Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Posts tagged ‘editura Publica’

Ikigaiu’ tau care e?

E miercuri si telefonul imi bazaie mut. Cica o sa primesc un colet pe care-l asteptam. ‘Ce-oi mai fi comandat si-am uitat?’, imi zic, vinovata. Mai citesc o data. Aflu de unde e cadoul si-ncep sa freamat.

Ora 17.00, apare coletul. Sfasii, rup, despielitez de folie, rasfoiesc. Aleg una din ele, motiv suficient de puternic ca sa las masina la birou si sa plec cu metroul ca sa o amusinez putin si sa o patrund macar pret de 7 statii si 30 de pagini.

La inceput, ai zice ca e o carte nepericuloasa. User-friendly, cum se zice la corporatisti.  Incepe soft, usor, e saltareata si usoara ca o frisca naturala. Apoi incepe: tu ce fel de succes vrei sa ai? Comercial, social sau personal? Ai grija, ca nu poti avea nici macar doua din trei in acelasi timp!

img_0500

De ikigai ai auzit? E conceptul japonez al sensului personal. Ce te trezeste dimineata in afara mirosului multasteptat de cafea? Ce te ajuta sa te lupti cu durerea de spate de la statul pe scaun? Cand totul pare fara sens, ce te impinge inainte?

Ce e modestia cu adevarat? Intai ne ascundem, apoi ne scuzam si abia apoi acceptam – pe noi si pe ceilalti. Cum se cheama atunci cand ai o parere proasta atat despre tine, cat si despre celalalt?

Nu vreau sa ofer un spoiler alert, cartea a aparut acum 2 saptamani si merita toata atentia. Probabil ca te simti, citind-o, ca un rac pus in oala. Intai pare o baie calduta si, pana sa te prinzi ce se intampla, esti gata fiert!

img_0502

Nu va ganditi ca este una din acele carti americane superficiale in care totul este ‘Awesome!’, ‘Excellent!’ si, mai ales, ‘Fan-Ta-Stic!’, ca nu e cazul. Ca orice om care a invatat sa priveasca viata pozitiv, Neil Pasricha intai si-a vazut lumea scufundata, casnicia ducandu-se pe apa sambetei si prietenul cel mai bun luandu-si zilele.

In opozitie cu succesul umflat cu pompa, Pasricha ne aminteste de citatul pe care il citeste fiecare tenisman care joaca pe Wimbledon, chiar inainte sa iasa pe teren: ‘De-ntampini si Triumful si Dezastrul / Sa-i tratezi pe acesti impostori la fel.’ Nu i se face dreptate lui Kipling (caci al lui e necelebrul citat din celebra lui poezie ‘Daca’), dar ne reinvata sa gasim placerea bucuriilor simple. Nu ocoliti cartea asta daca aveti curajul sa va priviti in ochi si sa va intrebati pe unde v-ati ratacit ikigaiul.

Miercurea trecuta, telefonul mi-a bazait mut. Era curierul care voia sa-mi aduca in dar o oglinda.

img_0503

Daca vreti sa stiti mai mult despre Neil Pasricha (emigrant, desigur, dar nu in USA, ci in Canada, din mama namibiana si tata indian), va invit aici.

 

Lindstrom si esentele tari

Conceptul spiralei tacerii a aparut prin anii ’80, cu scopul sa explice modul in care fluctueaza opinia publica si felul in care aceasta adopta idei si apoi renunta la ele ca la o piele de soparla. Dar, mai mult inca, nemtoaica Elisabeth Noelle-Neumann a vrut sa vada de ce unii oameni tac mai mult decat altii in functie de opiniile pe care le au si de curentele de opinie vehiculate la un anumit moment in spatiul public.

Nu e nici o aluzie, credeti-ma, la faptul ca doua companii de lactate romanesti sunt atacate intr-o singura saptamana si ca oamenii trec dintr-o tabara in alta in functie de cum se modeleaza discursul media. Nu. Astazi nu vorbim despre declinarile moderne ale spiralei tacerii. Astazi e despre Lindstrom si noua lui carte despre diavolul din detalii, despre sticlutele mici si despre o privire realista asupra a ceea ce s-a considerat atotputernicia Big Data. La fel ca-n spirala lui Noelle-Neumann, discursul public este mutat dinspre colosii de date – obsesia ultimilor ani – inspre detalii, amanunte, nuante, substante.

Intr-un fel, e o carte despre psihologie si despre market research, doua domenii la care am pretentia ca ma pricep cat de cat. E o carte care pondereaza excese, incanta mintea si sufletul, pune pe ganduri si te face mai destept. Pe mine, cel putin, sper ca m-a facut.

image

 

Despre ce scrie Lindstrom?

  • asipratoare cu nume de animale de casa si orgoliul masculin
  • de ce oameni care isi pun periutele de dinti cu perii in sus sunt mai putin atrasi de de sex
  • magnetii de frigider si visele neimplinite
  • copilaria netraita a rusoaicelor
  • puterea triburilor de oameni moderni care nu s-au cunoscut niciodata dar care poarta bratari identice
  • praful de pe mobilele sauditilor
  • teatralizarea puiului si carnatului intr-un supermarket local dintr-un nowhere din California
  • incompatibilitatea dintre selfie-uri si creme grase de maini
  • cariocas si berea japoneza
  • un ambalaj care comunica pentru doua grupuri-tinta conflictuale pe  aceeasi fata a ambalajului
  • si multe, inca multe altele.

Dar dincolo de tot valul de produse si tari despre care vorbeste, e important asa:

… Ca leaga categorii de produs din industrii diferite de pe continente diferite din zone temporale diferite pentru a veni cu o solutie noua. De cate ori un om din industria lactatelor sau berii sau conservelor nu se multumeste sa fie informat exclusiv despre industria lui sau, mai rau, doar despre compania lui? De cate ori se ridica de pe scaun la o conferinta pe motiv ca ‘E despre cosmetice, pe mine nu ma intereseaza.’?

… Ca nu se inchina nici la templul calitativ, nici la cel cantitativ, ci le leaga pe amandoua, acordandu-le importanta pe care o merita. Da, este o carte despre date calitative, in esenta, ca reactie la valul de adoratori al lui Big Data, insa nu e o carte de hula pentru Big Data si nici un templul pentru ‘datele mici’. E o carte onesta si plina de munca si fascinanta si atat.

… Ca nu ia lucrurile ‘at face value’, scuzati-mi barbarismul. Ca nu crede, cumarveni, in primul ciot de informatie care il izbeste pste ochi. Ca e platit suficient de bine si i se acorda suficient credit incat sa petreaca zile si saptamani sapand, cu tenacitate demna de Hercule Poirot si Sherlock Holmes la un loc, sa gaseasca cea mai improbabila ‘veriga lipsa’ din mandala pe care o construieste. Din sensul lumii, adica.

Nu vreau sa ma intreb unde erau toat companiile de market research, mai mari si mai mici, ale lumii, atunci cand Lindstrom – strategul brandurilor – se tara, cu lupa la ochi, pe coate si genunchi, ca un entomolog, prin China si Rusia si India si Italia si Brazilia si Australia. Eu pot doar sa constat ca a facut o treaba incredibila impreuna cu asistentii lui. Atat de fascinanta incat, citind pasajele de mai jos, nu putem sa nu ne spunem soptit: ‘E (si) despre mine putin in randurile astea, sau despre un amic de-al unui amic  de-al unui amic..’:

’18 din 45 de clienti care intra intr-un restaurant intreaba daca se pot aseza in alta parte. Incepand din acel moment, vietile lor digitale preiau controlul. Isi scot telefoanele si incearca sa se conecteze la cea mai apropiata retea wireless. Vaneaza informatii sau verifica daca le-a ‘apreciat’ cineva postarea de pe Facebook, uitand adesea ca meniurile ii asteapta acolo, pe masa, motiv pentru care spun ca mai au nevoie de timp de gandire in momentul in care chelnerul ii intreaba daca sunt pregatiti sa dea comanda. 21 de minute mai tarziu, sunt gata sa comande. 26 dintre ei petrec pana la 3 minute cu fotografierea mancarii. 14 isi fac poze reciproc in timp ce mananca, iar daca pozele ies neclare sau nu ii avantajeaza, le fac din nou. Aproximativ jumatate dintre clienti il intreaba pe ospatar daca ar putea sa le faca o poza de grup si, daca tot este acolo, oare s-ar supara sa mai faca inca vreo cateva? Cealalta jumatate trimite mancarea inapoi la bucatarie, sustinand ca ar fi rece (si asa si este, caci si-au petrecut ultimele 10 minute jucandu-se cu telefoanele, nu mancand). Ies din restaurant abia la 20 de minute dupa ce si-au platit nota, comparativ cu 5 minute in 2004. In drum spre iesire, 8 clienti sunt atat de distrasi incat se impiedica unii de altii, de un chelner, de o masa ori de un scaun.’

Small Data? Bucati de viata prinse-n chihlimbar. Bijuterii care salveaza corporatii. Vieti de oameni. Doar atat.

image

Cei care schimba locul*

Unii spun ca Romania e o tara de c***t. Unii romani, vreau sa zic. Cu totii suntem, din cand in cand, ‘unii romani’. Si poate chiar mai des decat ‘din cand in cand’, visam la cum ar fi fost sa ne fi nascut in alta parte.

Istoric vorbind, romanii sunt buni la ascuns in paduri, turnat apa clocotita de sus, parjolit campiile si platit dijme. Romanul REactioneaza bine si prompt, mai ales la cizma altuia pe gatul lui.

Cum se face atunci ca unele companii romanesti sunt lideri de piata? Ce i-a manat pe unii sa cladeasca un imperiu din nimic si ce-i indeamna pe altii sa dea la o parte mirajul marcilor straine si sa cumpere de la ei? Inteleg acesti antreprenori oare mai bine sufletul frate-cu-codru al romanului? Suntem, totusi, patrioti pana acolo incat sa intelegem sa incurajam initiativa locala?

IMG_0160

Sunt multi cei care opun antreprenoriatul – corporatiilor. Multi care cred ca un sistem de tip corporatist poate sa inabuse initiativa personala in favoarea procedurilor si ca ideea de intraprenoriat e doar un mod superficial de a machia o altfel de realitate (de tip ‘Munceste ca si cum ai lucra pentru tine, chiar daca lucrezi pentru noi’.). In multe situatii, acest lucru se poate dovedi adevarat – un antreprenor se uita inspre corporatii cu intrebarea nepusa: ‘Cum sa faci sa fii stabil ca o multinationala si in acelasi timp vioi ca un startup?’ Cum pot sa-mi pastrez flexibilitatea pentru a putea concura cu elefantul, inspirandu-ma de la el pentru a da mai multa rigoare alergarii iepurelui?

‘Lucrez la fistic de doi ani si jumatate. Nu imi iese. M-a dezamagit, este foarte complicat fisticul’, spune Vasile Armenean, fondatorul Betty Ice, pentru care fiecare aroma noua de inghetata este un nou pariu cu sine insusi.
‘Ce-ar fi sa…?’, se pare ca asa incepe drumul oricarui antreprenor. Apetenta pentru risc, sau mai degraba suprapunerea partiala de semnificatie intre risc si oportunitate, intre ceea ce un om ‘obisnuit’ vede cu precautie, iar un antreprenor – cu freamatul nerabdarii. ‘Ce-ar fi sa…?’ e inceputul unei povesti cu final neasteptat, care se deschide cu optimism inspre orice posibilitate. Inspre sansa sa-ti implinesti visul.

Daca as reprosa ceva cartii, ar fi ca nu a inclus fotografii cu cei sapte care au speriat Vestul (si chiar nu e o figura de stil). Desi cu totii poate stim cum arata, auzindu-i vorbind, in carte, parca simti nevoia sa-i privesti in ochi, sa mai vezi inca o data cine e tanarul care vindea la taraba in Piata Universitatii, bancherul care a renuntat la multinationala, adolescentul care a fugit la 16 ani din tara (si la 18, si la 20…), liceeanul care s-a apucat de rugby ca manca prea multa bataie la scoala, baietii care au invatat de la ‘domnu’ Trandafir’ smecheria ca, daca vrei sa inmultesti rapid un numar cu 25, intai il inmultesti cu 100 si apoi il imparti la 4, antreprenorul incepator care a avut curajul sa vanda un apartament in centrul Capitalei pentru un camion de mobila frantuzeasca, temerarul-matematician care a crezut ca n-are stofa de om de afaceri.

Cei care schimba jocul’. De ce acest titlu? Care joc, dinainte gandit, e intors? Ce reguli sunt rasucite chiar in timp ce toata lumea e pe teren? Am scris gresit titlul din articol, apoi mi-am dat seama ca ceva dinlauntrul meu si mai puternic decat mine il scrisese corect: pentru mine, antreprenorii post-decembristi au schimbat mai mult decat jocul: au facut operatie estetica fetzei unei tari care astepta sa primeasca, cu mainile in san si cu ochii la cer. Au schimbat fatza locului.

Am citit cartea cu nesat, cu speranta, cu bucurie ca exista oameni incapatanati in bine, oameni care se indeparteaza voit de ‘filonul nostru cultural’ de asteptaci ai americanilor care sa ne izbaveasca prin abundenta de produse si diversitate de marci. O recomand angajatilor de la stat care au o gradina secreta pe balcon sau care stiu sa picteze; colegilor mei corporatisti care inteleg ca spiritul antreprenorial poate fi exersat intr-o multinationala si dincolo de ea, parintilor nostri care, la Revolutie, erau doar cu foarte putin mai mari decat cel mai ‘batran’ dintre antreprenorii descrisi in carte, si fiecaruia dintre noi care ne ascundem visele prin sertare dimineata, inainte sa plecam spre birou. In orice loc am fi, merita schimbat si jocul jucat pana la capat.

––-

Cei care schimba jocul‘, de Mona Dartu si Andreea Rosca, Ed. Publica, Bucuresti, 2014.

cei care schimba jocul - coperta

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: