Alina Stepan

În titlul ăsta nu e doar o rimă, ci o întreagă poezie. Un poem al locurilor cu istorie, dar care nu te apasă sub grandiozitate. O istorie simplă, ca o străduţă la început de vară.

– Stai să-ţi aduc un cuţit care taie cu adevărat, îmi zice ea, văzându-mi escalopul din farfurie pe care mă pregăteam să îl atac. Locul se numeşte Le Commerce Bar-Brasserie dar nu are nimic generic şi impersonal în el.

În micuţul orăşel Senlis, niciun picior de turist. La restaurantul Scaramouche, doi bătrâni îşi conturează siluetele picotinde printre perdele fluturate uşor de vânt. În fața lui, catedrala bătrână şi-a dezvelit secretele în faţa singurului vizitator de la acea oră. Mă pierd pe străduţe, respirând liliacul. Puţin mai departe, liceul, vechi de 500 de ani, îşi deschide uşile să trimită copiii acasă.

La Bar-Brasserie e plin. Mathilde aleargă printre mesele scoase în stradă, lăsând în urma ei o vagă aromă de frites proaspeţi. Până vine mâncarea, trag o fugă peste drum, pentru ceva presse. Îmi iau Hara-Kiri şi mă întorc. Mai găsesc și un hors-serie de la Le Point despre buddhismul theravada. Să fie primit.

Scara către baie e, ca aproape peste tot în Franţa, întortocheată pe sub pământ. Trec pe lângă toaleta bărbaţilor, unde unul dintre vecinii mei de masă medita cu uşa deschisă. Il s’en fiche, îmi zic și-mi văd de treaba mea. Îl iert că e bătrân.

Afară, vântul ia mesele pe sus. Multe magazine sunt închise pentru pauza de prânz. E atâta pace, încât îmi vine să vorbesc în șoaptă, daca aș avea cu cine.

Nimic nu e comercial aici. Parcul de distracții? E mai fain decât Disneyland și se cheama Mer De Sable, dar lumea nu a auzit de el. Mai bine. Un parc de distracții ca un deșert din Nevada.

Și taximetriștii sunt altfel. Cel care mă duce la Senlis are un cactus pe bord, cu ghiveci cu tot, rezemat de GPS. Poate ca e angajat la Mer de Sable.

Orășelele mici sunt mai bine de trăit decât de spus. Dar nu le căutăm, căci ne grăbim și vrem să facem multe și să bifăm atracții cunoscute. Nici eu n-aș fi ajuns aici dacă nu mă mâna curiozitatea și dacă nu era la 20 de kilometri de locul unde aveam de lucru.

Urmează să plouă și începe să mă doară piciorul. Străzile sunt în pantă, cu piatră cubică. Nu se vede nici un taxi. Flanez aiurea pe străzi doar-doar oi da peste vreunul. Ajung la gară, o clădire de turtă dulce, în fața căreia nu e tras nici un tren.

Lângă gară, o clinică cu mai mulți pshologi, sofrologi și sage femmes decât medici. Puțin mai departe, un taxi parcat, cu lumina verde. Cei 100 de metri par mult, la gândul că mi-l poate lua altcineva. Dar cine? Cred ca n-a mai avut o cursă de două zile. Îmi lipesc nasul de geam. Omul doarme. Îl trezesc ușurel și pornim către locul unde aveam să rămân o săptămână.

Chateau d’Ermenonville, un loc unde te simţi prinţ chiar daca până ieri ai fost broscoi. Lumini, scări, meniuri fastuoase, bun gust, linişte, raţe, gâşte şi poteci prin pădure. Un loc unde poţi să lucrezi, dar unde în acceaşi măsură poţi să visezi şi să trăieşti suspendat în timp.

Căutați nișele, strâmtorile, undergroundurile, pacea, liniștea, căile nebătute! Ieșim cu toții mai nuanțați de acolo. Ne retragem din lume ca să revenim mai însetaţi de ea.