Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘Franta’ Category

De la Tour de France la psihoterapia mondială

Paris, 23 iulie, dupa amiază. Mă grăbesc. Plouă. Mai sunt 20 de kilometri. Afară, la controlul de securitate, aşteaptă 100 de oameni. Mă îndes. Intru şi ma înţepenesc în mulţimea adunată roată la Arc du Triomphe. Peste 15 minute, Froome câştigă Turul Franței. Mulţimea e in delir. Deşi nu a câştigat nicio etapă, este, pentru a patra oară, campion, datorită echilibrului personal şi echipei sale minunate, care l-a susţinut de fiecare dată.

Paris, 24 iulie, dimineață. Mă grăbesc. Plouă. Am de mers 10 minute. Afară, la controlul de securitate, așteapta 100 de oameni. Nu mă îndes. Intru și rămân în admirația exponatelor din toată lumea și din toate epocile și vârstele pământului. Sunt la Maison de l’UNESCO, casa noastră pentru următoarea săptămână, pentru cea de-a opta ediţie a Congresului Mondial de Psihoterapie.

FullSizeRenderIMG_2542

Peste 600 de oameni din toată lumea, atraşi de posibilitatea de networking (v-am spus că psihoterapia este o meserie tare solitară?) şi, mai ales, de subiectul ediţiei din acest an: „Viaţa şi iubirea în secolul 21”. E infinit de greu să sintetizezi într-un articol 400 de prezentări petrecute în paralel în 10 săli simultan. Adun şi amestec însă cele mai importante idei pentru epoca în care trăim şi pentru mine personal. Voi lăsa la o parte tot ce ţine de ‚trainingul tehnic’ primit implicit prin multe dintre prezentări.

Contextul socio-politico-economic al  psihoterapiei se schimba si, o data cu el, terapia în sine. De vreme ce din ce în ce mai multe produse și servicii sunt din ce în ce mai la îndemână și se diferențiază cu mai multă greutate, au fost voci la congres preocupate de pericolul ‚comoditizării’ terapiei, la fel ca a atâtor domenii în care contează mai mult viteza, abordarea concretă, prin obiective factual formulate şi o terapie directivă şi centrată pe soluţii într-o măsură mult mai mare, de exemplu, decât prin dialog liber nestructurat, aşa cum propunea, tradiţional, psihanaliza. Este o reacţie atât la ritmul alert la vieţii, cât şi la o aparentă lipsă de răbdare pentru lucrurile foarte profunde care, din această cauză par, inerent, difuze şi nestructurate. De asemenea, există o preocupare din ce în ce mai mare pentru consecinţele economice şi sociale ale afecţiunilor mentale care sunt cele mai prezente în societatea occidentală astăzi, dupa bolile infecţioase, acum o sută şi mai bine de ani sau bolile cardiovasculare, mai recent. Se remarcă din ce în ce mai multe cazuri de depresie în rândul adolescenţilor şi tinerilor. Se estimează că 38% dintre cetăţenii Uniunii Europene suferă de tulburări mentale, atrăgând după sine, dincolo de disconfort şi suferinţă, un cost de 170 miliarde EUR (medicamente, zile de concediu, randament mai scăzut la serviciu, rata divorţurilor etc.), ceea ce a făcut Naţiunile Unite să agreeze, in februarie 2017 la New York, să facă, pentru prima dată, o prioritate din a promova activ sănătatea mentală şi starea de bine în rândul tinerilor: http://www.who.int/mental_health/SDGs/en/

IMG_2553

Concentrarea numarului de terapeuti in lume. Romania e relativ OK, ca parte din Europa. Probabil lipseste o statistica mai avansata, cu rata a numarului de terapeuti vs populatie si vs numarul si tiplogia afectiunilor mentale inregistrate.

Combinarea terapiei prin cuvant cu alte forme să le spunem ‚holistice’ de terapie: EMDR (Eye Movement Desensitisation Therapy, o tehnică ce presupune utilizarea ghidată a mişcărilor oculare, folosită în special în tulburările de stress post-traumatic) psihoterapii corporale prin yoga si meditaţie, diferite forme de art terapie etc. O formă specială de terapie este terapia ecvestră, suportivă cu ajutorul cailor, cu ajutorul cărora clienții abordează probleme precum empatia, exersarea încrederii, a emoțiilor pozitive și chiar a feedbackului instantaneu. Toate aceste terapii arată, pe de o parte, înțelegerea stării de bine ca o unitate a minţii şi a corpului și, de asemenea, o integrare între metodele mai degrabă raționale ale Occidentului și cele non-verbale, integrative, inspirate din Orient.

Digitalizarea terapiei si terapia la distanta. Într-o lume din ce în ce mai fragmentată, mai nișată, mai deconectată uman și mai conectată tehnologic, era inevitabil ca psihoterapia să nu intre și în această zonă. Extrem de familară mie, deoarece îmi primesc mai mult de 60% din clienții mei în psihoterapie în cabinetul meu virtual J, psihoterapia prin Skype sau alte platforme (de ex., Atlas Help, fondată de Mihai Bran şi Bogdan Lefter) are meritul de a veni mai aproape de clienţi în multiple feluri: accesul la terapie din orice colţ al ţării şi al lumii (am clienţi în New York, Bali, Surinam, Austria, UK…), dar şi al unor categorii de persoane care pot considera că asupra mersului la psiholog planează o stigmă socială. De asemenea, persoanele ocupate sau partenerii unui cuplu pot găsi mai uşor timp sincron pentru o terapie virtuală decît una faţă în faţă, la cabinetul fizic. În România, abia acum începe o acceptare a terapiei în general şi a terapiei virtuale în special, şi doar pentru formele de psihoterapie individuală.

IMG_2555

Congress Skype discussion with Irvin Yalom

În aceeaşi idee, atâta vreme cât sunt aplicaţii pentru orice, au apărut şi app-urile terapeutice. Primii care au demarat în zona asta au fost, desigur, americanii, cu un soft cel puţin discutabil, dar de masă. TalkSpace adună peste 500,000 de pacienţi şi 2000 de terapeuţi în US, urmăreşte eficienţa terapiei, înregistrează tot conţinutul şedinţelor, face ierarhii ale terapeuţilor şi acordă acces clienţilor la suport terapeutic aproape în timp real. Foarte…american, aş spune, iar Europa – şi România cu atât mai mult – sunt mai puţin pregătite pentru un astfel de şoc cultural. Cel mai probabil, în România mai este încă mult de lucrat la ridicarea stigmei de pe ideea de a apela la ajutorul unui psihoterapeut.

Deşi de multe ori psihoterapeuţii au fost asimilaţi filosofilor, adică un fel de personaje abstracte care vorbesc într-o limbă destul de absconsă şi a căror utilitate pentru societate nu e întotdeauna foarte clară. Cu toate astea, nu puţine au fost prezentările despre rolul psihoterapiei în traumele din zonele de război (Serbia – o prezentare aproape ovaționată, Algeria) și, mai ales, cu mare impact zi de zi, terapia traumelor celor care au supraviețuit atacurilor teroriste sau le/au fost martori, cu atât mai mult cu cât Franța a fost una dintre țările puternic scuturate de astfel de întâmplări traumatice.

IMG_2613

Eu, la final de Congres

Feminizarea psihoterapiei. Când spui „psihoterapeut”, cel mai adesea îşi vine în faţa ochilor chipul lui Freud sau, în tot cazul, al unui bărbos de peste 60 de ani, deoarece este larg acceptat faptul că psihoterapia a început cu psihanaliza. Lucrurile se schimbă încet. ’Monştrii sacri’ ai terapiei se retrag uşor, deşi au dominat net multe dintre prezentările susţinute la Congres. Multe, foarte multe femei în sală, deşi nu exclusiv, şi mulţi tineri, dintre care unii cu prezentări foarte bune despre subiecte considerate tabu sau avangardiste (terapia online, mediul trans-sexual, terapia prin yoga etc.). Există şi voci care spun că feminizarea terapiei poate duce la o perpetuă relaţie mamă-copil între terapeut şi client, care poate, pe termen lung, să infantilizeze clientul, din dorinţa terapeutului de a se substitui unui părinţe rece sau asupritor. Cred că această împărţire clişeistică între terapeut bărbat = structură şi obiective clare şi terapeut femeie = empatie şi conţinere este depăşită. Ceea ce contează şi ce rămâne este esenţa umană din ambii şi capacitatea de a vedea dincolo de problemele clientului, înspre resursele acestuia.

Tema celei de-a opta ediţii a Congresului Mondial de Psihoterapie („Viaţa şi iubirea în secolul 21”), ca şi organizarea acestuia la Paris au fost ceva vreme puse „în asteptare”. În cuvintele lui Pierre Canoui, preşedintele federaţiei Franceze de Psihoterapie şi Psihanaliză, organizatorul evenimentului, „După atacul terorist de la Charlie Hebdo din ianuarie 2015, mi s-a părut că este de-a dreptul indecent să ne mai petrecem timpul vorbind de viaţă şi iubire. Dar mai apoi, după atacul de la Bataclan din octombrie 2016, mi-am dat seama că exact acum este cel mai bun moment pentru asta, sa ne reamintim că suntem oameni şi că iubim.” (citat aproximativ).

Căci pînă la urmă, îmi spun, dacă italienescul „amore” vine, etimologic, de la „a mors” adică „fără moarte”, înseamnă că tot ce e viu e condamnat să iubească, doar atunci eşti viu, când iubeşti. Sunt voci care spun că iubirea este pervertită, că trăim toţi în monogamii seriale şi că iubirea pe viaţă nu mai există. Dar poate nu a existat niciodată decît tocmai ca un carusel, o succesiune de iubiri, de vieţi. Ca Le Tour de France, unde poţi să câştigi doar dacă alergi într-o echipă care îşi predă ştafeta până la final.

„All you need is love. But a little piece of chocolate now and then does not hurt.” (Charles Schulz).

poza Tour de France

La sosirea din Tour de France pe Champs-Élysées, cu romance de bine, gasite la fata locului. Multumesc, Andrea si Elvira Velea ca am sarbatorit impreuna 🙂

 

Aux delices de Senlis

În titlul ăsta nu e doar o rimă, ci o întreagă poezie. Un poem al locurilor cu istorie, dar care nu te apasă sub grandiozitate. O istorie simplă, ca o străduţă la început de vară.

– Stai să-ţi aduc un cuţit care taie cu adevărat, îmi zice ea, văzându-mi escalopul din farfurie pe care mă pregăteam să îl atac. Locul se numeşte Le Commerce Bar-Brasserie dar nu are nimic generic şi impersonal în el.

În micuţul orăşel Senlis, niciun picior de turist. La restaurantul Scaramouche, doi bătrâni îşi conturează siluetele picotinde printre perdele fluturate uşor de vânt. În fața lui, catedrala bătrână şi-a dezvelit secretele în faţa singurului vizitator de la acea oră. Mă pierd pe străduţe, respirând liliacul. Puţin mai departe, liceul, vechi de 500 de ani, îşi deschide uşile să trimită copiii acasă.

IMG_3985

IMG_3986

La Bar-Brasserie e plin. Mathilde aleargă printre mesele scoase în stradă, lăsând în urma ei o vagă aromă de frites proaspeţi. Până vine mâncarea, trag o fugă peste drum, pentru ceva presse. Îmi iau Hara-Kiri şi mă întorc. Mai găsesc și un hors-serie de la Le Point despre buddhismul theravada. Să fie primit.

Scara către baie e, ca aproape peste tot în Franţa, întortocheată pe sub pământ. Trec pe lângă toaleta bărbaţilor, unde unul dintre vecinii mei de masă medita cu uşa deschisă. Il s’en fiche, îmi zic și-mi văd de treaba mea. Îl iert că e bătrân.

Afară, vântul ia mesele pe sus. Multe magazine sunt închise pentru pauza de prânz. E atâta pace, încât îmi vine să vorbesc în șoaptă, daca aș avea cu cine.

IMG_4006IMG_4016IMG_4027

Nimic nu e comercial aici. Parcul de distracții? E mai fain decât Disneyland și se cheama Mer De Sable, dar lumea nu a auzit de el. Mai bine. Un parc de distracții ca un deșert din Nevada.

Și taximetriștii sunt altfel. Cel care mă duce la Senlis are un cactus pe bord, cu ghiveci cu tot, rezemat de GPS. Poate ca e angajat la Mer de Sable.

Orășelele mici sunt mai bine de trăit decât de spus. Dar nu le căutăm, căci ne grăbim și vrem să facem multe și să bifăm atracții cunoscute. Nici eu n-aș fi ajuns aici dacă nu mă mâna curiozitatea și dacă nu era la 20 de kilometri de locul unde aveam de lucru.

Urmează să plouă și începe să mă doară piciorul. Străzile sunt în pantă, cu piatră cubică. Nu se vede nici un taxi. Flanez aiurea pe străzi doar-doar oi da peste vreunul. Ajung la gară, o clădire de turtă dulce, în fața căreia nu e tras nici un tren.

Lângă gară, o clinică cu mai mulți pshologi, sofrologi și sage femmes decât medici. Puțin mai departe, un taxi parcat, cu lumina verde. Cei 100 de metri par mult, la gândul că mi-l poate lua altcineva. Dar cine? Cred ca n-a mai avut o cursă de două zile. Îmi lipesc nasul de geam. Omul doarme. Îl trezesc ușurel și pornim către locul unde aveam să rămân o săptămână.

FullSizeRender

Chateau d’Ermenonville, un loc unde te simţi prinţ chiar daca până ieri ai fost broscoi. Lumini, scări, meniuri fastuoase, bun gust, linişte, raţe, gâşte şi poteci prin pădure. Un loc unde poţi să lucrezi, dar unde în acceaşi măsură poţi să visezi şi să trăieşti suspendat în timp.

IMG_3969IMG_3981IMG_4037

IMG_4040

Căutați nișele, strâmtorile, undergroundurile, pacea, liniștea, căile nebătute! Ieșim cu toții mai nuanțați de acolo. Ne retragem din lume ca să revenim mai însetaţi de ea.

Où faire pipi à Paris?

Orice călător se pregăteşte cu grijă. De la strânsul monezilor de 50 de bani (ca să nu dai pe o ușurare un euro) și până la estimarea posibilităților fiecărei zone, după ore întregi de uimire, încântare și pași lungi, asezonate cu câte un café crème, un ceai verde sau pur și simplu o gură bună din sticla de Vittel pe care o porți în spate.
Oricum ar fi, a avea grijă de corpul tău (despre care am stabilit săptămâna trecută că francezii sunt cu deosebire preocupaţi) presupune, la fel ca la un magazin care se respectă, să fii atent atât la intrări, cât şi la..ieşiri.

Francezii se respectă și nu se iau în râs; o devedește și cartea, recent reeditată pentru a patra oară, al cărei titlu spune tot..sau aproape: „Où faire pipi à Paris?” Scrisă subtil, cu umor, cartea este, în același timp, un ghid al împrejurimilor locului unde împăratul merge singur. Iată un exemplu: „Urcăm mai întâi la etajul 5, pentru a aprecia vederea asupra Jardin des Plantes. Toaletele ne aşteaptă în interiorul bibliotecii pentru adulţi, la etajul al treilea, în fundul sălii, ceea ce ne oferă timp de contemplare pentru frumoasa scară rotundă.” (toaleta din incinta bibliotecii Buffon, arondismentul 5).

ou-faire-pipi-à-Paris-couverture

Dar nu poți să nu te gândești la sanisette-uri, această minune a civilizației. Când mergi de ore bune, nu ţi-e foame, e frig şi nu ai chef de a patra cafea-n aceeaşi zi (-Bună ziua, nu vă supăraţi, unde este toaleta? – Doriţi să comandaţi o cafea? – Nu, mulţumim. – Ne pare rău..), cilindrul oval şi argintiu este mai mult decât un pământ al făgăduinţei.

sanisette

Cozi, cozi, cozi. La coadă la pipi. Noroc că aici nu te întreabă nimeni „ce se dă”. Oamenii stau frumos aliniați pe trotuar, care strângându-și mâinile în buzunare, care citind cu maxim interes reclamele de pe pereți, care fumând.. îmi aștept rîndul cu răbdare. În fața noastră, un student evreu, îmbrăcat regulamentar, ne întreabă șoptit în engleză: „Ați mai fost aici?”. Intră, promite că stă ‚doar un minut’. Apasă pe butonul de ieșire după 7-8 minute, iese roșu în obraji și, chiar când să se închidă ușa pentru spălare automată și temeinică closet-pardoseală-pereți-tavane, își amintește că nu s-a spălat pe mâini și..intră înapoi. Nu mai stiu ce s-a întâmplat, căci am preferat să nu fiu martorul celei de-a doua ieșiri.

„Este o grădină nici mare, nici mică: configuraţia dreptunghiulară serioasă a spaţiului adaptează perspectiva. Toaletele sunt aici la loc de cinste: o căsuţă mică albă cu acoperiş drăguţ de lemn. Nu ai posibilitatea să se aşezi, aşa încât poziţia pliată pe care te vezi nevoit să o adopţi ar putea să fie minunată dacă până atunci ai stat mult în picioare.” (toaletă în grădina Catherine Labouré, arondismentul 7).

Printemps-ul e luminat a giorno, roșu-alb, caleașca lui Moș Crăciun străbate tot zidul magazinului, însă noi avem altă treabă, cu mult mai semnificativă. Pe străzile din jur, ghidul nu arată nimic. Și nici nu e nimic.
Intrăm, cu speranță, în Printemps. Un magazin primăvăratec, cu bun renume și-mpodobit de sărbătoare nu se poate să nu se îngrijească de buna stare a vizitatorilor săi. Trecem în fugă pe lângă uriașul brad auriu Prada, înălțat ostentativ preț de trei etaje, urmărind cu acribie semnul bine știut, care pare să nu ducă nicăieri (aflăm ulterior că toaleta de la etajul 6, deschisă pentru toți muritorii, s-a desființat). Dar duce…duce. Duce la o budă de lux, cu scaune ergonomice, de designer. Duce la o toaletă cu o recepție ca de spa, unde stai la coadă să plătești obolul de un euro jumătate de căciulă pentru că, nu-i așa, noblesse oblige, și Printemps și mai și. Experiența – total obișnuită. Ieșim dezamăgiți dar ușurați și gata să facem o poză bradului auriu, înainte de a fugi spre LaFayette.

printemps toilette

„Toaletele se află la etajul 5. Putem urca cu liftul sau pe scări; durata este aproximativ aceeaşi, aşadar vom alege în funcţie de poziţia cea mai puţin primejdioasă pentru cuplul corp-vezică în mişcare sau statică. La destinaţie, uneori avem de aşteptat, însă toaletele sunt bine întreţinute (de altfel, doamna aşezată la intrare, mândră de munca sa, speră în mod discret să fie recompensată pentru asta de către vizitatori.)” (Toaleta din incinta Primăriei Parisului).

Dar cu siguranţă cea mai elevată toaletă din Paris este cea din Place de la Madeleine. Mozaic de la început de secol 20 (toaleta publică a fost deschisă în 1905), lemn de mahon, salon ca de ceai, scaun mare, central, pentru făcutul pantofilor, uşi de lemn, vitralii magnifice stil art déco-art nouveau… Toaleta a fost chiar aleasă drept loc de realizare a unui flash mob împotriva foametei în 2011. Tot în 2011, a fost închisă deoarece, ca parte din patrimoniul Unesco, oamenii începuseră să o ocolească cu sfială.

place de la madeleine3

place de la madeleine2

Dacă vă poate părea un articol cel puțin frivol, îmi cer iertare. Dar pentru o activitate care ne fură aproximativ trei ani din viață, faptul că francezii o tratează cu seriozitate și umor nu poate decât să dea, încă o dată, măsura spiritului lor liber(tin). Cartea „Où faire pipi à Paris?” a Ceciliei Briand se găsește în multe librării (noi am luat-o de la Eyrolles). Cei mai puțin analogi decât noi pot găsi resurse relativ similare aici.

La încheierea acestui articol, descopăr noul ghid redactat de RATP cu privire la regulile de urmat în călătoriile urbane. De la politețea față de turiști și persoane în vârstă, folosirea batistei și a telefonului mobil pentru partajat muzică pe Facebook și până la instrucțiuni cu privire la cum să ne ținem mâinile pe lângă corp atunci când călătorim cu metroul în zilele cu caniculă. E-bookul în format lejer, ilustrat, se află aici. Iată mai jos extrasul uneia dintre reguli. Ea întărește impresia de mai sus conform căreia, la Paris, dacă ești pe stradă nu ești deloc al nimănui: cuiva îî pasă să-ți fie bine.

ratp giude

Gând călător şi zbor nefumător

Unul din instrumentele psihoterapiei pozitive este un romb. O figură geometrică extrem de regulată, ţuguiată bine, având, atârnânde, la colţuri, ca globurile în pomul de Craciun, patru noţiuni grele şi fundamentale: corpul, realizarile, relaţiile cu ceilalţi, viitorul (fantezia). Orice trage într-un sens sau în celălalt nu poate decât să-l destabilizeze. Dacă ar fi din plastilină, probabil că şi-ar reveni ușor. Dar e viaţa noastră care, din fabricaţie, are o inerţie suficient de mare încât să se deformeze greu şi să revină şi mai greu la forma iniţială.

Parisul săptămânii care s-a-ncheiat mi-a fluturat rombul personal prin faţa ochilor într-un mod destul de convingător şi mi l-a aşezat, hâţânându-l uşor, mai bine în locașul lui.

„Acesta e un zbor nefumător”, susură blond vocea stewardesei, şi mie personificarea asta forţată nu mi se pare nicidecum hilară căci oricum, în cele ce urmează, oamenii şi obiectele îşi vor fi unii și unele altora adjective.

Corpul.

Probabil că dacă spui Paris te gândeşti la foie gras, la baghetele aburinde, la flan-ul cu tot felul de arome, la quiche-uri o minune, la cafe creme-ul sorbit pe îndelete în bistroul mititel în care te adăpostești de frig. Magazinul corporaţiei Publicis de pe Champs Elysées cu porţile-i deschise la 10 seara, îmbiindu-ne cu parfumuri, cărţi, suveniruri, restaurante şi baruri, Berthillon cu a sa îngheţată pe care n-aş refuza-o nici la Polul Nord, Beaujolais-ul rose sorbit printre buze, un melange de vinovăţie şi savoare, explozia de brânzeturi fine pe care le adulmecăm înfrigurați în piața Maubert Mutualité, sâmbătă pe la prânz, când se golesc deja tarabele.

Oamenii sunt slabi pentru că-şi savurează hrana. La Paris, nu fuge nimeni de pâine cum fugim noi, scuipându-ne în sân. Pauza e pauză (multe magazine ţinute de doamne trecute bine de prima tinereţe se închid între 13.00-16.00), hipermarketurile pierd bani, probabil, dacă se închid la ora 19.00, dar nu ăsta e lucrul cel mai important. Ci l’art du savoir vivre pe care noi, locuitorii micului Paris, am cam uitat-o, în goana după traiul a l’americaine.

fromage vins

Realizarile.

Aproape am depăşit kilogramele permise la bagaje. La librăria Le Monde, toate numerele Hors-Serie te aşteaptă aproape aburinde: despre India, despre Algeria, despre utopiile moderne, despre oraşele lumii noastre, despre.. Adevărate cărţi din toate punctele de vedere – conţinut şi preţ -, încă o hrană pentru uimirea mea perpetuă la cât de vie şi luxuriantă este presa scrisă în Franţa. La Eyrolles, o librărie întinsă pe jumătate de stradă, ne-am cazat ca acasă, iar la Shakespeare & Co. am înhăţat ”A beautiful truth” şi am ieşit înainte ca raftul zguduit de umerii laţi ai tipului din faţa mea să ne arunce o carte-n cap.

La Paris, totul te îndeamnă la scufundare în tine și, în același timp, la prezență în lume, pentru că aici nu mai simți nici o discrepanță între universul interior și cel de-afară. O plimbare noaptea pe sub fustele Doamnei de Fier, o goană cu metroul pe Podul Bir Hakeim, un sărut în Square du Vert Galant – tot atâtea prilejuri să te simți împlinit pe cât ai fi dacă ai citi o carte bună sau ai termina un proiect dificil.

shakespeare

Relaţiile.

Parisul e despre maniere. Şi despre aparenţe până la profunzime. Mica franţuzoaică între două vârste şi-a vârât mâna adânc în grămada croşetată, nemulţumită că cheche-ul şi pălăria pe care tocmai i le cumpărasem nu se asortau perfect cu mănuşile. Era şapte seara trecute fix şi nu era iritată că îi mai ţineam magazinul deschis. A fost balsam pentru nervii mei pe Marriott, care a ştiut să-mi piardă minunăţie de beretă roşie proaspăt cumpărată de la Madame Briolette din Bucureşti. Însă, pour la bonne bouche, mi-a dat factură pentru tips-ul de 2 euro pe care l-am lăsat la micul dejun. Rafinament total.
Identic. Aspasie et Mathieu – doamna îmi încheie la spate bretelele ecosez şi îmi studiază talia, probabil nemulţumită. A durat 10 minute să scrie, rotund şi aproape baroc, cifrele pe care le însuma pentru plata bretelelor, sacoului și pălăriei, cântându-le pe fiecare în parte, țuguindu-și buzele și trăgând de timp cu mare drag. Service client? Raţiunea ei de-a fi.

Viitorul, fantezia.

Pentru un sceptic, Parisul ar părea că vinde iluzii. Vitrinele mişcătoare de la LaFayette şi Printemps, luminile halucinante de pe Champs Elysees (ele însele un paradis pe pământ, n’est-ce pas?), lacătele care au migrat de pe Pont des Arts şi s-au mutat să-şi poarte iubirile pe toate podurile orașului..

lafayette 2013

Încerc să-i prind lumina pe pavajul ud; îl văd prin cameră, însă când să declanşez aparatul – dispare. Inefabilul Eiffel nu se lasă prins noaptea, decât frontal, pe retină.

„Bine aţi ajuns la Bucureşti. Temperatura exterioară este de 3 grade.”

„La şapte jumate a aterizat Erfransu’, la opt şi cinci Austrianu’, da, io sunt aici-şa, da.”

Dau să văd cine e avizierul purtător de glas şi-mi pică ochii pe un aşteptător de pasageri; pancarta cu „Nemo” i se leagănă stângaci în mînă. „E greu de găsit peştişorul de aur”, dau să-i suflu. L-aş poza, dar mi-e ruşine. Îl iau cu mine-n gând şi trec mai departe.
Deşi au fost doar câteva zile, am senzaţia că au fost ani. Că ajung acasă şi aflu că fiu-meu a ajuns la majorat. Ca în „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, într-o buclă de timp pe care am uitat să o mai desfăşor de pe ghem.

„Să ştii să aştepţi, să-ţi iei timp, să oferi timp, să iubeşti timpul care trece, să te pregăteşti pentru timpul care stă să vină..timpul este, oare, cheia pentru înţelepciune sau pentru fericire?”

Aşa avertizează revista Air France încă de la îmbarcare. Cine a mai vazut revistă de avion pe care să o citeşti ca pe o carte bună? À bientot, salut până săptămâna viitoare…

(Articol apărut în LaPunkt, 5 decembrie 2013)

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: