Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

În inima Toscanei

(albumul şi comentariile integrale sunt aici)

24 august, Livorno

‘Aaa, ajungeti dupa ora 9 seara, nu putem sa ne vedem azi, eu trebuie sa dorm, intelegeti?? Am lucrat toata ziua!!’, se agita pe Whatsapp Paolo, airbnb-istul din Livorno. ‘Pun cheia de la intrarea in imobil pe o muchie iesita in afara a stalpului din fata usii de la intrare in cladire, urcati la etajul 2 si acolo veti vedea ca una dintre usi are un covoras verde de sters picioarele, in forma de inimioara si acolo, sub el, gasiti si cheia de la usa casei, capisci?’, mai zice, in timp ce noi inca ne aflam in avionul care abia ce aterizase in Florenta la 6 seara si inca mai rula pe pista. ‘Bine, bine, stai fara grija, ne descurcam.’
Seara tarziu, pe la 12, se zbate ceva la parter. ‘Du-te tu, ba du-te tu, ce naiba o fi, o fi venit totusi baiatul asta, parca dormea samd.’ Intr-un vas ignorat pana atunci, o frumusete de testoasa cat palma se trezise din somn. Ii scriu zapacitului: ‘Aloo, ai uitat sa ne spui ca trebuie sa avem grija de Donatello!’ ‘Ah si, certo, am uitat, mi scusi, sa ii dati zece peleti mici pe zi sa manance si sa ii schimbati apa din bazin duminica.’
Well, anul trecut am ales airbnb cu pisica la Lyon pentru ca asa am vrut noi. La Paolo, in casa plina de opere de arta si carti de filosofie, in seara asta, dupa 18 km prin soarele-n cruce, am facut flotari sa-l aducem la ganduri mai bune pe testosul care, in lipsa noastra, se refugiase sub biblioteca. In rest, Livorno, oras italienesc mic si nu prea, cochet si fara fitze, isi desfasoara surprizele, inclusiv ca ajungem sa ne comandam, fara sa vorbim, acelasi fel de mancare. Inca 12 zile, inca 10 orase, ce va urma?

25-27 august, Lucca şi Pisa

Unele orase ti se cuibaresc in suflet nu atunci cand stai la coada cu orele sa intri la… sau pret de 400 de catralioane de trepte sa te urci in…, ci atunci cand mergi la pas prin locuri unde nu e mai nimeni. astazi, la Pisa, unde langa un ‘super minimarket’ era un ‘mini supermarket’, unde o cutie postala era ‘chiuso per ferie’, adica in concediu 🙂, unde ‘la gentile clientela’ era informata ca magazinul e in vacanta, unde timpul sta pe loc si culori de miere ti se preling pe umeri. unde, la Camposanto, un om a migalit minute bune, in genunchi, pe o hartie milimetrica un desen ascuns in dalele modelate si apoi a plecat, modest, cu plasa in mana si barba in genunchi, sa duca desenul mai departe. caci si noi, maine, pe alte drumuri vom fi..

28 august, Cinque Terre (Levanto, Manarola, Vernazza, Monterosso al Mare, Corniglia, Riomaggiore)

– Ai gust sarat.
– Dar tu! Zici ca ma pup cu Marea Neagra.
O data cu sarea, mi-a iesit prin piele si multa rusine.
***
Oggi. Doua milioane jumate de oameni. Atatia ajung in fiecare an in Cinque Terre, manati de promisiunea unor imagini pe care nu le vor vedea niciodata, caci sunt luate fie de pe vase, din larg, fie de pe vreun colt de stanca imposibila. 
Azi m-am simtit pentru prima oara in plus intr-un loc, si nelamine-acasa. Azi mi-a fost rusine ca sunt turist, vazand babe respectabile si octogenare dormind in balcoanele lor micute si inflorite de pe strazile minuscule din satele lor de 1500 de locuitori, balcoane pe langa care trec, la nici un metru uneori, zeci de mii de voyeuri in fiecare zi.
In fiecare din cele 5 orasele sosesc trenuri la fiecare zece minute si din ele se varsa un fluviu uman naclait si insolat, ca o rama mare, sleioasa, colorata si cu picioare multe si goale.
Unde am facut poze, se putea respira. Unde nu am facut, nu se putea ajunge in buzunarul rucsacului, la telefon.
Refugiul? Levanto, al saselea din cele ‘cinci pamanturi’, cucerit de mult mai putina lume. Deocamdata.
Ma bucur ca nu am reusit sa localizez pozele la ‘Cinque Terre’, caci Cinque Terre nu exista. Exista doar cinci sate de pe coasta Liguriei care acum 15 ani nu au vrut sa fie celebre, numai ca nu le-a intrebat nimeni ce parere au.
***
Mai multe detalii despre dimensiunea ‘dezastrului’ si variante alternative aici: http://www.telegraph.co.uk/…/the-best-alternatives-to-the-…/

29 august, Livorno din nou

O carte, o plaja, o sedinta de photoshooting, terazza Mascagni si un bar unde nu bei nimic (‘un bicchiere di niente’). Livorno, acest orasel fara turisti, cu autobuze care nu opresc in statie daca nu vor ele, plin de biciclete, cu oameni frumosi, cu catei multi prin toate magazinele, cu o mare minunata, de care stie sa profite prea putin, un oras care iti ofera prea repede tot ce are si apoi te impinge sa pleci mai departe. Domani.

 31 august+1 septembrie, Florenţa

Unele orase sunt atat de turistice, incat nu mai ai ce sa spui despre ele. Ce sa pozezi despre ele. Ce sa scrii despre ele.

Si totusi… un catel pe un prag, magazine de lux incastrate in casele din Ponte Vecchio si inconfundabila Chanel. Coco Chanel. Tipul ciudat care tinea un restaurant de 3 mese in care gatea, servea si radea (‘Ah, nu mai am lapte, chiar vreti espresso macchiato? Bine, ma duc sa iau de la carciuma de alaturi, ca e mai mare, hihi..’) si a facut cea mai buna salata de caracatita cu cartofi pe care am mancat-o vreodata. 

Intr-un astfel de oras, trebuie sa stai intr-o casa tipic florentina dintr-o cladire veche de cateva secole, cu un lift de o persoana care se deschide cu cheia inainte sa apesi pe buton – daa, ca in hotelurile reci si moderne in care dai cu cardul cand te urci in lift, insa cu incomparabil mai mult farmec.
Sa stati la Sara cand mai treceti pe aici. La Spirito Santo. Airbnbista cu state vechi.
***
Ah, si atentie la Sindromul Stendhal, poate fi fatal! Se mai numeste si Sindromul Florenta sau hiperculturemia, dupa denumirea data de psihiatra italiana Graziella Magherini. Boala se manifesta printr-o serie de reactii psihosomatice fata de cantitatea de frumos din Florenta.

Mana intinsa care doar arata niste poze fara sa spuna o poveste, ramane cu pozele in palma.
In acest oras cam excesiv, renascentist in multe privinte dar foarte baroc in altele, astazi ofer doar atat, minimalist: un cercel, un tavan foarte plin, un tablou foarte gol, o cescuta de cafea, un peisaj, o madama in dungi, niste rochii trompe l’oeil, cateva haine goale dar indragostite, o pereche de papuci cu blana, o fantana, un dracusor, un Pinocchio, o straduta cu putin cer, pe musiu Mihail ucigandu-l pe Lucifer, un sambure de cireasa montat intr-o piata pretioasa si o luna perena printre turnuri imortele. In detalii nu sta Lucifer, ci nuanta, bucuria, surpriza, valoarea. Lucrurile mari si care se iau prea in serios devin artificiale.

Sunt zile in care cauti locuri mai putin coplesite de oameni. Locuri cu catedrale unde nu se inghesuie nimeni (Santa Croce, San Frediano) sau ocolite de-a dreptul (Ospedale degli Innocenti), muzee, stradute, locante cu mesaje haioase, artisti de asfalt si semne de circulatie cu personalitate. Mai putina arta cu polonicul, mai multa simtire, istorie, plimbare, zambet, pierdut de timp (‘a time you enjoy wasting is not wasted’). Asta pana te prinde ploaia!, ceea ce face lucrurile foarte romantice in mansarda 🙂, dar si planurile pentru evadarea de maine pe drumurile rurale ale Toscanei – cam imprevizibile.

2-4 septembrie, Monteriggioni, Sienna, San Gimignano, Volterra, Colle val d’Elsa

– Quale?, ne intreaba.
– Le due, radem, nehotarati de fiecare data, privind catre cele doua borcane de dulceata, doua curele, doua branze, doua prajituri, doua sandvisuri, doua esarfe….
Aici, daca nu e la dublu simultan, macar succesiv si tot se intampla lucrurile care sunt menite sa se intample.
Italienii cica au o vorba: ‘Non c’e due senza tre.’ P-asta n-am reusit sa o facem, insa de doua ori in San Gimignano in trei zile tot am fost, pentru inghetata lui Dondoli si expozitia Henri Cartier-Bresson. Si, de ce sa nu recunoastem, pentru stradutele sale minunate, turnurile celebre si platoul de la finalul colajului de azi.
Zice Bresson: ‘Daca, atunci cand realizam un portret, speram sa putem surprinde linistea interioara a unei ‘victime’ care si-a oferit deja consimtamantul pentru asta, ne dam seama ca este foarte dificil sa-i bagam un aparat de fotografiat intre piele si camasa. Cand vine vorba insa de un portret in creion, desenatorul este cel care trebuie sa dea dovada de liniste interioara.’
Dincolo de ambivalenta alegerii intre lucrurile bune si frumoase oferite de Toscana in vara-toamna asta, multe alte oscilatii au fost: intre orasul nou si cel vechi (intre ziduri sau in afara lor), intre a-i place pe italieni si a-i considera nesuferiti pentru micile ciupeli, intre a ramane mai mult in Volterra sa vedem turnirul medieval al steagurilor in mare pregatire in oras si a porni mai departe si, de ce nu, finalmente, intre a mai sta pe-aici si a veni acasa 🙂. Dar tot timpul am stat la o panda frumoasa si fructuoasa sa surprindem alteritatea sau, mai degraba, sa o lasam pe ea sa ne surprinda. In cuvintele lui Bresson, astazi: ‘Am mers toata ziua sa prind momente rupte din viata ca-ntr-un flagrant delict.’

5 septembrie, Florenţa

Ultimul capitol, caci Toscana nu se putea incheia fara stilul pur si inconfundabil al modei italiene: in 1919, la putin peste 20 de ani, copilul-minune al pantofariei italiene se imbarca in calatoria vietii lui si pleaca in America. Intreaga expozitie dedicata lui este construita ca o minunata calatorie pe vapor, cu pantofi din 1927 pe care i-as purta si maine, cu camere muzicale in care am putut sa dansez…si chiar cu o toaleta fabuloasa!:). Caci Florenta nu este numai despre falduri de marmura, tablouri cu rame grele, aurii, baroce, despre Firenze Card, cozi si grupuri care se tin dupa ghizi cu umbreluta.

Aici, filmul de la muzeul Ferragamo din camera muzicală:

„Memoria funcţionează ca o pagina Wikipedia: poţi oricând să intri acolo să schimbi lucruri. Partea mai complicată este că şi alţi oameni au aceleaşi drepturi de acces pe pagina ta.” (Elisabeth Loftus)

A fost demult, practic în anul în care m-am născut, când Elisabeth Loftus şi John Palmer au creat celebra serie de experimente privind impactul cuvintelor asupra memoriei. Pe scurt, subiecţilor li se arăta un film cu coliziunea a două vehicule, iar apoi erau întrebaţi: „Care credeţi că era viteza celor două maşini în momentul … (şi aici urma verbul: atingerii – coliziunii – impactului -loviturii)?”.

loftus experiment

Nu numai că, pe măsură ce verbul era mai puternic, şi viteza estimată era mai mare, însă, la ceva timp de la experiment, atunci când subiecţii erau întrebaţi dacă îşi amintesc să fi văzut sticlă spartă în jurul maşinilor, cei care auziseră verbul mai „tare” îşi aminteau să fi văzut sticlă spartă comparativ cu ceilalţi subiecţi ai studiului în condiţiile în care, desigur, nu era nicio bucăţică de sticlă în filmul vizionat în timpul experimentului.

Pentru experimentele sale şi mai ales pentru rezultatele acestora, Elisabeth Loftus a fost agresată, ameninţată cu moartea, târâtă în procese nesfârşite. „Cum adica”, spuneau criticii, „memoria noastră e manipulabilă?”, „Cum adică nu îmi amintesc corect ce am trăit” şi, mai ales, „Cum adică nu am am fosts abuzat în copilărie?”

Ajungem în prezent, în cabinetele de psihoterapie, la mărturiile clienţilor şi terapeuţilor:

Mama: „Ştiu că am probleme cu controlul mâniei şi că adeseori îmi vărs furia pe copiii mei lovindu-i, însă sunt mândră de mine că am găsit o metodă non-violentă: atunci când fac nazuri la masă, în loc să le dau o palmă, le arunc paharul cu apă în faţă.”

Copilul (devenit adult): „Mama mereu mă bătea când nu mâncam.”

Terapeut: „Îţi aminteşti să te fi pedepsit şi altfel decât lovindu-te?”

Copilul (adult): „Nu”.

Memoria nu e perfectă, în ea se adună evenimentul traumatizant împreuna cu toată emoţia asociată, fie din cuvinte, fie din reacţia celorlalţi, fie din propria frică paralizantă.

Vestea bună este că amintirile traumatizante pot fi rescrise uneori doar prin modificarea cuvintelor pe care le folosim atunci când le descriem. Vestea proastă este că şi alte amintiri se pot pierde în acest proces.

Vestea proastă este că, indiferent cât de „soft” alegem să ne exprimăm furia (mai mult o reacţie necontrolată decât o alegere), memoria noastră codează şi înregistrează reacţia noastră la gest (un pahar cu apă aruncat în faţă, o privire ca ne îngheaţă, un părinţe care nu mai vorbeşte cu noi trei zile şi, în sfârşit, da, o palmă) şi, într-o măsură mai mică, gestul în sine. Vestea bună este că, scoase la lumină şi rescrise cu alt limbaj, aceste amintiri dureroase se pot vindeca.

memorie

Paris, 23 iulie, dupa amiază. Mă grăbesc. Plouă. Mai sunt 20 de kilometri. Afară, la controlul de securitate, aşteaptă 100 de oameni. Mă îndes. Intru şi ma înţepenesc în mulţimea adunată roată la Arc du Triomphe. Peste 15 minute, Froome câştigă Turul Franței. Mulţimea e in delir. Deşi nu a câştigat nicio etapă, este, pentru a patra oară, campion, datorită echilibrului personal şi echipei sale minunate, care l-a susţinut de fiecare dată.

Paris, 24 iulie, dimineață. Mă grăbesc. Plouă. Am de mers 10 minute. Afară, la controlul de securitate, așteapta 100 de oameni. Nu mă îndes. Intru și rămân în admirația exponatelor din toată lumea și din toate epocile și vârstele pământului. Sunt la Maison de l’UNESCO, casa noastră pentru următoarea săptămână, pentru cea de-a opta ediţie a Congresului Mondial de Psihoterapie.

FullSizeRenderIMG_2542

Peste 600 de oameni din toată lumea, atraşi de posibilitatea de networking (v-am spus că psihoterapia este o meserie tare solitară?) şi, mai ales, de subiectul ediţiei din acest an: „Viaţa şi iubirea în secolul 21”. E infinit de greu să sintetizezi într-un articol 400 de prezentări petrecute în paralel în 10 săli simultan. Adun şi amestec însă cele mai importante idei pentru epoca în care trăim şi pentru mine personal. Voi lăsa la o parte tot ce ţine de ‚trainingul tehnic’ primit implicit prin multe dintre prezentări.

Contextul socio-politico-economic al  psihoterapiei se schimba si, o data cu el, terapia în sine. De vreme ce din ce în ce mai multe produse și servicii sunt din ce în ce mai la îndemână și se diferențiază cu mai multă greutate, au fost voci la congres preocupate de pericolul ‚comoditizării’ terapiei, la fel ca a atâtor domenii în care contează mai mult viteza, abordarea concretă, prin obiective factual formulate şi o terapie directivă şi centrată pe soluţii într-o măsură mult mai mare, de exemplu, decât prin dialog liber nestructurat, aşa cum propunea, tradiţional, psihanaliza. Este o reacţie atât la ritmul alert la vieţii, cât şi la o aparentă lipsă de răbdare pentru lucrurile foarte profunde care, din această cauză par, inerent, difuze şi nestructurate. De asemenea, există o preocupare din ce în ce mai mare pentru consecinţele economice şi sociale ale afecţiunilor mentale care sunt cele mai prezente în societatea occidentală astăzi, dupa bolile infecţioase, acum o sută şi mai bine de ani sau bolile cardiovasculare, mai recent. Se remarcă din ce în ce mai multe cazuri de depresie în rândul adolescenţilor şi tinerilor. Se estimează că 38% dintre cetăţenii Uniunii Europene suferă de tulburări mentale, atrăgând după sine, dincolo de disconfort şi suferinţă, un cost de 170 miliarde EUR (medicamente, zile de concediu, randament mai scăzut la serviciu, rata divorţurilor etc.), ceea ce a făcut Naţiunile Unite să agreeze, in februarie 2017 la New York, să facă, pentru prima dată, o prioritate din a promova activ sănătatea mentală şi starea de bine în rândul tinerilor: http://www.who.int/mental_health/SDGs/en/

IMG_2553

Concentrarea numarului de terapeuti in lume. Romania e relativ OK, ca parte din Europa. Probabil lipseste o statistica mai avansata, cu rata a numarului de terapeuti vs populatie si vs numarul si tiplogia afectiunilor mentale inregistrate.

Combinarea terapiei prin cuvant cu alte forme să le spunem ‚holistice’ de terapie: EMDR (Eye Movement Desensitisation Therapy, o tehnică ce presupune utilizarea ghidată a mişcărilor oculare, folosită în special în tulburările de stress post-traumatic) psihoterapii corporale prin yoga si meditaţie, diferite forme de art terapie etc. O formă specială de terapie este terapia ecvestră, suportivă cu ajutorul cailor, cu ajutorul cărora clienții abordează probleme precum empatia, exersarea încrederii, a emoțiilor pozitive și chiar a feedbackului instantaneu. Toate aceste terapii arată, pe de o parte, înțelegerea stării de bine ca o unitate a minţii şi a corpului și, de asemenea, o integrare între metodele mai degrabă raționale ale Occidentului și cele non-verbale, integrative, inspirate din Orient.

Digitalizarea terapiei si terapia la distanta. Într-o lume din ce în ce mai fragmentată, mai nișată, mai deconectată uman și mai conectată tehnologic, era inevitabil ca psihoterapia să nu intre și în această zonă. Extrem de familară mie, deoarece îmi primesc mai mult de 60% din clienții mei în psihoterapie în cabinetul meu virtual J, psihoterapia prin Skype sau alte platforme (de ex., Atlas Help, fondată de Mihai Bran şi Bogdan Lefter) are meritul de a veni mai aproape de clienţi în multiple feluri: accesul la terapie din orice colţ al ţării şi al lumii (am clienţi în New York, Bali, Surinam, Austria, UK…), dar şi al unor categorii de persoane care pot considera că asupra mersului la psiholog planează o stigmă socială. De asemenea, persoanele ocupate sau partenerii unui cuplu pot găsi mai uşor timp sincron pentru o terapie virtuală decît una faţă în faţă, la cabinetul fizic. În România, abia acum începe o acceptare a terapiei în general şi a terapiei virtuale în special, şi doar pentru formele de psihoterapie individuală.

IMG_2555

Congress Skype discussion with Irvin Yalom

În aceeaşi idee, atâta vreme cât sunt aplicaţii pentru orice, au apărut şi app-urile terapeutice. Primii care au demarat în zona asta au fost, desigur, americanii, cu un soft cel puţin discutabil, dar de masă. TalkSpace adună peste 500,000 de pacienţi şi 2000 de terapeuţi în US, urmăreşte eficienţa terapiei, înregistrează tot conţinutul şedinţelor, face ierarhii ale terapeuţilor şi acordă acces clienţilor la suport terapeutic aproape în timp real. Foarte…american, aş spune, iar Europa – şi România cu atât mai mult – sunt mai puţin pregătite pentru un astfel de şoc cultural. Cel mai probabil, în România mai este încă mult de lucrat la ridicarea stigmei de pe ideea de a apela la ajutorul unui psihoterapeut.

Deşi de multe ori psihoterapeuţii au fost asimilaţi filosofilor, adică un fel de personaje abstracte care vorbesc într-o limbă destul de absconsă şi a căror utilitate pentru societate nu e întotdeauna foarte clară. Cu toate astea, nu puţine au fost prezentările despre rolul psihoterapiei în traumele din zonele de război (Serbia – o prezentare aproape ovaționată, Algeria) și, mai ales, cu mare impact zi de zi, terapia traumelor celor care au supraviețuit atacurilor teroriste sau le/au fost martori, cu atât mai mult cu cât Franța a fost una dintre țările puternic scuturate de astfel de întâmplări traumatice.

IMG_2613

Eu, la final de Congres

Feminizarea psihoterapiei. Când spui „psihoterapeut”, cel mai adesea îşi vine în faţa ochilor chipul lui Freud sau, în tot cazul, al unui bărbos de peste 60 de ani, deoarece este larg acceptat faptul că psihoterapia a început cu psihanaliza. Lucrurile se schimbă încet. ’Monştrii sacri’ ai terapiei se retrag uşor, deşi au dominat net multe dintre prezentările susţinute la Congres. Multe, foarte multe femei în sală, deşi nu exclusiv, şi mulţi tineri, dintre care unii cu prezentări foarte bune despre subiecte considerate tabu sau avangardiste (terapia online, mediul trans-sexual, terapia prin yoga etc.). Există şi voci care spun că feminizarea terapiei poate duce la o perpetuă relaţie mamă-copil între terapeut şi client, care poate, pe termen lung, să infantilizeze clientul, din dorinţa terapeutului de a se substitui unui părinţe rece sau asupritor. Cred că această împărţire clişeistică între terapeut bărbat = structură şi obiective clare şi terapeut femeie = empatie şi conţinere este depăşită. Ceea ce contează şi ce rămâne este esenţa umană din ambii şi capacitatea de a vedea dincolo de problemele clientului, înspre resursele acestuia.

Tema celei de-a opta ediţii a Congresului Mondial de Psihoterapie („Viaţa şi iubirea în secolul 21”), ca şi organizarea acestuia la Paris au fost ceva vreme puse „în asteptare”. În cuvintele lui Pierre Canoui, preşedintele federaţiei Franceze de Psihoterapie şi Psihanaliză, organizatorul evenimentului, „După atacul terorist de la Charlie Hebdo din ianuarie 2015, mi s-a părut că este de-a dreptul indecent să ne mai petrecem timpul vorbind de viaţă şi iubire. Dar mai apoi, după atacul de la Bataclan din octombrie 2016, mi-am dat seama că exact acum este cel mai bun moment pentru asta, sa ne reamintim că suntem oameni şi că iubim.” (citat aproximativ).

Căci pînă la urmă, îmi spun, dacă italienescul „amore” vine, etimologic, de la „a mors” adică „fără moarte”, înseamnă că tot ce e viu e condamnat să iubească, doar atunci eşti viu, când iubeşti. Sunt voci care spun că iubirea este pervertită, că trăim toţi în monogamii seriale şi că iubirea pe viaţă nu mai există. Dar poate nu a existat niciodată decît tocmai ca un carusel, o succesiune de iubiri, de vieţi. Ca Le Tour de France, unde poţi să câştigi doar dacă alergi într-o echipă care îşi predă ştafeta până la final.

„All you need is love. But a little piece of chocolate now and then does not hurt.” (Charles Schulz).

poza Tour de France

La sosirea din Tour de France pe Champs-Élysées, cu romance de bine, gasite la fata locului. Multumesc, Andrea si Elvira Velea ca am sarbatorit impreuna 🙂

 

Gata cu sexul

Un articol recent ucide, cu un mare ‘buf!’, vaca sacra a advertisingului, conform careia SEXUL VINDE.
Studiul pe care se bazează articolul, coordonat de John Wirtz, profesor la University of Illinois, a combinat si analizat date din 78 de studii care au examinat eficienţa sex appeal-ului in reclame.

sexinads

Desi se stia intuitiv si nu numai ca stimulul din orice tip de reclamă riscă să eclipseze brandul mai ales dacă are o notorietate sau un equity mai mare, ultimele cercetări arată că nu numai că brandul poate să nu cîştige din asocierea cu un sex symbol ci chiar să iasă şifonat din acest menaj. Una din explicaţiile avansate este că, probabil, oamenii au fost atât de mult expuşi la astfel de stimuli, încât au devenit imuni la el (dezvrajirea eroticului). Aş adăuga şi faptul că, de ani buni încoace, consumatorii sunt mult mai buni cunoscători ai resorturilor de marketing folosite de branduri, încât penalizează prin neatenţie, indiferenţă sau modificarea obiceiurilor de alegere şi consum mărcile care supra-abuzează de simboluri şi proptele care nu au legătură cu ceea ce sunt, ceea ce vând şi ceea ce promit.
Nu e primul studiu care spune lucrurilor pe nume. În 2015, o analiză similară a cercetătorilor de la Ohio State University a ajuns la aceeaşi concluzie: sexul nu mai vinde săpun, ciocolată, bere, ciorapi, (bor)maşini, case, salam.
Prima companie care a legat sexul de consumul propriilor branduri a fost Pearl Tobacco. In 1871, a dat publicității un poster în care o femeie goală plutea pe o mare agitată (un fel de nașterea lui Venus din mitologia greacă).

pearl-ad

Motivele utilizării sexului în publicitate sunt numeroase și, unele dintre ele, fundamentate (cel puțin până acum):
– Eros si Thanatos sunt considerate forțele cele mai puternice din universul uman (de la Freud citire).
– Sexul e mai puternic decât foamea, spune un articol din revista Nature în 2015.
– Stimulii cu conotație erotică fac apel la creierul reptilian, cel mai vechi strat al creierului uman, conform teoriei lui Paul McLean despre triune brain.
Cu toate astea, deși activează cel puțin fantezia, reclamele cu elemente erotice nu reușesc, se pare, să ne facă să ducem mîna pana la buzunare. Urmează să demolăm și mitul cu copiii și pe cel cu animalele?

Alte surse de inspirație:

http://blogs.discovermagazine.com/d-brief/2017/06/23/sex-sells-probably-not/#.WVInxzKGOpr
https://www.warc.com/NewsAndOpinion/News/Sex_doesnt_sell,_new_study_says/38881?utm_source=DailyNews&utm_medium=email&utm_campaign=DailyNews20170627

Cultura consecintei (2)

O reacţie pe Facebook la un articol scris de mine luna trecută m-a împins să continui cu partea a doua. Reacţia se referea, în linii mari, la faptul că articolul te lasă doar cu mesajul ‘ce să nu faci’ şi că nu te ajută, concret, cu sfaturi despre ‘ce să faci’, că nu pune nimic în locul interdicţiei de a acţiona.

Nu, postul de azi nu va fi o serie de sfaturi tip ‘Cum să te asculte copilul în 10 paşi’. Dacă aş şti că există nişte paşi clar de urmat, probabil că aş fi şi eu o mamă mai fericită :). Şi totuşi, iată ce mă ghidează pe mine; nu sunt 10 reguli, căci nici noi, oamenii, nu suntem roboţi.

IMG_0642

  1. Lăsaţi-i să suporte consecinţele faptelor sale mai degrabă decât să îl pedepseşti tu pentru ceva făcut prost sau nefăcut.
  2. Trataţi-i cu respect. Întotdeauna relaţia cu copilul tău e mai importantă decât o vază spartă, un ciorap murdar sau o notă proastă. Un celebru ‘parentolog’ a spus chiar că ar trebui să ne tratăm copiii precum ne tratăm musafirii, gen:
    • (către musafir): ‘Ah, ţi-ai uitat umbrela, nu-i nimic, ţi-am luat-o eu!’
    • (către copil): ‘De câte ori să-ţi spun, zăpăcito, să nu-ţi mai uiţi mănuşile! Mâine ai să-ţi uiţi şi capul!’
  3. Înţelegeţi de ce a făcut / nu a făcut un anume lucru.
  4. Ajutaţi-i pe el să înţeleagă de ce, nu presupune că ştie, dar nu vrea să îţi spună. Fapta sa e doar urmarea unui lucru greşit pe care îl crede.
  5. Asiguraţi-vă că ştie ce va face diferit data viitoare pentru a nu mai ajunge la rezultatul de acum.
  6. Învăţaţi-i să îşi recunoască emoţiile, să le numească, să trăiască cu ele.
    • Când un om – fie el părinte sau copil – trăieşte o emoţie puternică, nu are nici un rost să oferi sfaturi, consolare sau critici. Singurul lucru de care are nevoie este ca emoţiile să îi fie înţelese şi acceptate.
    • Copiilor le este foarte greu să îşi recunoască emoţiile în mijlocul unei crize de furie. Nu trataţi furia ca pe emoţia predominantă, aproape întotdeauna la baza ei stă o altă emoţie (teamă, gelozie…)
    • E extrem de important ca un copil să ştie că trăirea unei emoţii – oricare ar fi ea – este permisă şi umană. Ajutaţi-l să înţeleagă diferenţa dintre furie (emoţie) şi agresivitate (una dintre posibilele manifestări – cea mai puţin recomandabilă – ale acestei emoţii). Cum spune Haim Ginott: ‘Furia trebuie să fie exprimată într-un mod care aduce puţină uşurare părintelui, care oferă informaţii (insight) copilului şi care nu aduce nici un efect secundar negativ vreunuia dintre cei doi.’
  7. Pe cale de consecinţă, învăţaţi-i să recunoască emoţiile oamenilor cu care interacţionează.
  8. Nu îi comparaţi cu alţi copii. Întâlnesc frecvent în cabinet adulţi care plasează sursa validării lor în mâinile altor oameni, pornind de la fraza-tip a multor părinţi: ‘Dar George cum poate? şi ‘Ceilalţi cât au luat?’
  9. Faceţi diferenţa dintre critică şi ghidare. Cînd ghidăm un copil, enunţăm problema şi o posibilă soluţie. Nu spunem nimic copilului despre el însuşi. Întotdeauna ne referim la comportament şi nu la persoană: ‘Ai făcut o prostie.’ şi nu ‘Eşti prost!’ Niciodată critica nu trebuie să atace personalitatea copilului, ci doar comportamentul acestuia.
  10. Ajutaţi-i să înţeleagă diferenţa între un eveniment neplăcut şi o catastrofă. Mulţi părinţi au obiceiul să reacţioneze în faţa unui geam spart ca în faţa unui picior rupt.
  11. Atenţie la diferenţa dintre ton şi la cuvinte. Toată lumea ştie şi repetă ca pe o mantră că tonul şi metalimbajul sunt mai importante decît cuvintele. Da, atunci când tonul şi cuvintele sunt în aceeaşi direcţie, se întăresc reciproc. Atunci când cuvintele spun una, iar tonul – alta, tonul e cel care câştigă. Încercaţi să spuneţi unui copil ‘Te iubesc’ pe un ton răstit sau încruntându-vă…
  12. Acordaţi-le libertate de alegere. Dacă nu alături de noi voi trăi consecinţele propriilor decizii şi acţiuni, atunci trăirea acestor lucruri o dată ce devin adulţi, poate în compania unor persoane mai puţin înţelegătoare… Un copil se simte mai încurajat de înţelegere empatică a dificultăţilor prin care trece (chiar dacă el însuşi şi le-a provocat), decât de sfaturi, laude sau soluţii oferite instant.
  13. NU ÎI BATEŢI, o palmă e la fel de eficientă pe faţa unui copil cum este un pumn în computerul care s-a blocat. Niciun copil nu-şi va propune, după ce a fost lovit, că va face tot ce-i stă în putinţă ca să îl mulţumească pe viitor pe acest adult pedepsitor. Iar emoţia pe care o trăieşte…cred că o puteţi şi voi ghici.

Sunt peste 10 lucruri, uite, acum remarc, şi probabil sunt doar o mică parte din cele care mă gîndesc, pe care le practic cu mai mult sau mai puţin succes, pe care le-am citit sau inventat sau auzit la alţii. Ce nu trebuie însă să uităm niciodată este să îi comunicăm în permanenţă copilului nostru că îl iubim necondiţionat. Probabil ca în zicala că avem nevoie să fim iubiţi mai mult atunci cînd merităm cel mai puţin.

Cu Uber in Varsovia

IMG_0638Patryk

– Unde sunteti, ca nu va vad? Nu pot sa intru pe strada aia, iesiti in fata, la florarie. Aveti o punga foarte roz? Gata, v-am vazut, va astept!

Ne urcam.

– Vrei sa stii ce e in punga asta foarte roz?, zic.

– Clar!

– Marshmallows pentru la birou.

– Pana ajungeti sa desfaceti punga, luati, va rog, bomboane de portocale de la mine, zambeste el in retrovizor.

Jakub

– Tot incerc sa ii explic maica-mii ce fac eu, insa nu reusesc. Tot nu intelege care e diferenta dintre mine si un taxi. Am renuntat. Insa eu cred ca tot ce facem noi la Uber e legal. Eu nu sunt persoana fizica, sunt PFA si chiar am un angajat care este tot sofer Uber. Banii pe care tu ii dai se duc la Uber, iar o data pe saptamana Uber imi da mie banii in cont si eu ma platesc pe mine si pe angajatul meu. Simplu. Numai mama nu-ntelege.

– Auzi, daca esti asa vorbaret, zi-mi si mie unde-mi vad ratingul.

Imi arata, apoi continua: vrei sa stii de ce am 4.92? Am primit doua note de ‘1’, de la doua tipe. Prima era cu prietena ei, cum sunteti voi acum, cu diferenta ca ele erau bete manga. Era intr-o sambata dimineata pe la 4. Cand au coborat, m-au invitat sa merg cu ele sus, cica sa bem un ceai. Nu am vrut si mi-au dat 1.

– Si a doua?

– Pfff, aia a fost mai nasol. Era o singura tipa, tot beata (sic!!). Cand a plecat, mi-a vomitat in masina. Am vorbit la Uber si i-au luat de pe card suma pentru curatarea masinii. Mi-am luat nota proasta. Partea buna e ca scoringul curent e format din media ultimelor 500 de curse, iar eu am vreo 1700, asa ca la un moment dat o sa scap de notele astea proaste.

– Dar 4.92 nu e rau deloc.

– Nu, dar…

– Auzi, voi in Romania aveti UberCopter?

– Inca nu…si nici UberEats.

– La noi o sa intre copter curand. Ce tare!, zice el.

Uitandu-ma la Toyota lui C-HR nou-nouta, il cred in stare sa isi ia si un elicopter.

Oleg

– ‘Do…you….live…close…to ….the….border….’. Let me think what it means. I am not so good in English, but I am learning. I come from Ukraine, three months ago. I also speak Polish.

Oleg, born & raised la granita dintre Ucraina si Polonia, a venit cu sotia lui sa munceasca in Varsovia pentru un ban in plus. Are 60 de ani si ii e greu. Se duce la scoala sa invete engleza. Se straduieste.

Mateusz

– Haaaa, Romaniaaaaaaa, striga el incantat si spune pe nerasuflate: gimnastica romaneasca, Constanta, Casa Poporului, Ilie Nastase (si Serena Williams, desigur..), maresalul Antonescu, neinteles de romani si cica iubit de polonezi, masinile romanesti.

– Dacia is very good, ma asigura el. Mai ales Roomster. E plina Polonia de masinile voastre, spune el incantat. Dar mai era o masina la voi, in afara de Oltcit.

– Tico?, incerc eu.

– Ntzzz.

– Matiz?

– Nici.

– Trabant?

– Nooo, aia era germana.

Facem o pauza amandoi, scarpinandu-ne mental in crestet. Am o revelatie.

– Lastun!,  zic.

– Bingo!, tipa, lovind incantat volanul. Aia e! Comunismul asta…, paradis pe hartie si iad in realitate, mai filosofeaza el.

– Frumoasa Varsovia, zic. Verde, spatioasa, curata.

– Aiurea, e doar un loc de muncit si dormit. Tot Cracovia e mai misto.

Ajungem la aeroport, scoate bagajele: Ah, ti-am zis ca am o fetita conceputa in vitro? E printesa mea. Are doar un anisor.

*

Oameni, peste tot la fel. Frumosi, urati, mai putin importa, insa toti sunt umani, au amintiri comune cu tine, vorbesc engleza si vor sa iti amintesti cu placere de ei si de orasul lor, natal sau de adoptie. Ubercool.

 

 

Cu toii traim cate trei vieti, aflu: una publica, una privata si una secreta. Filmul din seara asta, o minunata comedie neagra si drama existentiala o expune pe ultima magistral. Dar si util?

Filmul lui Paolo Genovese ne arata un joc ca o rule ruseasca: la o cina, 7 prieteni (ce numar simbolic!) decid, cumva constrangandu-se unul pe altul, sa isi tina telefoanele pe masa si sa share-uiasca toate apelurile si mesajele pe care le primesc.

Tradari, qui pro quo-uri, eclipse de luna, copii, azile, Steve Jobs, inele, mustati, gnocchi, dispecerate, cercei, mastoplastii, chiloti, virtual, real, totul se amesteca intr-o comedie in care razi cu lacrimi, ca apoi sa taci cu sufletul la gura.

De mult n-am mai vazut atata finete regizorala. Si inca o data, filmele europene sunt mai bune de 500 de ori decat cele americane. Pentru ca nu stii cand te lovesc, pentru ca isi considera privitorul destept si insetat sa priveasca un film al carui final nu e deloc previzibil. Spre deosebire de filmele de peste ocean, in Europa nu e nevoie de pistoale, sange, avioane prabusite si cataclisme ca sa tulburi profund. In ‘Perfetti sconosciuti’, singurele doua lucruri previzibile e ca gnocchi cu spanac au fost excelente, iar eclipsa de luna – temporara. Dar viata  celor sapte, cum va merge ea mai departe?

Vedeti filmul asta (e acum in cinematografe), radeti, priviti-va serios. Niciodata nu ai trei vieti, caci cea secreta e atata timp secreta pana iti pui telefonul pe masa, aceasta cutie neagra a existentei noastre.

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: