător să mă dau la o parte. Ah, şi un ultim lucru – pistele de biciclişti nu sunt delimitate de trotuarele pentru pietoni de broduri groase de neam-prost, ci doar de un alt model al carosabilului şi de o bordură de 10-15 cm. Şi da, la semafor bicicliştii devin pietoni, aşa cum scrie la carte…

N-am avut timp de niciun castel în afara lui Rosenborg, duminică. Au rămas atât de multe: Amalienborg (unde am ajuns exact când se schimba garda la palat), Fredericksberg, Frederiksberg, Christiansborg, Rosensborg, Fredensborg…

 

(mai multe fotografii aici).

 

Am plecat cu multă teamă. Sufletul meu de sudistă a Europei, başca îndrăgostită de India, respinsă de mulţi pentru (prea) mult haos şi (prea) multă culoare, era intimidat de nordul rece şi luteran.

Danemarca însă apelează la latura mea disciplinată, ordonată, discretă şi tăcută fără să mă simt încorsetată. Bine primită dar suficient de trecută cu vederea încât să mă pot bucura în voie de ce văd, de ce simt.

Astăzi – Christiania, un loc pe care am vrut să îl văd încă de când am citit prima dată despre el. O enclavă anti-socială şi idealistă, apărută la începutul anilor ’70, prin ‘ocuparea’ treptată a cazarmei din Christianshavn a celor care se considerau incapabili să se adapteze îngrădirilor societăţii contemporane. Toţi hipioţii, persoanele fără adăpost, artiştii, tinerii rebeli, au invadat dormitoarele şi magaziile fostei cazarme.

1_intrare Chr2_Chr10_Chr selfiexx_exit Chr

Da, opusul cladirilor austere şi masive au fost micile căsuţe, unele dărăpănate, pictate cu o bogăţie de culori. Oraşul de beton şi apă a fost înlocuit de un orăşel vesel, colorat, plin de verdeaţă şi de libertate. Jacob Ludvigsen, adeptul mişcării anarhiste Provo, omul care a lansat provocarea creării Oraşului Liber Christiania, s-ar mira astăzi. Foştii hipioţi continuă să fumeze marijuana şi canabis la liber pe străzi (pe strada principală – Pusher – miroase serios a chestii grele, iar fotografiatul e interzis) , însă îşi plimbă nepoţii şi câinii, taie lemnele, sapă grădina şi dau mâncare raţelor de pe lac.
Oraşul este guvernat colectiv şi, deşi pornit dintr-o mişcare anarhistă, acum are propriile reguli: fără arme, fără droguri grele, cu taxe plătite către primăria oraşului Copenhaga, cu şcoală, grădiniţă, poştă, magazine, cu steag (trei cerculeţe galbene pe fond roşu, reprezentând cele 3 puncte de pe i-urile din Christiania) şi propria monedă.

Între Utopia lui Morus şi Christiania lui Ludvigsen nu e, probabil, decât o diferenţă de nuanţă. Prin setea de a fi diferit de celălalt, ajungem, de fapt, să îi semănăm.

Deşi nu era deloc pustiu când am ajuns, în pofida zăpezii şi a gradelor negative de afară, Christiania mi s-a părut o joacă de copii. Unele case sunt maimuţărite de desene, altele îmfrumuseţate, însă all in all nu le poţi lua în serios. Pare o joacă de oameni mari, o casă de păpuşi în care se încăpăţânează să locuiască bunici…

(mai multe poze aici)

Kobenhavn, 3 martie 2018

De(-a) ce ne jucăm?

– Stai, stai, lasă-mă, acum, acum, aaaaaaaarrrrrrrrrrrrrggggggggggggggghhhhhhhhhh! M-a bătut!

Se întoarce spre mine cu o faţă dezamagită: N-am reuşit nici de data asta.

De ce ne jucăm toată viaţa? De ce gamificarea funcţionează chiar şi în domenii precum cercetarea de piaţă, unde aplicarea unui chestionar devine mai distractivă şi chiar validitatea răspunsurilor creşte atunci când chestionarul este gamificat, adica întrebările sunt formulate şi vizualizate mai degrabă pentru a se adresa intuiţiei decât raţionalului formal din mintea consumatorului.

lifeisagame

Într-un sens, suntem, cu toţii, gameri şi asta nu e neapărat rău. Sau cel puţin asa ne spune Berni Good, specialistă în psihologia jocurilor video, pe care am auzit-o acum vreo doi ani la o conferinţă MRS la Londra. Vorbea unei săli pline de oameni serioşi la costum, care o priveau cu oarecare milă şi chiar teamă atunci când spunea cu seriozitate:

‘Cercetările au arătat că jocurile video sporesc productivitatea şi creativitatea şi toate studiile asupra creierului spun că jocurile video implică mai multe zone ale creierului comparativ cu cititul.’ [o blasfemie pentru mine!]. ‚Pentru dezvoltatorii de jocuri, înţelegerea acestui fapt este crucială pentru dezvoltarea unui joc de succes – de exemplu, îmbunătăţirea jocului prin creşterea numărului de oportunităţi pentru fiecare provocare, realizare şi recompensă în parte activează centrul recompensei din creier, ceea ce permite eliberarea dopaminei – o substanţă chimică care îl face pe jucător să se simtă minunat şi stimulează faptul că, prin învăţarea pe baza recompensei, acesta să ajungă la nivelul următor.’

‘Chiar dacă jocul este sau nu multi-player, prin permiterea unui nivel oarecare de relaţionare în cadrul jocului, dezvoltatorii acestuia pot să acceseze hipotalamusul care eliberează occitocină, o substanţă chimică foarte puternică, al cărei rezultat poate unifica jucătorii atît de mult, încât poate determina motivaţii sociale pentru implicarea în joc. Ne place să îi sfătuim pe cei care elaborează jocuri video să acceseze cortexul cingulat anterior dorsal, care îl oblige pe jucător să gândească, deoarece, această zonă a creierului fiind responsabilă de cogniţie, asta poate să ăl ajute pe jucător să se simtă competent şi să rămână în joc datorită acestor declanşatori ai cunoaşterii.’

Deci cum? Da, există o firmă care îî ajută pe dezvoltatorii de jocuri să creeze aplicaţii care ne ajută şi ne subjugă în acelaşi timp, ne dezvoltă şi ne spală creierul în aceeaşi măsură şi cu aceeaşi răceală.

Acum zece ani, Second Life începea să facă ravagii, seducând-ne să ne construim în virtual realitatea pe care ne-o dorim, departe de aceea din care, în fapt, făceam parte şi pe care ne-o construisem cu mâna noastră. Desigur, unii psihologi precum Berni Good au putut să spună că mai bine să primim o gratificaţie virtuală decât să cădem în depresie. Anul trecut, Pokemon Go ne făcea să intrăm în stâlpi vânând nişte fiinţe urâte şi inexistente. Tot aşa, unii au argumentat că, urmărind creaturile prin parcuri şi pe străzi, au început să facă mişcare şi să aibă un stil de viaţă mai sănătos.

Nu şi-a măsurat nimeni glicemia după câte mii de şiruri de bomboane şi ciocolată şi bezea şi jeleu a înşirat în formaţiuni cuminţi de trei, patru sau cinci bucăţi în Candy Crush Saga, şi nici WWF-ul nu e dat pe spate de câte milioane de urşi sunt salvaţi zilnic în Candy Crush Soda.

Clash of Clans? Desigur! Ce alt mod mai bun de a ne simţi eroi nemuritori, învingători, speciali, aparte, demiurgi? Tanchist.ro, cu reclama lui adresată gulerelor albe plictisite de atâtea Excel-uri fără rost şi Triviador, în care cucereşti de repetate ori România şi îţi formezi cultura generală în acelaşi timp. Îmi amintesc de un joc sângeros şi stupid recomandat de un coleg acum vreo 15 ani, în care omorai oi (!!!) umplându-ţi ecranul de un sânge virtual dar nu mai puţin scârbos, joc care, chipurile, îţi diminua frustrările legate de job. League of Legends, Super Mario, Pac-Man şi altele, şi altele. Site-uri bazate, cum ar fi statista.com, ţin aproape cu topuri anuale. Vreţi să ştiţi care au fost cele mai bune jocuri video din 2017? Click aici.

game.jpg

Studii serioase investigate de The Economist au arătat că adolescenţii de astăţi încep să bea mai târziu (16 ani în loc de 14 ani), să ia droguri mai târziu, să facă sex mai tîrziu, să fumeze mai târziu sau mai puţin sau deloc, iar criminalitatea juvenilă a scăzut semnificativ în Europa. Deşi The Economist concluzionează că explicaţia în mare parte pentru aceste tendinţe stă în timpul mai mare petrecut cu părinţii, în preocuparea pentru şcoală, în amestecul rasial şi cultural mai mare, în care se melanjează şi tabuu-uri religioase şi culturale împotriva acestor comportamente, ajunge, în final, şi la argumentele în legătură cu articolul de faţă: timpul petrecut online de către adolescenţi a crescut exponenţial; clasamentul ţărilor e condus de Chile, unde adolescenţii petrec în medie 195 de minute pe zi online într-o zi lucrătoare şi 230 de minute în weekend. Căci ‘Adolescenţii care comunică în special online pot să facă schimb de bârfe, insulte şi poze nud fără să fie nevoiţi să schimbe şi fluide corporale, lovituri sau sticle de vodcă.’ Dincolo de avantajele virtualizării tuturor realităţilor, din păcate se virtualizează şi emoţiile, şi prieteniile faţă în faţă, şi dialogurile, scrise acum atât de prescurtat încât devin o nouă limbă.

Dar li se aplică numai lor? Atâtea strategii virtuale care sunt prelungirea unor filosofii de viaţă! Unii vor să meargă doar înainte, făcând nivel după nivel. Alţii fac performanţă jucând, hedonic şi determinat, acelaşi nivel de 100 de ori, ca să-şi îmbunătăţească scorul propriu dar şi pentru a câştiga din rezultatul comparaţiei cu ‚prietenii’. Căci, pervers, ‘Login with Facebook’ a devenit cea mai facilă modalitate de conectare, care te scuteşte de crearea unui cont nou şi de ‚Care-o fi parola’? Dar ‘Login with Facebook’ înseamnă şi o perpetuă şi sterilă competiţie cu nişte oameni pe care uneori nici nu i-ai mai recunoaşte pe stradă.

Cel mai cool e că, indiferent ce joc ai juca – sport, trivia, luptă, imperii -, ai multe vieţi. Şi când nu mai ai, ceri altora care, mici dumnezei, îţi oferă încă puţin acces la dopamină doar printr-un click plictisit de mouse.

Jocurile online nu sunt doar ‘o joacă de copii’ şi stadiile vieţii nu mai sunt la fel de bine tranşate cum erau. În 1919, Lucian Blaga îşi creiona ‚Trei feţe’ cu gândul la diferenţele dintre vârste:

Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”

Tânărul cântă: „Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”

Bătrânul tace: „Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”

video games

Astăzi, găsim valoare, escapism, recompense, vieţi nenumărate şi o soluţie la realitate în ceea ce ne oferă aceasta viaţă second hand, dar atât de dulce şi de neproblematică…

Disclaimer: Am început cu Luxor, îndesând compulsiv bile colorate în gura Sfinxului. Am jucat Candy Crush Saga până la un nivel cu multe zerouri, care părea imposibil de făcut. Acum, câştig o dată pe săptămână satisfacţie doctă şi de scurtă durată explodând turnuri în Triviador şi răspunzând corect la întrebări de cultură generală. Din când în când, mai salvez nişte urşi captivi în miere în Candy Crush Soda, dar – helas! – nu pe contul meu. Nu am jucat niciodată Solitaire, mi se pare stupid.

O fată cu-o chitară

O fată cu speranţă şi o chitară în mână e aceeaşi cu o femeie cu ukulele? Aceeaşi cu o femeie cu certitudini? Cât de repede oare ne părăsim visele copilăreşti pentru obiective realiste, pentru planuri fără dantele, pentru materialisme fără conţinut?

Vara 1984, stadionul din Constanţa. Stau înfrigurată – vorba vine! – la o coadă imensă. Nu, nu se dă nimic. Vreau să cânt. Am 10 ani şi abia aştept să-l cunosc pe Adrian Păunescu.

Mă primeşte.
– Ai voce bună, la ce instrument ştii să cânţi?

Plec dezamăgită, cu coada-ntre picioare. Nu am decât vocea. Nu e destul. ‘Mai vino când vei şti să cânţi şi la ceva. Ai timp să înveţi. Nu lăsa vocea asta să se ducă. Succes!’

Vara 1985. Profesorul de muzică de la şcoală primeşte misiunea de la ai mei să îmi cumpere o chitară potrivită şi suficient de profesionistă. Mă pun pe învăţat, un pic prin curtea şcolii de la golănaşii de cartier, un pic pe la Şcoala Populară, un pic de la profesorul de muzică, mult prin tabere, ore cu un profesor de chitară… Lucrurile progresează. Dar nu mai apuc să revin la preselecţii. Cenaclul Flacăra devine un vis încheiat înainte de a începe, căci este desfiinţat mai târziu în 1985, lucru de care am aflat mai apoi.

Continui să cânt. Mult, mai mult până la punctul de inflexiune al…

2010. Renunţ la chitară, o dăruiesc, căci era din ce în ce mai prăfuită.
2012. Îmi cumpăr nişte ukulele dintr-o delegaţie corporatistă la Budapesta.
2017. Mă gândesc să vând ukulele pe OLX, căci n-am timp de ele…

Aici, singura filmare naivă a fetei cu chitara, în 2005:

 

Ce madlenă mi-a reamintit de toate lucrurile astea? Aseară, la Gala Om Bun de la Sala Palatului, în afară de juniorii simpatici de la SPAM, timp de 6 ore am asistat la un maraton de fantome. Fantome drăguţe, care au ridicat sala în picioare şi au făcut-o să cânte şi să danseze timp de atâtea ore. Fără NICI O PAUZĂ. Oamenii ieşeau la toaletă, beau-mâncau la chioşcul din hol, ieşeau la o ţigară palmată şi rapidă şi reintrau în sală. Fantome dintr-un trecut în care credeam în hobby-urile mele şi în care aveam un vis: Baniciu, Şeicaru, Alifantis, Emeric Imre, Vintilă, Socaciu… Iată-i, trecuţi bine de vârsta tinereţii, cu chitara în mână, ridicând mii de oameni de pe scaune.

Am renunţat la ceva mic, care îmi făcea bucurie, căci sigur celebritatea nu o căutam. De la fata mică cu chitară mare, am fost femeia cu ukulele şi apoi femeia fără muzică. Ne micşorăm şi noi pasiunile precum chitara aia care s-a transformat în nimic. Devenim oameni mari, plini de răspunderi, poveri, credite, joburi de care ţinem cu dinţii, vacanţe exotice. Şi uităm să ne bucurăm de mici plăceri care nu ne vor aduce vreodată vreo performanţă dar hei!, trebuie să trăim cu toţii, nu?

Când ai pus ultima oară mâna pe şevaletul din colţ? Haide, că au apărut chestii mai şmechere şi mai gamificate, gen Paint by Numbers! Daaa, racheta de tenis, când ai folosit-o ultima oară? Ghemul de bumbac cu care ţi-ai jurat că o să îţi faci o eşarfă? Cartea cu reţete din vacanţa în Sri Lanka? Duse…

Nu uitaţi de micile bucurii. Sunt al naibii de mari.

Aseara am cantat multe ore. Şi ne-am bucurat, în scaunele noastre, pe întuneric, neştiuţi, fiecare cu sine şi toţi împreună.

O fată cu-o chitară mare. O femeie cu ukulele. O femeie cu o certitudine. Sau mai multe.

Stai nemişcat. Respiră. Imaginează-ţi o ploaie de lumină. Simte cum abdomenul se ridică şi coboară în timpul respiraţiei. Fii aici.

Aşa poate începe unul dintre multele exerciţii pe care ni le propun experţii în mindfulness. Un termen dificil de tradus, adesea păstrat în engleză, pentru a-i simplifica etimologia complicată: termen care provide din limba pali, unul dintre multele dialecte ale subcontinentului indian. În limba pali, lui mindfulness i se spune sati, tradus cel mai adesea prin conştientizare, amintire, prezenţă.

Departe de intenţia mea încercarea de a repeta, relua, diseca sau prezenta numeroasele dezbateri şi articole despre mindfulness care abundă (şi, de cele mai multe ori, bine fac). S-a vorbit şi scris mult despre mindfulness-ul religios de sorginte budistă al lui Matthieu Ricard sau despre cel ştiinţific al lui Ellen Langer şi al altora. Ce mă interesează din ce în ce mai mult este de ce avem atâta nevoie de mindfulness şi de ce, de fapt, e atât de dificil să stai ancorat în prezent. De ce e atât de teribil de greu să rămânem în prezent, când el ne asaltează cu mirosuri, gusturi, atingeri, sunete?

Cum de amintirea madlenei de ieri sau tentaţia celei de mâine e mai puternică decât aroma fursecului de azi?

Mindfulness-ul te ajută să nu recazi în trecut, acolo unde poţi da doar peste depresie (nu am făcut nimic cu viaţa mea) sau nostalgie (tot ce a fost bun în viaţa mea vine din trecut) şi să nu plonjezi în viitor (va fi mai bine, voi fi fericit, când voi avea ce imi doresc, când voi fi ce mi-am propus).

De ce mă duc în trecut?

  • Acolo sunt lucruri cunoscute, întâmplate, ştiute, pe care le-am făcut şi care nu mă mai pot ameninţa acum
  • Acolo s-a născut rutina lucrurilor pe care le fac azi
  • Eram mai tânăr, mai fericit, mai liber atunci
  • De la un moment încolo, nu am mai făcut nimic glorios cu viaţa mea, şi mă revalidez continuu prin lucruri demult trecute.

Avem proasta tentaţie să vedem prezentul ca pe un moment de tranziţie între trecut şi viitor, ca pe un jeleu nesigur şi care nu merită prea multă atenţie, pentru că va trece oricum. Amuzant e că felul în care bucata asta de prezent pe care o privim cu uşor dispreţ şi nerăbdare nu poate ajunge un trecut mai bun decât a fost atunci când era prezent.  Ce fel de trecut stocăm depinde de modul în care ne tratăm prezentul.

Mindfulness

Viitorul e făcut dintr-o mie de azi-uri, se spune.

De ce mă duc în viitor?

  • Acolo se află promisiunea unui prezent mai bun (pentru unii) sau a unui mare şi stresant necunoscut (pentru alţii), boala, moartea
  • Mă preocupă ceea ce nu ştiu, nesiguranţa faţă de, vorba lui Arghezi: pot sa pipăi şi să urlu: este!
  • Atunci voi fi mai fericit, mai liber, mai împlinit şi mai puţin frustrat decât sunt acum
  • Până acum, nu am mai făcut nimic glorios cu viaţa mea, şi mă revalidez continuu prin lucruri pe care am să le fac cândva.

Nu stăm în prezent pentru că ni se pare că nu merită, că trece repede, că oricum nu ne place cine suntem acum, ce avem acum, fugim mereu spre un viitor despre care nu realizăm că îl creăm azi.

Bine, bine, dar cum rămânem în prezent?

Viaţa e ca mersul pe bicicletă, trebuie să te menţii mereu în mişcare pentru a-ţi păstra echilibru, cum zicea Einstein. Rămân în prezent doar dacă exersez zilnic asta. Eu fac jocul stafidei, ajută enorm atunci când mintea îmi fuge spre foarte tânăra suplă şi plină de vise care am fost sau spre calma senectute cu o casă pe malul mării pe care mi-o doresc:

  1. Tactilul: Ia o stafidă şi ţine-o în palmă sau între degetul arătător şi degetul mare.
  2. Vizualul: Ia-ţi timp să te uiţi îndelung la ea. Priveşte-o cu interes şi atenţie, ca şi cum abia ai fi aterizat de pe Marte şi nu ai văzut niciodată aşa ceva. Explorează fiecare parte din ea, priveşte locurile unde o atinge lumina, părţile întunecate, pliurile şi marginile, orice asimetrie sau trăsătură unică.
  3. Din nou tactilul: Învârte stafida între degete, explorează-i textura. Fă asta cu ochii închişi, pentru ca simţul tactil să-ţi fie şi mai acut.
  4. Mirosul: Du stafida la nas. Cu fiecare inspir, primeşte orice miros, aromă sau parfum dinspre ea. Pe măsură ce faci asta, ia seama de orice senzaţie nouă care îţi apare în gură sau în stomac.
  5. Kinetic (mişcarea): Adu-ţi stafida către buze, şi ia aminte cum mâna şi braţul ştiu exact unde şi cum să o poziţioneze. Asează-ţi stafida în gură; fără să o mesteci, remarcă felul în care o simţi. Concentrează-te câteva momente asupra senzaţiilor din gură şi exploreaz-o cu limba.
  6. Gustul: Când eşti gata, pregăteşte-te să mesteci stafida, şi remarcă cum şi unde trebuie să mesteci. Apoi, cu multă atenţie, muşcă o dată sau de două ori şi vezi ce se întâmplă apoi, cu fiecare val de gust care iese din ea pe măsură ce continui să mesteci. Fără să înghiţi încă, remarcă senzaţiile gustului şi cum se schimbă ele în timp, moment cu moment. Fii atent şi la orice schimbare a stafidei.
  7. Înghiţirea: Când te vei simţi pregătit să înghiţi stafida, vezi dacă poţi mai întâi să detectezi intenţia de a înghiţi, în aşa fel încât chiar şi acest act automat să fie experimentat în mod conştient.
  8. Finalul: Vezi dacă poţi să simţi ceea ce a rămas din mişcarea stafidei înspre stomac şi simte cum se simte corpul tău întreg după ce ai făcut acest exerciţiu.

E banal, ai spune. E hilar, poate, ce mă învaţă pe mine o stafidă, ha?

Să fii atent la tine e o formă de auto-respect. Cum ştii că funcţionează acest ‘exerciţiu de copii mici’? Păi n-ai să te mai enervezi atât de uşor, n-ai să te mai repezi, vei şti să sortezi lucrurile cu adevărat importante de micisme fără semnificaţie..şi altele, şi altele. Cum spune Ellen Langer:

We are not aware when we are mindless. We are not there to notice we’re not there.
(Nu suntem conştienţi că ne umblă mintea departe. Nu suntem aici ca să realizăm că mintea noastra nu-i aici).

Alte resurse: Thich Nhat Hanh, Daniela Andreescu. Şi lista e tare, tare lungă.. iar a celor care practică cu succes, mult mai scurtă. Pentru că suntem leneşi, pentru că n-avem timp, pentru că există atâtea lucruri care reuşesc să ne ofere confort pentru moment: o prăjitură, o ţigară, cumpărăturile, alcoolul. Stafidă plăcută!

Istoria lumii e intrucâtva bipolară. E greu să explici altfel faptul că unele lucruri sunt duse la extrem, apoi apare contra-lucrul care, după câţiva zeci de ani, ajunge şi el la extrem, şi apoi… OK, v-aţi prins. Sunt multe exemple, probabil cele mai recente sunt:

frenezia digitală, urmată de curentul digital detox (Fear of Missing Out şi Joy of Missing Out);

parentingul, de la disciplinare excesivă la democraţie excesivă; acum e stabilizat pe undeva pe la fermitate cu blândeţe, să vedem cât va ţine;

dezvoltarea personală. Ei, aici lucrurile se complică întrucâtva, căci curentele pro şi contra coexistă şi se luptă.

E paradoxal că oamenii care caută dezvoltarea personală sunt oricum mai bine dezvoltaţi personal decât cei care nu o caută. În alt domeniu, s-ar spune că e nevoie să fii inteligent ca să îţi dai seama că eşti prost.

imperfect views

Conceptul de dezvoltare personală nu e nou şi nici măcar nu a fost inventat de psihologi şi nici (!) nu a apărut pentru prima dată în America, deşi e singura ţară în care dreptul la fericire e recunoscut (nu şi garantat, desigur) prin Constituţie. El este firesc legat de căutarea perpetuă a fericirii, a sensului vieţii, pentru care răscolim lumea mânaţi de iluzia că deja există şi se ascund de noi fie pentru că nu suntem suficient de abili să le descoperim, fie pentru că alţii ni se interpun în cale.

Dezvoltarea personală laică a zilelor noastre presupune convingerea că ceea ce ne dorim depinde de noi, că suntem perfectibili şi că evoluţia înseamnă progres, cu alte cuvinte că avem liber arbitru şi posibilitatea de ne autodetermina. Dacă zeitatea supremă, oricare ar fi ea, ne-a făcut imperfecţi şi ne-a dat posibilitatea să mai muncim noi puţin la această capodoperă neterminată care suntem, evident că rolul ei în viaţa noastră este ceva mai slab decât în culturile unde oamenii cred că opera zeităţii este desăvârşită, indisputabilă şi de neschimbat. Asta înseamnă că, dacă eşuăm, vina este a noastră.

De ce mă duc la un curs de dezvoltare personală? Pentru că am senzaţia că nu sunt suficient de bun. De zen. De calm. De ordonat. De disciplinat. Pentru că am impresia, pygmalionic, că există o Galatee ascunsă în blocul ăsta de piatră / lemn stângaci care sunt, care trebuie eliberat şi adus la lumină.

Da, disciplina e bună, însă atunci când preocuparea pentru ordine se transformă în tulburare obsesiv-compulsivă, înseamnă că a devenit prea mult şi că ne ia viaţa pe sus. Viaţa asta imperfectă, dezordonată, care dă pe dinafară în pofida tuturor eforturilor noastre de-a o aduce în matca ei. Iluzia e la locul ei: dacă eu mă disciplinez, atunci şi viaţa va deveni mai previzibilă şi mai clară. Nţţţţ.

Madame Figaro, într-un număr recent, face chiar un portret caricatural al celui / celei care trăieşte strict după preceptele dezvoltării personale duse la rang de religie secularizată: Să ne-o imaginăm pe cea care se trezeşte în fiecare dimineaţă la 5.30 ca să profite de miracolul matinal (miraclemorning.com), să soarbă un pahar de lapte cu curcuma bio (ex. Goop, site-ul lui Gwyneth Paltrow). Meditează apoi în sunet de boluri tibetane psalmodiindu-şi lista de recunoştinţe ale zilei. În dulapurile sale pe jumătate goale se aliniază, perfect pliate sau atârnate, doar haine care o fac să surâdă, după cum zice Marie Kondo în Magia Ordinii. Ea organizează cine hygge (după conceptul danez al fericirii) în şosete şi pijama şi povesteşte amintiri din vacanţă la lumina lumânărilor de soia. Cu toate astea, se întreabă de ce o apucă dracii când face pană cu maşina şi se întreabă dacă n-ar trebui să meargă la psiholog după ce a urlat la copilul care a vărsat pe mochetă o lingură de kinoa. După ce munceşte atât de mult la ea însăşi, de ce mai are nevoie pentru a fi fericită? De ce nu-şi poate controla emoţiile?

good enough

Anti-dezvoltarea personală e deja un curent, prin Mark Manson, Sarah Knight, Sarah si Michael Bennett, Jennifer McCartney, care spun că ce-i mult, e prea mult. Pasivitatea nu mai e acceptată, trezitul târziu e o blasfemie, oamenii care nu fac sport sunt nişte puturoşi incredibili. Trebuie să fii busy, busy, busy, mereu, mereu, să lucrezi la multe proiecte, dintre care, desigur, cel mai important eşti tu însuţi. Niciodată terminat, niciodată desăvârşit, mereu sisific împingând blocul de piatră până în vârful muntelui, pentru ca apoi, inevitabil, să ne cadă înapoi peste picioare. Suntem perfecţi în imperfecţiunea noastră, oh, dacă ne-ar spune cineva…

Sunt pentru dezvoltarea personală care nu mă face să mă simt vinovată că mă trezesc duminica la 11.00, că beau cafea si ceai verde în loc de smoothies din tot felul de ierburi, că mănânc carne, că mă dau cu ojă, că uit din când în când să-mi fac abdomenele, că nu organizez periodic campanii de donaţii pentru hainele şi cărţile pe care nu le mai iubesc.

Sunt pentru minimalismul care nu mă ceartă dacă nu mă pot despărţi de lucruri dragi, pentru ordinea care nu se transformă în compulsie.

Sunt pentru dezvoltarea personală care nu mă consideră un ciot de lemn care trebuie cioplit pentru a avea dreptul la fericire.

Sunt pentru tot ceea ce consideră că sunt deja destul.

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: