‘Jurnalul unui librar’ de Shaun Bythell e o carte pe care am luat-o din trei motive: pentru că promitea să fie despre cărți, pentru copertă și pentru lipsa anunțată de dulcegărie (autorul e un Grinch simpatic, specie care mie imi place dacă nu întrece măsura și dacă vine la pachet cu doza necesară de autoironie).
Nu m-aș fi gândit, deși era întrucâtva logic, că prin el voi descoperi alți autori, și mă refer la William Boyd. Am așteptat febril să vină ‘Any human heart‘ de la Nautilus ca să văd dacă îmi pare bine sau rău că l-am ascultat pe Grinch. Carte în carte, un inception minunat, o recomandare fără de care viața mea de cititor, viața mea de om ar fi fost mai sărace.
‘Ask me no questions and I tell you no lies.’
‘In good prose precision must always triumph over decoration. Willful elaboration is a sign that the stylist has entered a decadent phase. You cannot live on caviar and foie gras every day: sometimes a plain dish of lentils is all that the palate craves, even if one insists that the lentils come from Puy [munte în Auvergne].’
‘Sometimes a limbo is a tolerable place to be stuck.’
‘A reserve […] which I can never tell whether it’s as a result of chronic shyness or majestic self-assurance.’
“Need and opportunity – the ingredients of all betrayals.’
‘Are our lives just the aggregate of the lies we’ve told? (‘Lives’ – the ‘v’ is silent). Is it possible to live reasonably without lying? Do lies form the natural foundation of all human relationships, the thread that stitches our individual selves together?’
‘Now I understand why I don’t give religion much thought. The awful boredom of uncritical faith.’
Povestea ca povestea, dar meta-povestea!
Orice inimă de om poate trăi povestea lui Logan Mountstuart, poate rezona cu ea, poate trăi în ea. Am trăit în fiecare deceniu al secolului meu*, spunea Logan în ultima zi a vieții. Dincolo de epica propriu-zisă, arta lui Boyd stă în atemporalitatea poveștii: adolescentul tormentat de sexualitatea nedescoperită, adultul prins în vârtejul unui secol nebun, întâlnirile sonore cu personalități, întâlnirile întâmplătoare cu oameni a căror semnificație în vața noastră devine importantă mulți ani mai târziu, luxul și foamea, planurile și disciplina pe care ni le impunem duse la vale de obligațiile zilnice și de lipsa de voință, egoul și sacrificiul, absurdul vieții și minunățiile pe care ni le scoate în cale, schimbările fundamentale pe care suntem nevoiți să le facem la o vârstă la care nu le mai credeam posibile, accidentele și imposibilele norocuri.
*1906-1991.
Norocuri** și curajuri – cum se poate ca substantivele astea să fie defective de plural? Cum să existe într-o viață atât de complexă doar un singurul fel de șansă și un singur fel de îndrăzneală?
**da, da, uneori se mai zice ‘noroace’ dar atât de rar!
Tehnica lui Boyd e impecabilă: reușește să te facă să crezi că Logan Mountstuart chiar a existat:
Note de subsol referindu-se la un personaj menționat în carte: probabil că e vorba despre xx, care a trăit între și între…
Jurnalul se intrerupe pe alocuri, iar noi nu putem decât să presupunem că între timp s-au petrecut animite fapte, părți din jurnal care nu sunt datate…
Prin imperfecțiunea intenționată a jurnalului, Boyd creează un personaj real, de care nu vrei să te desparți, un personaj care poți fi chiar tu.
A devenit aproape o religie, sau, cel puțin, are toate datele ca să se transforme în una, dacă mai durează mult starea de fapt. Are obiecte-cult? Are: masca și dezinfectantul. Are ritualuri? Are: dezinfectarea obsesivă a mâinilor, salutul cu cotul. Are leaderi? Ohoo…
Se spune că ‘un om are un gând, doi au o discuție, trei au o credință.’ De câți oameni e nevoie pentru o religie?
Ca sociolog, nu îmi permit să am parti pris în criza covid și cam în niciun subiect social și public. De un an de zile observ, analizez și, în toată obiectivitatea mea, îmi permit să mă minunez.
Acum mulți ani – cred că prin 1992 -, la cursul de Sociologie generală, Alfred Bulai, pe atunci tânăr asistent, ne învăța semnificația sacrului. În fața lipsei noastre totale de inspirație, începe să se cotrobăie prin geantă, apoi ne ridică un obiect în fața ochilor.
Băi, fiți atenți la mine, zice. Pixul ăsta e sacru?
Mno, nu, am mormăit noi, fixând cu privirea Bic-ul ieftin și ros la un capăt.
Dacă mă închin io la el e sacru?
Pfff, nu, ne-am dat noi ochii peste cap.
Dacă se închină zece oameni împreună cu mine la el e sacru?
Nțțț, sunteți cel mult o sectă, se avântă curajos Liviu Chelcea, colegul nostru de an.
Dacă zece mii de oameni se închină împreună cu mine la pixul ăsta, e sacru, mă?, întreabă Bulai, rotindu-și sfredelitor ochii albaștri peste capetele noastre păcătoase.
Mmm, atunci da, ar putea fi, admitem noi. De unde îl aveți, totuși, trebuie că e ceva special cu pixul ăsta, care e treaba cu el?
Mulți, e concluzia acestui episod întrucâtva anecdotic. E suficient să fie mulți. Și să fie suficient de vocali pentru ca spirala tăcerii să înceapă să se învârtă.
Ce se întâmplă însă cu cei care cred că pixul nu e sacru, oricâți oameni s-ar închina la el? Stau în expectativă să vadă ce va urma. Însă, cu cât numărul celor din primul grup crește, cu atât o societate se poate aștepta ca și ceilați să înceapă să aibă o formă de agregare. S-au dus primii la extrem și scot ochii tuturor celor care nu sunt de aceeași părere cu ei? Au venit și ceilalți cu contra-argumentele prăpastiei economice, ale inegalității condițiilor de școlarizare online și ale inechității medicale între bolnavii de covid și bolnavii cronici lăsați pe margine. Au scos primii eroi la înaintare (Arafat)? Au venit și ceilalți în contrapartidă (Șoșoacă).
Dincolo de cele două tabere relativ articulate, care se confruntă pe scena publică și mai ales în bulele virtuale, pe mine mă interesează ce se întâmplă cu cei care rămîn observatori sceptici. Ei par a fi nu revendicați de ambele tabere, cât huliți de ambele tabere, pe modelul:
Tabăra 1 (a pixului, să spunem): Nu îți place să porți mască? Înseamnă că nu crezi nici în covid și ești conspiraționist, anti-vaxxer și, în general, un nenorocit.
Tabăra 2 (n-am încă un nume pentru ea, a anti-pixului, să zicem): Nu ai ieșit încă în stradă până acum? Înseamnă că ești inconștient și nu îți dai seama ce se întâmplă. Ești cumva cu ăștia cu pixul? Ești un rezist și un neomarxist [spuse ca vorbă de ocară]?
Teoriile sociologice și politice sunt clare aici: ca să poți să critici mai convingător, trebuie să îți plasezi concurentul la extrem: dintre persoanele publice promotoare ale fiecăreia din cele două tabere sunt alese doar cele mai radicale (vezi cei doi de mai sus), dar nu și atâția alții care sunt moderați, nuanțați și articulați, de ambele părți. De asemenea, cei care sunt sceptici vizavi de vaccinul anti-covid sunt etichetați anti-vaxxeri, iar ceilalți sunt considerați ‘fasciști’.
E un fel de duck season, rabbit season, numai că nu mai e de râs pentru copii. E de plâns pentru oamenii mari care nu mai înțeleg de ce parte să fie și, în general, de ce trebuie să aleagă o parte de care să fie.
Ce se va putea întîmpla, de fapt?
Fiecare tabără o împinge pe cealaltă într-o extremă și o desenează în tușe groase, ca să poată să o ducă în derizoriu, să o critice și să o caricaturizeze.
Tabăra pixului, fiindcă este mai veche, a ajuns la masa critică, ceea ce îi permite să se scindeze, pentru că orice mișcare socială este fie determinată de parti pris-ul politic, fie capitalizată politic după ce apare ‘spontan’.
Tabăra non-pixului va începe să adune adepți dintre sceptici si cei de mijloc, de care tabăra pixului face mișto și pe care îi bănuiește că ar fi de partea cealaltă. Un fel de predicție creatoare, de fapt, ca și concept sociologic sau, mai neaoș, de ce te temi de-aia nu scapi.
Vor începe și mai mult discriminările și segregările – ‘Te-ai vaccinat?’ va deveni primul lucru după ce spui bună-ziua (dacă ar fi să îl parafrazez puțin pe Eric Berne). Dacă nu, înseamnă că nu vrei, și deci e clar din ce tabără esti. Nu poți să fii pe mijloc, al nimănui, ce dracu’, pe cine încerci să păcălești?
Posibilă schimbare de leader în tabăra pixului, cei de acum par a fi obosit și încep să fie contestați din interior.
Anul viitor pe vremea asta vom râde, spuneam anul trecut pe vremea asta. Prizonierul nu se poate elibera singur, totuși, mai ales atunci când spectacolul înlocuiește realitatea și zvonurile pericolului se împrăștie printr-un milion de ficțiuni delirante, de ambele părți, cu pix sau fără.
Tot ce îmi doresc este ca, la anul pe vremea asta, să rămân tot la mijloc.
În Marea Britanie, The Royal Statistical Society a dat publicității cifrele esențiale ale anului 2020. Câștigător a fost numărul 332, care reprezintă numărul de zile scurse între publicarea secvenței genetice a Covid-19 (11 ianuarie) și prima administrare a vaccinului anti-covid creat de Pfizer (8 decembrie).
De asemenea, se pare ca populația planetei a petrecut anul acesta, cumulat, 5.5 milioane de ani pe Zoom, în timp ce doar trei din cinci cetățeni ai lumii au avut în 2020 acces la facilități de spălare a mâinilor. Faptul că 4 miliarde de oameni au fost carantinați în același timp a fost o experiență absolut inedită.
E mare tentația să privim modul în care oamenii au reacționat la criza Covid prin prisma reacțiilor lor publice (în special în spațiul virtual) și a modificării obiceiurilor (mai ales de socializare, cumpărare și consum). Uităm însă că toate aceste manifestări au cauze mult mai profunde, de la viziunea asupra vieții și până la relația cu autoritatea și statutul social și profesional. Tot ce au pus însă în coș în acest an are legătură cu interacțiunile lor sociale, cu modul în care se raportează la hrană, la frumusețe, la consumul de media, la relația cu banii și cu semenii lor. Lanțul cauzal este reprezentat vizual mai jos:
Anul 2020 nu este un hiatus între înainte și după. Au fost multe momente de ruptură în istoria omenirii, care au modelat comportamente și au dus lucrurile mai departe. Anul care tocmai s-a încheiat a fost precum ghinda înfiptă în gheață a lui Scrat din Ice Age: chiar dacă pare că a stat nemișcată, a provocat fisuri, crăpături și mișcări în gheața din jurul său, ceea ce a dus, până la urmă, la crăparea calotei glaciare. Dincolo de metaforă insă, acest an a avut șansa de a fi fost un moment de resetare a comportamentelor cvasi-automate ale oamenilor, de regândire a ceea ce este important, un moment de conștientizare.
Cu siguranță, 2020 a favorizat exprimarea unor opinii paradoxale, cu mari distanțe între Ce Spun consumatorii, factor-cheie pentru a le înțelege aspirațiile, și Ce Fac consumatorii, ceea ce le nuanțează comportamentele. Acest ecart între ideal si realitate este motivul principal pentru care majoritatea companiilor au ales sa realizeze comunități online imersive, pentru a explora tensiunile între declarativ (în care consumatorii repetă adesea mesajele din media), motivațiile profunde (teama, de exemplu) și mai ales contradicțiile dintre cele două.
Cu siguranță că nimeni nu va declara că în 2020 a cumpărat mai multă vopsea de păr și mai puțin deodorant decât de obicei, chiar dacă datele de vânzări asta arată. Și desigur că nimeni nu va posta pe rețelele sociale faptul că mănâncă mai multe snack-uri, ci doar că fac mai multă yoga acasă. Și, în sfârșit, nimeni nu va recunoaște că a folosit mai multe prezervative după încheierea carantinelor și nu în timpul acestora, în afară de Reckitt, care și-a dublat vânzările pe această categorie de produse abia după jumătatea anului.
În multe țări, printre care și România, consumatorii au revenit la mărci familiare, cunoscute anterior. În același timp, și retailerii au preferat să lucreze cu companiile multinaționale, mai stabile și care au putut să gestioneze mai bine lanțul de aprovizionare în comparație cu start-up-urile sau companiile mici. Ca urmare, companii precum Unilever, P&G și RB au raportat creșteri mai mari decât cele cu care erau obișnuite în anii anteriori.
Privind de la o distanță suficient de mare pentru a vedea în perspectivă, un lucru important, pe lângă explozia online-ului, precauția în cumpărare și reticența la mărci noi, este polarizarea consumatorilor, ceea ce face companiile să își revizuiască liniile de produse și portofoliul de mărci (Mondelez, Nestlé și Danone sunt doar câteva exemple în acest sens). Polarizarea consumatorilor determină companiile să își adapteze produsele pentru două categorii de consumatori între care prăpastia crește: pe de o parte, produsele mai ieftine sunt pe creștere în rîndul consumatorilor puternic afectați de criza financiară și șomaj, din cauza dificultăților întâmpinate de companiile pentru care lucrează sau de industriile în care acestea activează. În același timp, consumatorii mai bogați și-au văzut portofelele mai pline în 2020, pentru că nu au mai putut face anumite tipuri de achiziții, cum ar fi vacanțele sau ieșirile la restaurant. Criza Covid nu a lăsat pe nimeni indiferent, numai că nu a avut numai perdanți.
‘Lumea de după‘ este, uneori, o întoarcere la lumea de dinainte. Vedem asta întâmplându-se în China, unde Golden Week a fost un real succes. În Săptămâna de Aur, sărbătoare națională care durează 8 zile și a cărei ultimă ediție s-a desfășurat în luna octombrie, 19 milioane de vizitatori au venit în Wuhan, oraș care deja primește cu 40% mai mulți vizitatori decât anul trecut, iar creșterea frecventării barurilor, cluburilor de noapte și a restaurantelor este exponențială.
Toți consumatorii însă, indiferent de puterea lor de cumpărare, au așteptări în creștere – vor o calitate mai ridicată, produse mai disponibile, viteză mai mare, alegeri mai multe, valoare mai ridicată – și totul în același timp, ceea ce creează o ecuație aproape imposibilă pentru retaileri.
Demografic vorbind, companiile primesc provocări și din partea generației Z, care are o abordare diferită în ce privește consumerismul comparativ cu generațiile mai mature. Z pun mai puțin accent pe consum și mai mult pe sustenabilitate și sens. Criza Covid a accelerat acest trend și l-a dus și înspre celelalte generații. Rămâne de văzut cât de puternic va fi el când restricțiile se vor ridica și oamenii vor putea alege liber dacă și pe ce să își cheltuie banii.
Condiția pentru a nu ne face iluzii cu privire la lumea post-Covid este să înțelegem ce este realitate și ce este construct imaginat de noi, mai ales într-un context în care criza sanitară este departe de a se fi terminat și în care comportamentele ne sunt mai degrabă impuse decât alese. Vom asista oare la ceea ce se numește déjà revenge travel și revenge buying, excursii și cumpărături în exces din răzbunare pentru frustrările trăite în 2020?
Se vorbește foarte mult despre nou, despre schimbare, ca și cum toată lumea ar fi așteptat un moment de ruptură pentru a se reinventa. E o foame de nou în lume, de la noul consumator la noi obiceiuri de cumpărare. De unde obsesia pentru nou, oare chiar putem spune ca această criză a schimbat totul? Consumatorul anului 2021 nu va fi, cu siguranță, un animal social necunoscut, o entitate care se inventează acum, ci un om familiar, bucuros să poată lăsa în urmă un an atât de altfel.
În pragul celui de-al treilea val de carantină mai mult sau mai puțin parțială în importante țări europene, nu putem deocamdată să vorbim de o normalizare a comportamentelor, ci suntem încă martorii unor comportamente în flux, în mișcare, și nu putem ști cu exactitate ce va rămâne și ce nu. În fața noilor valuri Covid, a noilor restricții și a economiilor care suferă, comportamentul consumatorilor este în continuare puțin predictibil.
2017. Decembrie. Mă întorc din delegație la Iași. Plecat dimineața, venit seara. Hardcoreală. Alarmă în aeroport. Respectabila doamnă cu geantă roșie – aka eu – a fost prinsă cu spray paralizant in posetă, uitat acolo din vremuri imemoriale. ‘La București nu l-au găsit‘, spun eu, zâmbind angelic. Polițistul se uită urât la mine și îl aruncă, cu vădită satisfacție, în coșul de gunoi.
‘Este doctorul! Ştiu că a fost doctorul!‘, au spus peste jumătate din participanţii la programul SERE (Survival, Evasion, Resistance, and Escape), folosit în armata americană, atunci când au fost întrebaţi cine i-a supus la testele-interogatoriu în ultimele două săptămâni. Medicul, bronzat, abia se întorsese din vacanţă. Nivelul de stres la care au fost supuși participanții le-au afectat capacitățile cognitive. Informațiile oferite de ei deveniseră irelevante.
Spiritul acestei ultime cărți a lui Gladwell ăsta e: multă informație, uneori inconfortabil de citit, adusă împreună într-un stil jurnalistic alert și care te ține acolo, în fiecare rând, până la final. Titlul cărţii poate fi misleading şi interpretat drept ‘how to‘, dar nu e deloc aşa – dacă vă aşteptaţi să găsiţi reţete, veţi fi dezamăgiţi. Am citit mai multe review-uri dezamăgite de faptul că Gladwell nu oferă tactici conversaționale pentru a relaționa ușor cu necunoscuții. Hellooo! Gladwell nu a fost niciodată nici Robin Sharma, nici Brene Brown, nici Dale Carnegie. Scopul lui este mai macro și mai politic de atât, mai sociologic și mai puțin psihologic. Și, în general, mai cu picioarele pe pământ.
‘Suntem tot timpul nevoiţi să venim în contact cu oameni ale căror presupoziţii, perspective şi modele de educaţie se deosebesc de ale noastre. Lumea modernă nu mai constă în doi fraţi care se sfădesc pentru stăpânirea Imperiului Otoman. Este reprezentată de Cortes şi Montezuma încercând din răsputeri să se înţeleagă unul pe celălalt prin intermediul unor multiple rânduri de translatori. De vorbă cu necunoscuţi ne explică de ce suntem atât de inabili în actul de traducere.‘
Gladwell vorbește, convingător, despre cât de ușor e să tragem concluziile greșite atunci când nu cunoaștem oamenii din fața noastră, despre condițiile și contextul în care acționează un om, despre propriile noastre bias-uri și prejudecăți și, în general, despre țepele pe care ni le luam și atunci când credem ce ne spun ceilalți, și atunci când suntem suspicioși peste măsură.
Două exemple și apoi niște explicații:
Exemplul nr. 1: ‘Mi-a strâns mâna cu ambele mâini‘, a spus Lord Chamberlain despre Hitler. Şi-a dorit mult să îl vadă în persoană, ca sa îl poată cunoaşte mai bine. Şi, cu toate astea, s-a înşelat amarnic. Aşa procedăm cu toţii, de la companiile care invită candidaţii la interviu şi până la judecătorii care vor să privească acuzatul în ochi înainte de a-i stabili vinovăţia. Credem că informaţiile pe care le culegem prin interacţiune personală sunt cele mai preţioase. Poate că da, dar cu siguranţă că nu sunt şi cele mai corecte. O întâlnire față în față reușește, în același timp, să ne întărească biasul și să ne inducă în eroare, dar și să ne lămurească cu privire la omul din fața noastră. 50%-50%. Mai bine nu ne întâlnim, nu? Pe de altă parte, ‘lumea nu funcţionează dacă orice tranzacţie semnificativă e anonimă.‘, zice Gladwell.
Exemplul nr. 2: Sunt locuri unde nu se aplică prezumția de nevinovăție. Unul dintre ele este aeroportul. La aeroport, şansele de a găsi o armă sunt infinitezimale. ‘Dacă vrei să găseşti acea rară armă din bagajul cuiva, vei sfârşi prin a scoate la iveală o mulţime de foehnuri.‘ Cu toate astea, fiecare călător este scotocit la sânge. Ca mine la Iași…
Explicații – de ce e așa de ușor să fim păcăliți?
Teoria adevărului pre-setat (Truth Default Theory), adică teoria presupoziţiei apriorice a sincerităţii ne face ca, inițial, să credem înainte de orice dovadă furnizată de experienţă, că necunoscuţii cu care interacţionăm spun adevărul. Pe scurt, suntem presetaţi pentru adevăr.
‘îi crezi pe unii pentru că nu ai nicio îndoială în privinţa lor. Încrederea nu înseamnă absenţa dubiilor. Crezi pe cineva pentru că nu ai suficiente îndoieli faţă de acea persoană.‘
Fiinţele umane nu au dezvoltat niciodată abilităţi sofisticate de detectare a mincinoşilor, pentru că ar fi presupus un efort considerabil şi un timp enorm consumat pentru a întoarce pe toate feţele vorbele şi comportamentele celor din jur. Şi chiar dacă din când în când suntem păcăliţi, de cele mai multe ori încrederea pe care o acordăm e o investiţie bine făcută. Fără încrederea acordată a priori, societatea nu ar mai fi posibilă. Beneficiile sunt enorme, iar costurile mici, prin comparaţie.
În plus, Paul Ekman s-a înşelat. Mai multe studii au dovedit că emoţiile pot fi decodificate diferit de către membri ai unor culturi diferite. Zambetul e universal, furia şi frica nu. Nu suntem buni detectori de minciuni, mai ales atunci când persoana din faţa noastră nu corespunde stereotipurilor noastre.
A citi emoţiile pe feţele celor pe care-i întâlnim nu este o cale atât de sigură pentru a-i cunoaşte: ‘Oamenii surprinşi nu par neapărat surprinşi. Oamenii care au probleme emoţionale nu arată întotdeauna ca şi cum ar avea probleme emoţionale.‘ Comitem o mare eroare atunci când credem că modul în care arată şi se poartă un necunoscut este o cheie sigură de decriptare a intenţiilor, emoţiilor şi valorilor sale. De exemplu, ‘indivizii buni de gură, încrezători în ei înşişi, care strâng mâna cu putere, părând sociabili şi atrăgători, sunt consideraţi credibili. Indivizii nervoşi, alunecoşi, care se bâlbâie şi nu se simt în largul lor, dând explicaţii întortocheate şi sinuoase, nu sunt credibili.‘
‘Orice am încerca să aflăm despre necunoscuţii aflaţi printre noi conţine elemente fragile. ‘Adevărul‘ nu este un obiect solid şi bine lustruit, care poate fi extras cu condiţia să săpăm destul de adânc şi să căutăm cu suficientă forţă. Ceea ce vrem să aflăm despre un necunoscut este fragil. Dacă, din neatenţie, călcăm peste lucrul căutat, acesta se va face praf sub piciorul nostru.‘
Ce putem totuși să facem?
Să realizăm că unele fapte se petrec doar într-un anumit context. Chiar dacă premisele sunt acolo şi condiţiile sunt îndeplinite, diversele comportamente sunt legate de anumite circumstanţe şi condiţii foarte specifice. Nu există rețete, nu există tipologii de oameni.
Să fim conștienți că semnele exterioare – emoțiile lui Ekman sau reacțiile rapide din filme precum ‘Lie To Me‘ – doar arareori transmit mesajele corecte. Vom vedea mereu oameni care râd cand spun lucruri grave, oameni incapabili să plângă, ca și criminali cu mutre de îngeri. Un curs de FACS (Facial Action Coding System) la academia lui Ekman nu te va ajuta să citești dinainte toate minciunile care ți se vor spune.
‘Ignoranţa noastră în ceea ce priveşte lucrurile nefamiliare este combustibilul fricii noastre.‘
Ce nu ştiu că nu ştiu? Presupoziţia apriorică a sincerităţii şi iluzia transparenţei ţin de incapacitatea noastră de a-l descifra pe necunoscut ca individ. Dar peste aceste erori mai punem încă una, care impinge problema noastră cu necunoscuţii într-o criză. Nu înţelegem importanţa contextului în care acţionează necunoscutul. Atunci când vă confruntaţi cu o persoană nouă, trebuie să vă întrebaţi unde şi când vă confruntaţi cu ea – pentru că aceste două aspecte influenţează considerabil felul în care interpretaţi cine este.‘
Dacă tu crezi că oamenii sunt buni, în 80% dintre cazuri ai dreptate. Pentru cei 20%, merită să stai în alertă mereu? Gladwell spune că nu.
As putea sa numesc cinci, de fapt, ca am vazut doar putin peste jumatate din piesa. Da, blasfemie. Poti sa nu citesti mai departe daca nu poti sa treci peste chestia asta.
E scarboasa gratuit – amesteci in oala de noapte, maruntesti ce e acolo si imi arati, de ce? Pot sa-mi imaginez si eu ca dracul nu are nicio limita;
Nu propune nicio escatologie – spre deosebire de Dante, de ex.
Nu-mi demonstreaza nimic – sugereaza-mi raul, arata-mi-l, ok, dar apoi du-ma mai departe, integreaza-l si spune-mi ce inseamna asta;
Nu ma ajuta sa inteleg nimic – ce fac eu cu viata mea din punctul asta, dupa ce am vazut piesa? M-a zguduit, bun, si apoi?
E grandioasa pentru ca e grandioasa – Purcarete insusi spune ca s-a concentrat pe prima parte din Faust, pentru ca a doua nu e suficient de dramatica. Clar.
E intensa, deci polarizeaza. Nu am vazut decat elogii. Sunt un om care nu pricepe, piesa nu are nicio critica in nicio tara din multele care au primit-o cu ovatii sau pur si simplu daca O critici esti prost si n-ai cultura?
Stai cu genunchii la gura, urci pe o scara slaba de lemn, intr-un spatiu care nu are autorizatie la incendiu. Inghiti o tona de praf si nu stii de ce.
Arat virgine violate cu mainile insangerate de Dracul pentru ca, pe vremea lui Goethe, la 14 ani era legal sa te mariti, mai precizeaza Purcarete undeva. Ha!
Iadul nu e asta, neaparat, tusele groase si scabroase sunt doar o mica parte din ceea ce poate trai un om. Suntem atat de abrutizati de trebuie sa fim tarati de par prin praf, sange si cacat ca sa mai reactionam la ceva?
Atat de mult rau mi-a facut doar dupa 75 de minute, cand am depus armele, incat nu m-ar fi mirat ca usile sa fie inchise si sa nu putem iesi decat dupa ce se termina piesa.
În anii 1970-1980, când Kahneman și Tversky au început să vorbească tot mai des despre cele două sisteme care conviețuiesc în creierul nostru (Sistemul 1 – intuitiv, rapid și arhaic și Sistemul 2 – elaborat, lent și rațional), lumea științifică i-a privit cu suspiciune. Mai apoi, când au afirmat că homo oeconomicus este o entitate care există mai mult pe hârtie, decât în viața reală, economiștii adepți ai raționalității absolute s-au înfiorat. Iar când Kahneman a obținut în sfârșit Premiul Nobel pentru Economie cu o teorie care se baza chiar pe inexistența omului exclusiv rațional, lumea a intrat într-o nouă epocă, mult mai nuanțată, și anume în epoca economiei comportamentale.
Prima dată când am citit titlul și, mai ales, subtitlul cărții lui Bobby Duffy, în ciuda dublei mele pregătiri academice și practice (sunt sociolog și psiholog), am ridicat și eu o sprânceană. Cum să te înșeli aproape în orice privință? – mi-am spus, agățându-mă ca de o ultimă speranță de acel „aproape”. Apoi m-am oprit asupra exemplului cu care se deschide cartea: crezi sau nu că Marele Zid Chinezesc se vede din spațiu?
Dacă spui „da”, sunt șanse mari să mai fi auzit informația asta de câteva ori până acum. Probabil că deja ai în fața ochilor această lungă și șerpuitoare minune arhitectonică și nu ți se pare chiar imposibil ca ea să fie vizibilă chiar și de pe Lună. Doar e vorba de Marele Zid, nu? Sistemul 1 a preluat controlul.
Dacă spui „nu”, cel mai probabil ai răspuns mai greu, pentru că ai stat și te-ai gândit, ba poate chiar ai calculat dimensiuni și distanțe. Ai implicat gândirea sistematică, oferită de Sistemul 2, și te-ai străduit ceva mai mult. În ultimii ani, parcursul meu profesional m-a condus spre un demers exemplar și fastuos al modului în care ceea ce credem, percepțiile noastre subiective, poate fi supus unui test nemilos. Multe dintre „țările Ipsos” au spus „da” studiului demarat de colegii noștri din Ipsos MORI (filiala din Marea Britanie a grupului Ipsos) și intitulat, curajos, „Perils of Peception” („Pericolele percepției”). El măsoară distanța dintre realitate și percepție în ceea ce privește o serie de subiecte cu impact major în toate sferele vieții noastre: în cea politică, socială, climatică, familială, personală, intimă. Pe parcursul câtorva ani, în cadrul conferințelor globale Ipsos, country managerul celei mai „ignorante” țări, adică al țării pentru care fusese măsurată cea mai mare distanță dintre percepție și realitate, primea un premiu de consolare de la managerul care îl câștigase în anul anterior. Un fel de „Zmeura de aur”, în varianta științifică.
Cartea nu își propune nici să arate cu degetul și nici să stârpească ignoranța, ci să dezvăluie percepțiile eronate pe care le avem față de lumea în care trăim. La puține întrebări din numeroasele studii prezentate în cartea de față oamenii au spus „nu știu”. Și-au activat Sistemul 1 și au oferit rapid răspunsul cel mai aproape de poveștile, fricile, emoțiile, percepțiile și convingerile lor. Deși între ignoranță și percepții eronate există doar o linie fină de demarcație, separarea lor este esențială pentru înțelegerea fenomenelor sociale, politice și economice pe care le trăim. Puțini dintre oamenii care participă la aceste studii se consideră ignoranți; cei mai mulți spun cu onestitate ceea ce cred, din două motive: pentru a da răspunsul corect (scop explicit) și pentru a ne spune ce îi îngrijorează (scopul implicit).
Dar cât de obiectivă este „realitatea” și cât de greșită este, „percepția”? În unele țări, pentru câteva subiecte este greu să găsești statistici oficiale. În altele nu ai voie să le măsori din cauza unor inițiative guvernamentale (de exemplu, apartenența la un cult religios în Franța). Bobby Duffy, coordonatorul acestui studiu, a găsit o cale: a măsurat percepții față de percepții, realități față de realități, a pus cifrele față în față cu oamenii ale căror percepții erau greșite. Ce a rezultat? Că oamenii se îndrăgostesc de ceea ce cred și că își apără cu îndârjire convingerile care le modelează propriul univers, dar și felul în care se raportează la lumea în care trăiesc. Subiectele abordate, care de altfel constituie și capitolele cărții, au meritul de a nu lăsa pe nimeni indiferent: sănătatea, banii, sexul, politica, copiii noștri, imigrația, religia, criminalitatea – tot atâtea tematici și tot atâtea temeri în legătură cu care avem păreri, cele mai multe dintre ele greșite. De mintea noastră se lipesc idei și fapte simple, neașteptate, concrete, emoționale, care spun o poveste și care par credibile. Le preferăm în defavoarea informațiilor statistice seci, reci, distante și pe care nimeni nu ne ajută să le interpretăm.
De la economie la criminalitate, de la mame adolescente la șomaj, de la Brexit la Trump, cartea ne poartă printre marile teme ale modernității cu o mână ușoară și sigură, dar nu mai puțin încărcată de semnificație și sens. Căci Marele Zid Chinezesc este, într-un fel, tot ce ne înconjoară.
Se vorbește din ce în ce mai mult despre analfabetism funcțional. Numeroasele studii prezentate în această carte arată că puțini oameni înțeleg conceptul de probabilitate și că cel puțin 10% dintre cei chestionați nu știu să citească nici măcar procente. Exemplele aflate la îndemână, poveștile pe care le auzim, informațiile similare, nevoia de a fi la fel ca ceilalți, psihofizica – sau tendința de a merge înspre valoarea de mijloc –, starea emoțională în care ne aflăm, importanța subiectivă pe care respectiva temă o are pentru noi, sentimentul superiorității personale, toate acestea ne modelează răspunsurile în mod hotărâtor.
Adevărata valoare a acestei cărți constă, astfel, în înțelege- rea motivelor pentru care oamenii cred ceea ce cred. Nu suntem proști – suntem cu toții sub influența propriei subiectivități și a factorilor externi, care, amândouă, ne pot distorsiona percepția asupra realității.
Am fi tentați să credem că un antidot extrem de simplu și la îndemână îl reprezintă contracararea percepțiilor eronate cu o infuzie sănătoasă de informații corecte și cu multe cifre. Din păcate, orice informație nouă, dacă se așază împotriva credințelor curente, riscă să fie respinsă de mintea noastră ca un corp străin. Respondenții dintr-unul din studiile prezentate în carte, expuși la informația corectă după ce și-au declarat părerea (eronată), au considerat fie că informațiile oficiale sunt greșite și nu iau în calcul cifrele „reale”, fie că se intenționează ascunderea adevărului față de populație, fie că e mai important ce vedem cu ochii noștri, fie că, în sfârșit, nu contează care sunt informațiile așa-zis oficiale, ei alegând să rămână la părerea lor. Subiectul studiului în cauză era imigrația, una dintre cele mai controversate teme din ultimii ani, alături de religie.
E foarte ușor să spui că avem păreri atât de greșite despre lumea din jurul nostru pentru că ne uităm prea mult la televizor. Media este doar unul dintre factori, dar nu singurul și cu siguranță nu cel mai important. Presa este mai degrabă un mecanism de transmisie a unei realități care se întâmplă deja, cu atât mai mult cu cât oamenii au tendința de a alege acele surse de comunicare care le întăresc părerile deja formate și, ca atare, au tendința de a trăi într-o bulă informațională greu de pătruns. Răspunsurile noastre emoționale la informațiile pe care le aflăm ne influențează major percepția asupra realității și este nevoie de un efort cognitiv suplimentar pentru a accepta ceva împotriva credințelor noastre.
Bobby Duffy își încheie cartea cu două concluzii optimiste: • Lumea e un loc mult mai bun decât ne-am fi imaginat și, cu siguranță, dintre toate epocile istorice scurse până în prezent, cel mai bine e să trăiești ACUM. • Nu suntem până la capăt sclavii propriilor concepții eronate; cu doza corectă de informație prezentată într-un mod relevant fiecăruia dintre noi, suntem, în cele din urmă, niște ființe oricât de imperfecte, dar raționale.
Așadar, cum spunea Aldous Huxley, „faptele nu vor înceta să existe doar pentru că sunt ignorate”.
Percepția înseamnă realitate, a spus strategul politic Lee Atwater în 1980; după el, mulți alții au aplicat acest principiu în alte zone ale vieții publice și private. Realitatea înseamnă percepție e concluzia care se desprinde din analizele profunde și din interpretarea plină de umor a lui Bobby Duffy în cartea pe care o ții în mână. O carte-musai, dacă vrei să înțelegi mai bine atitudinile și comportamentele concetățenilor tăi locali și planetari în era supraîncărcării informaționale.
Capitolul despre percepțiile românilor a fost scris foarte recent, de doi cercetători pasionați din Ipsos România, ulterior finalizării cărții de Bobby Duffy. Autorul a văzut paginile și a acceptat ca acestea să devină parte integrantă din cartea sa. Dacă cele mai multe tendințe globale se reflectă și în răspunsurile conaționalilor noștri, în ultimul capitol al cărții ni se dezvăluie și specificul nostru, căci misiunea Ipsos în România și în cele 90 de țări în care suntem prezenți este să înțeleagă încontinuu oamenii, societatea și piețele, fără generalizări, fără părtinire și mai ales fără condescendență.
Aceast text a apărut inițial pe https://blog.publica.ro/2019/05/13/alina-stepan-despre-pericolele-perceptiei/ și face parte integrantă din carte. Cartea ‘Pericolele percepției – de ce ne înșelăm în aproape toate privințele’ a fost lansată în București, la librăria Cărturești Verona, în prezența autorului, în 16 mai 2019.
În 2017, Apple a publicat pe site-ul propriu că sunt în căutarea unui inginer care are și o diplomă în psihologie pentru a îl / o ajuta pe Siri să devină capabil/ă de conversații serioase cu deținătorii de iPhone. Apple explica atunci că deținătorii de iPhone nu o iau pe Siri la întrebări doar în legătură cu starea vremii sau adresa vreunui restaurant. Se întâmplă frecvent ca, atunci când sunt singuri și vulnerabili, oamenii vorbesc cu Siri despre problemele lor personale. De mai multe ori, Apple a fost acuzat că nu a putut preveni actele suicidare ale clienților săi. Când utilizatorii de iPhone îi spuneau lui Siri că vor să se arunce de pe un pod, aplicația vocală le oferea indicații despre cum să ajungă la podul cel mai apropiat.
Pe de o parte, din ce în ce mai mulți oameni au nevoie de suport psihologic. Mulți se îndreaptă spre psihologi, din păcate mult mai puțini decât cei care ar trebui să o facă. Pe de altă parte, apar din ce în ce mai multe mașinării care desfășoară acțiuni făcute până mai ieri de oameni, mașinării construite după chipul și asemnarea noastră. Ele preiau, astfel, toate idiosincraziile noastre, învață la fel ca noi și sunt la limită, capabile să fie subiective atunci când nu trebuie și (prea) obiective atunci când s-ar cere o urmă de empatie.
În Star Trek, atunci când Data, androidul construit de Doctor Noonien Soong găsit pe Omnicron Theta și înzestrat cu creier pozitronic începe să simtă emoții, toată lumea intră în panică, considerând că Data ‘s-a stricat’. Conform scenariului, Data trebuia să devină până la finalul serialului din ce în ce mai mult un om, însă să nu ajungă niciodată ‚chiar acolo’. Data este, fizic, cel mai inteligent personaj și, este, de asemenea, capabil să supraviețuiască în atmosfere letale pentru om. Ca android însă, este cel mai puțin stabil emoțional din tot echipajul, mai ales de când Doctor Soong decide să îi adauge un ‘cip emoțional‘.
Așadar, cât de puțin oameni dorim să (mai) fim, și cât de oameni vor ajunge
să fie mașinile pe care le construim?
Cum analizează, lucid, Thomas Hills, profesor de psihologie la Warwick University, într-un articol din Aeon, ‚Acești algoritmi controlează viteza mașinilor fără șofer, identifică țintele pentru dronele militare autonome, calculează sugestibilitatea noastră la marketingul politic și comercial, ne ajută să ne găsim sufletul-pereche pe site-urile de online dating și evaluează riscul atunci când încheiem o asigurare sau luăm un credit. Algoritmii devin fundalul aproape ‘simțitor al vieții noastre‘.
Devine extrem de tentant, aș zice, să îi lăsăm să ne ajute să ne trăim viața într-un mod care
pare mai ușor, și să ne bucurăm de viața cea nouă, în care roboței vizibili sau
invizibili preiau de la noi și duc cu sârguință la capăt toate sarcinile
rutiniere și nasoale care ne mănâncă timp prețios. Așa o fi?
Cum ar fi să dai frâu liber invențiilor tehnologice în viața ta și să le
delegi părți importante din ea? De la alegerea și sortarea șosetelor la
creșterea plantelor, livrarea coletelor, cumpărarea prezervativelor și alegerea
partenerului de viață? Totul poate fi dat altcuiva spre rezolvare, cu douaă
condiții:
Să nu
ai pretenția să le facă la fel de bine ca tine;
Să nu
te mire când nu vei fi întrebat cu privire la o alegere pe care părea că numai tu
o poți lua.
De ce facem asta, de lene sau pentru că nu avem ceva mai bun de făcut?
Cartea lui Nicolas Santolaria, ‘Cum mi-am delegat viața‘ (‚Comment j’ai sous-traité mai vie’) este o parabolă hilară – dacă nu ar fi tristă – de aplicații care, în încercarea de a ne ajuta să ne împerechem șosetele (căci unde se duc șosetele atunci când se duc?) sau de a ne alege partenerul, ajung să ne ducă într-o lume absurdă si Wall-E-eană în care oamenii stau tolăniți pe spate, îmbuibați și ignoranți, în timp ce inteligențele făcute să ia de pe noi sarcinile domestice și rutiniere ajung să ne conducă viețile într-un mod al naibii de imperfect. Redau doar un pasaj, din capitolul în care Santolaria își propune să cultive plante de apartament cu ajutorul unei mici grădini luminate cu LED și a unei aplicații care îi transmite ordine vocale despre când să ude grădina: ‘
Am obținut prima mea recoltă de busuioc roșiatic. Momentul este emoționant, chiar dacă, pentru a ajunge în punctul ăsta, am consumat, fără îndoială, o cantitate de energie echivalentă cu consumul anual din Burkina Faso. Amestec câteva frunze în risotto-ul meu de casă. Să mănânc o plantă care a muncit atât de mult prin intermediul aplicației ca să intre in dialog cu mine aproape că îmi dă sentimentul că am devenit canibal.‘
Scenă din filmul de desen animat Wall-E (2008)
Interpretările uneori tendențioase pe care le învață noii algoritmi îi fac să aibă comportamente rasiste, sexiste sau, oricum, îmbibate de prejudecățile celor care i-au creat.
Nu se pune doar problema inconsistențelor în programare, de prejudecăți sau
de date incorecte. Programele de inteligență artificială ajung susceptibile de
probleme de sănătate mentală chiar din cauza
propriei lor structuri, și aceste ‘maladii’ se apropie de cele ale oamenilor. De exemplu,
mașinăriile AI pot începe să uite informații mai vechi atunci când în memoria
lor se adaugă noi informatii: acest fenomen se numește ‘uitare
catastrofică‘ și atinge toate rețelele neuronale, fie că sunt umane sau nu.
Social media, printer altele,
este un cuib extrem de bun, din păcate, pentru părtinire și ură. Algoritmii
care petrec prea mult timp pe social media devin rapid bigoți. Ca oamenii, de
altfel.
Una dintre marile iluzii pe care
le avem este că, o dată ce am reușit să reproducem inteligența umană din
siliciu, lăsăm la o parte toată impredictibilitatea umană. Agenții complecsi de
inteligență artificială demonstrează comportamente impredictibile chiar și
pentru programatorii lor. Aceste
comportamente ‘divergente‘ se
manifestă numai în interacțiunea cu lumea exterioară care – ce să vezi? – a rămas
la fel de impredictibilă ca și pentru oameni.
Un exemplu straniu
este robotul-aspirator Roomba și presupusa lui teamă de vid. Se pare că razele
sale infraroșii interpretează greșit porțiunile de podea prea închise la
culoare și le confundă cu o gaură sau cu o scară, lucruri pe care a fost
programat să le evite.
Acum n-o să cădem în capcana antropomorfizării sau zoomorfizării acestor
mașini, cu atât mai mult cu cât ele posedă procese cognitive radical diferite
de cele ale entităților biologice. Cu toate astea, nu poți să nu constați că,
de vreme ce sunt făcute să semene cu creierul uman, acești algoritmi se află în
fața unui risc crescut de a dezvolta probleme de sănătate mentală.
‘Mulți oameni cred că mașinile nu au prejudecăți. Dar mașinile sunt făcute să învețe pe baza datelor umane. Și oamenii sunt plini de interpretări tendențioase.’ (Aylin Caliskan, Princeton University).
O grămadă de lucruri stranii se pot întâmpla cu toate mințile, umane sau realizate după chipul și asemănarea omului. Tot Hills reamintește că Carl Jung a spus odată că în orice om sănătos mental se ascunde un lunatic. Pe măsură ce algoritmii ni se aseamănă din ce în ce mai mult – și, culmea, lucrul ăsta înseamnă apropierea lor de ‘perfecțiune‘, e din ce în ce mai clar că și în circuitele lor neuronale se poate ascunde o ‘ființă‘ care ni se aseamănă din toate punctele de vedere.
Do Bhai (Dubai) înseamnă
doi frați. Abu Dhabi – tatăl gazelelor. În pofida acestor nume
simpatice, nu-mi făceam iluzii că acum, la zece ani de la primul drum, va fi
diferit. Voi simți diferit. Că îmi va plăcea.
Nici atunci, și
nici acum, nu m-am dus de bunăvoie, în pofida nesațului meu pentru călătorii și
devizei ‘Cu cât mai departe călătoresc,
cu atât mai bine.’
Când nu mai știi ce să faci cu banii, construiești insule în formă de lucruri și te lupți cu natura. Când nu mai stii ce să faci cu banii, oferi tot felul de gratuități, doar-doar vei găsi suficienți oameni care să vină să locuiască într-unul din emirate, să poată să respire foc în lunile de vară și să facă copii. Mulți copii. Sau, cel puțin, să aibă multe soții și să primească gratuit locuință și educație ca să nu își mai doreascăsă meargă în altă parte.
Mirajul orașului
de aur îi atrage pe sutele de mii de pakistanezi, indieni sau filipinezi care
lucrează în majoritatea joburilor private. Nu vezi emiratis in alte joburi decât cele guvernamentale.
Aud despre
cunoscutul unui cunoscut că are o casă în Palm Jumeirah și că vrea să o văndă.
De ce?, întreb. Pentru ca nu e bine localizată, e pe una din frunzele mai
dinspre țărm si, pentru că insula e toată din oțel și beton, apa e cam murdară
în jurul frunzei lui. Aha, ma luminez eu, și cu cât vinde casa?, întreb ca să
fac conversație. 3 milioane de dolari, vine răspunsul. Cică nu ar fi așa de
scump (sic!), dar nu e pe frunza buna, așa că nu prea găsește cumpărători.
Șocul mare a fost
la modul în care a fost marketat Burj Khalifa. Sauron probabil că ar fi scris
același lucru despre el însuși, dacă ar fi putut: o forță invizibilă și care
subjugă muritorii prin mărimea și puterea sa. Un loc de laică și modernă
venerație, cu nimic mai prejos decât moscheea seicului Zayed, cu cel mai mare
covor din lume, cel mai mare candelabru din lume (de fapt, 3 candelabre, de
cate 8 și, respectiv 12 tone de cristale swarovski. Un loc unde, în ciuda
fustei-pantalon lungi și negre pe care o purtam exact în acest scop, a trebuit
să îmbrac abaya ca să pot intra.
Merg la Luvru Abi Dhabi, creat în urma unei slăbiciuni de moment a lui Sarkozi, care a cedat dreptul de utilizare a numelui și colecțiilor. În marea lui marinimie, un șeic cedează insula lui privată (naturală, de data asta), Saadiyat (Insula Fericirii), pentru construcția Luvrului, dată pe mâna arhitectului francez Jean Nouvel. În pofida faptului că nu am avtu decât 45 de minute să îl parcurg pe repede-nainte, pentru că trebuia să revenim în Dubai la ‘serviciu’, l-am găsit străin, cu spații (prea) largi, aseptic, oțelit, îmbetonit, rece. Frumos, dar rece.
Totul e diferit.
De la spitalele pentru animalele de companie relevante – cămilele și șoimii de
vânătoare – până la modul în care se schimbă culoarea șoselei ca să te
avertizeze că ai trecut dintr-un emirat în altul. De la ambițiile șeicilor care
se împrumută unii pe alții ca să termine clădiri colosale cărora apoi să le dea
numele lor și până la taxiurile roz conduse de femei pe care le vezi în
aeroporturile fiecărui emirat după ora zece seara. Criminalitatea e zero,
șomajul tot cam așa. E nevoie de oameni, de oameni, de oameni, care să
împlinească cele mai nebunești vise ale celor mai bogați șeici.
Apa e mai scumpă decât petrolul aici, căci e obținută din desalinizarea apei de mare, unul din cel mai costisitoare procese de obținere a apei. Taxiul mediu e Lexus, iar la mall sunt valeți înmănușați care îți deschid ceremonioși ușile, chiar dacă ești un turist bezmetic în flip-flops.
‘True luxury is what you don’t see’, proclamă, emfatic și ironc, un panou al companiei Sobha, dezvoltator indian de imobiliare. ‘True luxury is in your f…face’, parafrazează emiratele, prin tot ceea ce fac si sunt.
Ce urmează? Desigur, un muzeu Guggenheim 2, și apoi un British Museum 2. Doar că, bineînțeles, mai mari. Mai urmează și hyperloop-ul, un tren care parcurge distanța de 140 de kilometri Dubai-Abu Dhabi nu în aproape două ore, cum am făcut noi în 2019, ci în 10 minute. Mai repede, mai mare, mai frumos, mai scump, sau tot atâtea moduri de a compensa lipsa de istorie. Căci ‘mai vechi’ e luat deja de bătrâna și plicticoasa Europă. În care, în pofida dictonului meu de călătorie, m-am bucurat nespus să mă întorc.
‘Da-mi, Doamne, anii tineretii / Si mintea mea de-acum’, canta multi, nostalgic. Ceea ce, daca stai sa te gandesti, e un oximoron. Ce vrei sa fii, tanar sau intelept? Ambele. Pai nu se poate, coa’. Hai sa te mai intreb o data.
Nu degeaba hindusii au inventat samsara, roata reincarnarilor. Ce-i drept, ca nu-ti garanteaza nimeni ca data viitoare vei fi tot om sau, dimpotriva, hamsterul vecinului de la 3, dar orisicat, iti da o speranta ca mai poti sa mai incerci o data, de doua, de nouazecisinouadeori. Noua ne da speranta, europenilor, cand ne gandim la asta. Caci adeptilor hinduismului nu le da decat disperarea ca nu au reusit sa intrerupa ciclul si trebuie sa o ia de la capat. Daca nu ti-ai invatat lectia, te reincarnezi pe o treapta inferioara celei de la care ai plecat si o iei de la-nceput.
Milioane de carti de self-help iti spun cum sa-ti traiesti viata in asa fel incat sa nu iti para rau si sa privesti inapoi cu mandrie, nu cu manie. Asa ceva nu prea exista. In primul rand, pentru ca suntem imperfecti, pentru ca system 1 si system 2 si, in general, pentru ca ne grabim ca maimuta la banane si luam decizii gresite (mai bine orice decizie decat niciuna, nu?).
Apoi, pentru ca traim in incertitudine si pasii pe care-i facem prin viata sunt sovaielnici si plini de indoiala. Oricate coloane cu ‘motive sa da’ si ‘motive sa nu’ desenam pe hartie si oricate SWOT-uri facem inainte de un pas important, sunt atatea si atatea serendipitati care fac toate pregatirile astea sa devina futile, incat, pentru a nu paraliza in indecizie, trebuie sa mergem inainte cu ceea ce pare a fi cea mai rezonabila alegere.
‘Mai bine sa imi para rau pentru ce am facut, decat pentru ce n-am facut’ e iar o fraza auto-motivanta care-l adoarme pe criticul din noi. ‘Ce voiai, ma, sa nu fi facut asta? Lasa, acuma sunt mai invatat, stiu ce sa fac data viitoare si o sa am ce povesti nepotilor! Am sa invat sa fac greseli noi, pe astea nu le mai fac, tot e ceva!’
Nu exista vieti perfect logice, timpi si decizii precise, CV-uri cu directii clare, joburi in care oamenii stau doar atat cat trebuie, copii impecabil crescuti si case Marie Kondo. Sunt om si nimic din ce e omenesc nu-mi e strain. Nici indecizia, nici frica, nici lasitatea, nici razgandirea, nici amanarea, nici…
Manuscrisul de mai sus e o opera de arta perena. Scrii, stergi, te intorci, gasesti sinonime mai bune, inserezi propozitii mai clare, desenezi cate un chip. Balzac, caci despre el e vorba, se zice ca pierduse intr-atat numarul personajelor sale, incat cate un personaj ucis in capitolul 3 reaparea senin in capitolul 8. Ca sa evite situatii de genul asta, Balzac si-a luat o serie de papusi si le-a agatat de gat etichete cu numele personajelor pe care le reprezentau. Cand omora cate un personaj, baga respectiva papusa in sertar.
Sunt multe personaje in viata noastra. Jucam cu noi insine si cu ceilalti o gramada de roluri. Gresim, murim cate putin, metaforic, reinviem mai apoi, in alt capitol, si cu toate astea nu inseamna ca ne-am ratat viata. Numai religiile au cate o carte mare, groasa, scrisa alegoric si aluziv, care sa ne ghideze vietile. Cartea vietii fiecaruia dintre noi nu e inca scrisa. Si o scriem noi, asa cum ne pricepem mai bine, fara ca stersaturile, revenirile, petele de cafea sau de vin, lacrimile sau pastele cu sos scapate pe pagina sa o faca mai putin valoroasa.
In definitiv, ciorna lui Balzac pe care o vedeti aici este din ‘Iluziile pierdute’, ca atare de ce ni le-am transcrie frumos, pe curat? Ca tot n-o sa le regasim prea curand… O pagina care arata aseptic nu e transcrisul unei vieti reale.
Ce, cum? Mnooo, ce titlu e asta?, zic, luand micuta carte intre doua degete, ca pe un pisoi mic, negru si jigarit, la fel cum apare pe coperta.
O intorc neincrezatoare, citesc textul de pe coperta a patra, ochii incep sa-mi luceasca, o inhat mai bine, ca si cum ar vrea sa mi-o ia cineva, si ma duc spre casa de marcat. E vineri seara, sunt la libraria de la sediul Publicis de pe Champs- Elysées si tocmai am descoperit o mica America.
Asa a inceput istoria mea de iubire cu acest scriitor japonez care nu a scris decat aceasta carte (dar a facut cateva filme) – deocamdata, caci are doar 39 de ani -, carte pentru a carei a doua editia a ales acest titlu. Cum s-a numit prima editie? ‘Doua miliarde de batai de inima’.
Pariez ca vreti sa stiti daca exista cu adevarat un autor suficient de nebun incat sa scrie o carte care sterge pisicile de pe fata pamantului. Ei, bine, exista…ba nu, nu exista! Nici macar un autor japonez tanar care a scris doar o carte nu e atat de inconstient.
Synopsis: La 30 de ani, naratorul afla de la medicul sau ca este condamnat de o boala incurabila si ca nu ii mai raman de trait decat cateva saptamani. Putin timp dupa aceea, este vizitat de Diavol, care ii propune un targ: acela de a primi cate 24 de ore de viata in plus daca e de acord sa dispara cate un lucru de pe Pamant in fiecare zi.
‘De ce nu?’, isi spune tanarul, ca tot suntem sufocati de atatea lucruri inutile. Dar Dracul nu e chiar atat de prost, ca nu tinteste deloc spre cutiile de conserve, cravatele de matase, petele de pe camasa, tantari sau pungi de plastic. Noooo!
Ce era mai trist? Ideea propriei mele morti sau aceea a disparitiei lucrurilor importante din viata mea?
In prima zi dispar telefoanele. In autobuz, oamenii citesc, se uita pe geam sau asculta muzica. Timpul se dilata si numarul durerilor cervicale scade. Oamenii privesc inainte si isi tin mainile in buzunar.
‘Ah, a fost usor!’, isi spune bolnavul.
A doua zi dispar filmele. Greu, greu de tot, isi spune el, cand Cel cu Coarne il sfatuieste sa isi aleaga un ultim film de vazut. Chaplin toujours.
Maine, din nou, o sa mai sterg ceva de pe fata lumii. Pentru a trai, imi despuiam propriul viitor.
A treia zi se duc Dracului ceasurile. Imi vine in minte ‘In Time’, un film in care oamenii isi purtau viata pe mana. Aici, nu. Spatii goale pe perete, dungi albe la incheieturi. Zile, saptamani, ore – duse.
Ceasurile. Nu am incetat niciodata sa ne inconjuram de aceste simboluri ale dependentei: pe peretii camerelor, in camere, chiar si la baie! Si, ca si cum asta nu ar fi fost de ajuns, a trebuit sa ni le prindem si la incheietura. Libertatea e anxiogena. Si cine zice ‘regula’, zice pierderea libertatii. Oamenii au facut in asa fel incat sa-si limiteze libertatea, creand o baterie de reguli linistitoare.
‘Ce-ar putea sa mai ceara pentru inca 24 de ore din viata mea? Merita existenta mea de postas asa ceva?’
‘Ahahahahaha, rade Dracul satisfacut! Azi e ziua acestei mici creaturi care-ti doarme pe perna si a tuturor neamurilor ei. Azi vor disparea pisicile!’
Dar personajul nostru nu il mai asculta. Prin ochii lui Varza, pisoiul de pe perna, isi vede copilaria: pe mama lui care il aduce pe Laptuca in casa, un pisoi murdar si ud gasit in sant. Moartea lui Laptuca si depresia mamei. Gasirea lui Varza si zambetul reinnoit al mamei. Moartea mamei de cancer, in urma cu patru ani. Incetarea relatiei cu tatal. El si Varza. Singurii supravietuitori ai unei familii care a incercat sa fie fericita, sau macar normala.
Pentru cine priveste viata de aproape, seamana cu o tragedie, dar de la distanta, e o comedie!
Exista un lucru la fel de inevitabil ca moartea: viata!
Hotararea lui e luata. Il aseaza pe Varza in cosul bicicletei de postas si pleaca spre casa tatalui, pe care nu l-a vazut de 4 ani, sa isi ia ‘la revedere’ si sa il lase pe Varza pe maini bune pentru multele vieti pisicesti pe care le va avea de trait de acum incolo.
Ah, v-am spus ca tatal sau era ceasornicar? Dar ca se intalneste cu fosta lui iubita, care ii da o scrisoare de la mama lui? Atatea detalii fine, mici, filigranate, atatea ironii, de la camasile hawaiene ale Necuratului si pana la prietenul lui cinefil care ii da din greseala un DVD gol.
Nu se pot reda toate astea, tot la fel cum viata trebuie traita, nu spusa. Chiar si viata care se stinge aproape deliberat, pentru ca alte fiinte si lucruri sa poata continua sa fie.
Ce-ar fi viata fara pisici? Ce-ar fi viata fara lucrurile care o fac frumoasa, posibila, constrangatoare, grea, impredictibila? Ce-ar fi viata fara dumnezei si draci, fara alegeri, fara responsabilitati, fara telefoane, ceasuri, filme si pisici?
Nu e deloc o carte despre matze. E doar o carte despre oameni.
Alina Stepan 
Lasă un comentariu