timp | Alina Stepan

Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Posts tagged ‘timp’

Lecție de wrestling

E ușor să-ți privești timpul în față. Ia o foaie de hârtie și desenează repede trei cercuri. Apoi scrie pe ele T, P, V, in ce ordine vrei tu. Nu, nu te gândi prea mult, gândirea în exces omoară spontaneitatea. Unde e cercul cu T? În stânga? în dreapta? Jos? Sus? Mare? Mic?

În cabinetele de psihoterapie, jocul ăsta poate dura mult timp, însă acum, în lupta de azi cu timpul, când totul e comprimat şi pe repede-nainte, durează cât vrei tu. Haide, mai aruncă un ochi, îţi place cercul tău? Cum, care? Cel pe care ai scris T.

Unde îţi şade trecutul, acolo îţi va sta şi capul, s-ar fi scris în poveşti, dacă Ispirescu ar fi fost cât de puţin interesat de filosofie.

banco-de-tiempo

Da, adică la cercul ăla te vei gândi cel mai mult, în sfera aia a vieţii tale vei trăi cel mai mult cu mintea. Dacaă cercul T nu e la stânga, e nasol. Dacă e mai mare decât celelalte, e nasol. Dacă e mai sus, e nasol. Dacă acum te gândeşti doar la el, e nasol. Nu da vina pe lipsa talentului la desen, inconstientul nimănui nu ştie desena. E urât desenul, parcă ai vrea să-l mai faci o dată? Ghinion, nu se poate, de câte ori poţi să îţi iei viaţa de la capăt? Lasă-l aşa, neşters, nemăzgălit, şi încearcă să înţelegi unde e capul tău acum, în care dintre cercuri. Doare? ‘Cicatricele sunt dovezi că trecutul a fost real.’, spunea un călător*.

Mintea e în T? Nu trăieşti în prezent, tot ce era important s-a întâmplat cândva, demult, acum e totul o reluare, o poveste, un draft. Nu eşti fericit.

Mintea e în P? Poţi să te bucuri, esti mindful, cum ar spune unii, eşti centrat în tine, te valorizezi, ar constata alţii.

Mintea e în V? Alooo, viitorul e făcut dintr-o mulţime de azi-uri, aşa că nu mai visa! Tine minte:

‘Modul în care ne petrecem zilele este, desigur, modul în care ne petrecem viețile.’**

clepsidra

Eşti epuizat, ştiu. La fel am fost şi eu atunci când am decis pentru prima oară să fac wrestling cu timpul. Apoi, privindu-mi cercurile imperfecte, mi-am dat seama că, de fapt, mă lupt cu mine. Că timpul nu există, în afara clipei pe care o trăiesc acum. Că, în sfârşit, ‘chiar dacă timpul este real, a înțelege atât cu gândul, cât și cu sufletul că timpul nu este important reprezintă poarta către înțelepciune.’**

Nu e important să desenezi cercuri perfecte. Viaţa nu e rotundă. Nu e nici măcar important să le colorezi frumos. Viaţa e, uneori, vintage, alb-negru, sau poate sepie. Din când în când, invită timpul la o partidă de wrestling. Şi abia atunci când îl arunci în corzi teatral, non-violent, şi el cade la pământ ameţit pentru o vreme, simte că timpul e ceea ce faci tu din el: trei cercuri imperfecte pe hârtie.

___________________________________

*Cătălin Vrabie, ‘Pierdut in Nepal şi Laddakh’, Editura Neverland, 2014.; **Annie Dillard în ‘Hygge. Arta daneză de a trăi bine’, Editura Publica, 2016.; ***Bertrand Russell.

Categorie:

Psihologie si psihoterapie, Uncategorized

Tagged with:

Lindstrom si esentele tari

Conceptul spiralei tacerii a aparut prin anii ’80, cu scopul sa explice modul in care fluctueaza opinia publica si felul in care aceasta adopta idei si apoi renunta la ele ca la o piele de soparla. Dar, mai mult inca, nemtoaica Elisabeth Noelle-Neumann a vrut sa vada de ce unii oameni tac mai mult decat altii in functie de opiniile pe care le au si de curentele de opinie vehiculate la un anumit moment in spatiul public.

Nu e nici o aluzie, credeti-ma, la faptul ca doua companii de lactate romanesti sunt atacate intr-o singura saptamana si ca oamenii trec dintr-o tabara in alta in functie de cum se modeleaza discursul media. Nu. Astazi nu vorbim despre declinarile moderne ale spiralei tacerii. Astazi e despre Lindstrom si noua lui carte despre diavolul din detalii, despre sticlutele mici si despre o privire realista asupra a ceea ce s-a considerat atotputernicia Big Data. La fel ca-n spirala lui Noelle-Neumann, discursul public este mutat dinspre colosii de date – obsesia ultimilor ani – inspre detalii, amanunte, nuante, substante.

Intr-un fel, e o carte despre psihologie si despre market research, doua domenii la care am pretentia ca ma pricep cat de cat. E o carte care pondereaza excese, incanta mintea si sufletul, pune pe ganduri si te face mai destept. Pe mine, cel putin, sper ca m-a facut.

Despre ce scrie Lindstrom?

asipratoare cu nume de animale de casa si orgoliul masculin
de ce oameni care isi pun periutele de dinti cu perii in sus sunt mai putin atrasi de de sex
magnetii de frigider si visele neimplinite
copilaria netraita a rusoaicelor
puterea triburilor de oameni moderni care nu s-au cunoscut niciodata dar care poarta bratari identice
praful de pe mobilele sauditilor
teatralizarea puiului si carnatului intr-un supermarket local dintr-un nowhere din California
incompatibilitatea dintre selfie-uri si creme grase de maini
cariocas si berea japoneza
un ambalaj care comunica pentru doua grupuri-tinta conflictuale pe aceeasi fata a ambalajului
si multe, inca multe altele.

Dar dincolo de tot valul de produse si tari despre care vorbeste, e important asa:

… Ca leaga categorii de produs din industrii diferite de pe continente diferite din zone temporale diferite pentru a veni cu o solutie noua. De cate ori un om din industria lactatelor sau berii sau conservelor nu se multumeste sa fie informat exclusiv despre industria lui sau, mai rau, doar despre compania lui? De cate ori se ridica de pe scaun la o conferinta pe motiv ca ‘E despre cosmetice, pe mine nu ma intereseaza.’?

… Ca nu se inchina nici la templul calitativ, nici la cel cantitativ, ci le leaga pe amandoua, acordandu-le importanta pe care o merita. Da, este o carte despre date calitative, in esenta, ca reactie la valul de adoratori al lui Big Data, insa nu e o carte de hula pentru Big Data si nici un templul pentru ‘datele mici’. E o carte onesta si plina de munca si fascinanta si atat.

… Ca nu ia lucrurile ‘at face value’, scuzati-mi barbarismul. Ca nu crede, cumarveni, in primul ciot de informatie care il izbeste pste ochi. Ca e platit suficient de bine si i se acorda suficient credit incat sa petreaca zile si saptamani sapand, cu tenacitate demna de Hercule Poirot si Sherlock Holmes la un loc, sa gaseasca cea mai improbabila ‘veriga lipsa’ din mandala pe care o construieste. Din sensul lumii, adica.

Nu vreau sa ma intreb unde erau toat companiile de market research, mai mari si mai mici, ale lumii, atunci cand Lindstrom – strategul brandurilor – se tara, cu lupa la ochi, pe coate si genunchi, ca un entomolog, prin China si Rusia si India si Italia si Brazilia si Australia. Eu pot doar sa constat ca a facut o treaba incredibila impreuna cu asistentii lui. Atat de fascinanta incat, citind pasajele de mai jos, nu putem sa nu ne spunem soptit: ‘E (si) despre mine putin in randurile astea, sau despre un amic de-al unui amic de-al unui amic..’:

’18 din 45 de clienti care intra intr-un restaurant intreaba daca se pot aseza in alta parte. Incepand din acel moment, vietile lor digitale preiau controlul. Isi scot telefoanele si incearca sa se conecteze la cea mai apropiata retea wireless. Vaneaza informatii sau verifica daca le-a ‘apreciat’ cineva postarea de pe Facebook, uitand adesea ca meniurile ii asteapta acolo, pe masa, motiv pentru care spun ca mai au nevoie de timp de gandire in momentul in care chelnerul ii intreaba daca sunt pregatiti sa dea comanda. 21 de minute mai tarziu, sunt gata sa comande. 26 dintre ei petrec pana la 3 minute cu fotografierea mancarii. 14 isi fac poze reciproc in timp ce mananca, iar daca pozele ies neclare sau nu ii avantajeaza, le fac din nou. Aproximativ jumatate dintre clienti il intreaba pe ospatar daca ar putea sa le faca o poza de grup si, daca tot este acolo, oare s-ar supara sa mai faca inca vreo cateva? Cealalta jumatate trimite mancarea inapoi la bucatarie, sustinand ca ar fi rece (si asa si este, caci si-au petrecut ultimele 10 minute jucandu-se cu telefoanele, nu mancand). Ies din restaurant abia la 20 de minute dupa ce si-au platit nota, comparativ cu 5 minute in 2004. In drum spre iesire, 8 clienti sunt atat de distrasi incat se impiedica unii de altii, de un chelner, de o masa ori de un scaun.’

Small Data? Bucati de viata prinse-n chihlimbar. Bijuterii care salveaza corporatii. Vieti de oameni. Doar atat.

Categorie:

Marketing

Tagged with:

Timpul și povestea

Mă uit la ceas pe furiș. Clientul se întrerupe, privindu-și și el ceasul. Nu mai știe unde a ramas. Oftează. Începe altă idee.

Timpul în cabinet se scurge altfel. Pentru unii, incredibil de greu, pentru că se lucrează cu sufletul lor, și uneori doare. Pentru alții, prea repede la câte sunt de spus, de împărtășit, de scos la iveală, de scăpat de bagaje emoționale cărate prea îndelung.

Dar pentru terapeut cum trece timpul? Terapeutul trăiește, în paralel, în aici-și-acum, împreună cu clientul său, și în același timp în mintea sa proprie, printre scheme, teorii, exemple, situații de viață similare.

Cum e să te uiți la ceas atunci când cineva plânge? Dar când altcineva îți spune cât de fericit a fost pentru ca acum câteva zile, pentru prima oară…? Am avut momente în care m-am uitat la ceas cu rușine, cu teamă, cu speranță că mai sunt câteva minute, cu fereală.

E crud. Dar atunci cum faci, atunci când știi că fiecare client are dreptul la cele 50 de minute standard și că, la nici zece minute după aceea, va veni altcineva care are dreptul la același timp? Timpul in terapie înseamnă viața oamenilor așezată în palma ta; aceeași palmă pe a cărei încheietură odihnește ticăitorul care te apropie de finalul întâlnirii.

De câteva luni bune, mi-am luat o clepsidră. E lucrată manual și are 50 de minute…sau 51, 52, căci maestrul meu sticlar din Ardeal nu a știut potrivi firele de nisip așa de bine încât să facă dintr-o clepsidră un ceas elvețian. Și nici nu și-a propus.

De câteva luni, alături de clienții mei, învăț ce înseamnă să te uiți la timp, să-l privești în față, timp de aproape o oră, și să îți potrivești povestea după ritmul lui. Respirațiile. Lacrimile. Bucuria. Ușurătatea. Tristețea. Dilemele.

Oamenii o privesc la început neincrezători: Chiar are 50 de minute? Oare îmi va fura sau îmi va da timp? De ce era nevoie de asta? Ah, ce drăguț! Apreciez că nu ne mai uităm la ceas.

Din când în când, clienții se uită pe furiș la ea, cam cum mă uitam eu la ceas înainte să o am. Acum nu mă mai uit. Acum știu că fiecare om își măsoară viața în grăunțe de nisip. Oare nu cumva, captivate de poveste, firele de nisip se vor opri să asculte?

S-a oprit clepsidra…cred că ar trebui să ne oprim și noi, îmi spune, ridicându-se. E timpul…

Categorie:

Psihologie si psihoterapie

Tagged with:

Application needs to close: când ceasul bate viaţa

Fiecare snooze al alarmei îl întoarce de pe o parte pe alta a patului. Offff! 7.00. Între somn şi realitate, întinde mâna spre locul unde ar trebui să fie telefonul. Ca-ntr-un touchscreen Braille, găseşte butonul de snooze şi-l opreşte, apoi pe cel de Facebook: ia sa vedem, cine ce a mai postat şi cine ce mi-a mai scris? Câte like-uri am? Hmm, asta credeam că o să rupă, nu s-au prins de idee.

„Application needs to close: report or force close?”. ‘Forza. Aplicaţie de c….’, oftează el, dându-se jos din pat şi căutând orb cu piciorul papucul împins de pisică sub fotoliu.

Jeepul gri claxonează insistent. ‘Unde te grăbeşti, mă, aşa?” zice, aruncând telefonul pe scaunul din dreapta şi pornind în trombă.
Ziua începe cu o şedinţă. Cu cafelele în mână şi cu ecusoanele de gât, se adună în sală. Oamenii intră pe rând; nu-i mai vezi de agende, laptopuri, telefoane. Toţi se uita precipitat la ceas. Sedinţa trebuia să înceapă de 10 minute. Nu peste multe zeci de minute, tot ei îşi butonează compulsiv telefoanele, în aşteptarea finalului unei întalniri care a durat, oricum, prea mult.

(Sursă imagine: http://linerouge.blogspot.ro)

Sună cunoscut? Aşa e curgerea fiecărei zile pentru mulţi dintre noi. Între un timp alergat şi precipitat şi unul dezlânat şi trenant şi pierdut aiurea. Ce contează mai mult: între ce şi ce minut ne-am pierdut timpul sau cât timp consumăm, de fapt, pentru cutare sau cutare faptă căreia îi acordăm o oarecare importanţă? Pe care dintre faţetele timpului o cultivăm, de fapt? Cât de eficient este să ne lăsăm biciuiţi de tirania orei?

Grecii antici făceau diferenţa dintre cele două forme ale timpului, Chronos şi Kairos. Chronos este un timp stabil şi numeric. Este timpul orelor care trec, al acelor de ceas care fac turul cadranului ceasurilor noastre. În mod diferit, Kairos se referă la percepţia timpului subiectiv şi instabil.

O brăţară subţire de piele. Un cadran mat pe care nu se vede nimic. Doi designeri norvergieni s-au gândit să inventeze Durr. Un ceas care nu arată orele, ci doar zbârnâie la fiecare cinci minute (interval care nu poate fi modificat). Nu mi l-am cumpărat (încă), însă am făcut un experiment: am setat cronometrul telefonului ca, pe durata a câteva ore de lucru susţinut, să mă avertizeze când trec 20 de minute (timpul pe care l-am considerat eu necesar pentru realizarea fiecărei ‘bucăţi’ de lucru).

Rezultatul?

(Aşa arată Durr):

Partea bună e că am fost incredibil de productivă: îmi vedeam efectiv minutele scurgându-se şi nu-mi permiteam să le pierd. O luptă cu procrastinarea mea şi cu dictonul lui Brian Tracy: dacă ai de mâncat o broască şi o prăjitură, începe cu broasca.

Partea mai puţin bună este că, în ciuda conştiinciozităţii mele, nici unul dintre cele 15 calupuri de lucru nu a durat 20 de minute. Am subestimat grosolan. Deşi mi-am alergat viaţa în orele acelea, tot nu am reuşit să fac tot ce îmi propusesem. Nu cumva facem două tipuri de activităţi, cele cărora le subestimăm durata şi cele cu care ne pierdem timpul? Nu gonim nebun pe de o parte şi au ralenti pe de altă parte? Şi, cu toate astea, ni se pare că timpul cel alergat şi gâfâit a fost mult mai lung decât cel plăcut petrecut şi gustat pe îndelete?

Durr e un ceas care nu arată ce oră e, însă e extrem de eficient în a ne spune că timpul trece. Se spune că timpul pe care te-ai bucurat pierzându-l nu e un timp pierdut. Durr, care costă 90 de dolari, e acum out of stock, şi aşteaptă o nouă serie. Viaţa noastră însă, alergată şi zorită şi pierdută şi irosită pe nimicuri nu se reeditează. Cel puţin nu curând şi cu siguranţă la un preţ mult mai mare.

Categorie:

psihologie usoara

Tagged with:

Iubirea e o zână hoaţă

Daca iubirea inseamna timp, atunci nu stim sa iubim. Alergam haotic, si bifam emotiile ca pe task-urile de la birou, ne risipim ziua in bucati mici, bucurosi ca le putem face pe toate. Ca le putem amesteca si manji pe toate cu nerabdarea de a le vedea implinite.

Daca iubirea inseamna sa faci lucruri pentru celalalt, atunci nu stim sa iubim. Totul se intampla prin altii: ne platim facturile electronic, altcineva ne face curat in casa, comanda pranzului de duminica e la un telefon distanta, si noi ne bucuram ca ne ramane timp sa butonam telefoanele in timp ce la televizor curge un film la care nu se uita nimeni.

Daca iubirea inseamna mangaiere, atunci nu stim sa iubim. Ne grabim sa ajungem la final, ca dupa 100 de metri garduri. Sa masuram cantitati. Sa adunam persoane. Sa exersam figuri.

Daca iubirea inseamna cadouri, atunci nu stim sa iubim. Ne intrebam, cuprinsi de panica, ce sa daruim, deschidem ochii ca pentru prima oara asupra sarbatoritilor, intrebandu-ne ce si-ar putea dori si comandam rapid de pe cadouri.ro o cutiuta total lipsita de personalitate.

Daca iubirea inseamna cuvinte din inima, atunci nu stim sa iubim. E plin netul de clisee, scrisori si sms-uri gata scrise, numai bune sa copy-paste. In cel mai bun caz. „Ce-ai facut astazi? „Bine”.

Iubirea inseamna toate astea, separat si impreuna. E o zana buna si usor hotoaica: ne fură ceasurile de la mana şi ne arata cat de imperfecti suntem doar ca sa ne straduim mai tare.

Categorie:

Literare

Tagged with:

Viata si weekendul

Daca m-ar intreba cineva cum arata o saptamana tipica, n-as sti ce sa raspund. Tipic poate sa insemne:
– ce fac de obicei
– ce ritualuri am
– ce e previzibil in viata mea
– cat de reticenta as fi la nou
– cum mi-as dori, de fapt, sa-mi petrec saptamana.

Daca esti din aceasta ultima categorie, atunci e clar ca intrebarea nu poate decat sa te scoata din sarite si sa iti aminteasca faptul ca toate saptamanile iti sunt la fel, si ca iti propui mereu sa …

1. fii mai eficient la birou
2. nu mai sari peste orele de la sala
3. mananci mai putine dulciuri
4. vezi filmul ala pe care ti l-a recomandat un amic cu gusturi eclectice si fine
5. citesti toate emailurile marcate cu steluta aurie-galbioara in Yahoo, cu tot felul de articole misto
6. lasi laptopul la birou
7. stai mai putin pe Facebook
8. nu te mai ratoiesti la copil
9. te joci
10. termini cartea aia
11. te duci la expozitia care dureaza de trei luni si se incheie duminica asta
12. te plimbi fara tinta prin oras.
13. stai cat mai mult timp afara din casa – ca, nu-i asa, petreci toata saptamana inchis intre patru pereti.

Dar vine weekendul! Lista de ‘ce-as face daca nu m-as duce astazi la birou’ asteapta tremurand de nerabdare pe masa: a venit si randul meu!
Tragi de vineri seara storurile la geam in ideea dulcei razbunari ca ‘maine am sa doooorm!’; a doua zi, te trezesti lenes si iti zici ca non-rutina mai mare decat sa bei cafeaua-n pijama nu s-a inventat, vezi filme pana la pranz, comanzi la catering, caci e prea mult drumul pana la restaurant. Duminica faci un shopping rutinier si banal, bifezi un film la mall, bagi un ochi la factorul X si te gandesti cum ti-ai fasait si acest weekend.

Saptamana nu-i rutina si weekendul nu-i sarbatoare, si daca o s-o tot tinem asa, o sa ne punem viata-ntre paranteze pentru fiecare cinci zile la fiecare doua zile, si-o sa ne miram de ce, dintr-un an intreg, ajungem de traim doar o treime si restul de 260 de zile ne gandim la weekendul salvator, in care traim cu storurile trase.

Categorie:

Psihologie si psihoterapie, psihologie usoara

Tagged with:

Viata personala, de asemenea

Uneori realizam adevaruri simple atunci cand ne asteptam mai putin. Si, in simplitatea si plinatatea lui, adevarul acela mic-minuscul ne loveste cu puterea unui trasnet.

Pentru mine, s-a intamplat azi-dimineata, duminica de Florii, da, lenesa – de cand nu am mai simtit asta? – cand, iesind cu cateii in parc, mi-am ‘permis’ sa ma asez pe o banca. De asemenea. Pentru ca, de obicei, tot ce fac este la viteza maxima: drumul pana la / disnpre serviciu, masa de pranz (incheiata in 10 minute), spalatul masinii (niciodata nu este destul timp pentru a ‘pierde’ 20 de minute asteptand, desi stima mea de sine scade proportional cu grosimea stratului de praf de pe geam), joaca cu copilul meu (mereu este cete ceva neterminat de facut, care ma inghesuie din spatele minutelor placute de joaca!) si, da, plimbatul cainilor.

Recapitulam … o dimineata de duminica (OK, lenesa!), o banca in parc si doi catei. Ce e asa extraordinar in asta? Pentru prima oara, AM VAZUT banca si am realizat perspectiva imbietoare de a ma aseza pe ea. Si acolo, in soarele racoros al diminetii de Florii, am realizat ca eu am si viata personala DE ASEMENEA. SCL. ETC.

Nu e doar un ‘play-upon-words’, cum ar spune englezul, ci plasarea centrului de greutate intr-un loc unde nu ar trebui sa fie. Daca tot ce ne place cu adevarat, tot ce ne implineste ca oameni (dincolo de studii, de profesie, de cariera, de ambitii si ierarhii) este inclus la etc., iluzia fericirii este infinit mai mare decat ne asteptam. Centrul de greutate aici este pe ILUZIA, sper ca e clar asta! . Citeam undeva ca ‘Daca iubesti cu adevarat ce faci la serviciu, inseamna ca nu esti in locul care trebuie’.. poate parea un paradox, insa de fapt se subliniaza, paradoxal, ca suntem oameni complecsi, nu unidimensionali, si ca a IUBI ceea ce faci profesional poate deveni o capcana, o ‘gaura a timpului’ pentru tot ceea ce reprezinti ca om. Tot restul. Adica ‘si celelalte’.

Implinim o multitudine de roluri in viata… cat timp acordam fiecaruia este revelatia a ceea ce insemnam, de fapt. Suntem, simultan, femeie sau barbat, mama / tata, fiu / fiica, prieten, amic, iubit/a, vecin, om al comunitatii, copil al lui Dumnezeu, copil pur si simplu, visator, fauritor de planuri si de viitor, gurmand, rasfatat al simturilor, sportiv amator, sprijin pentru ceilalti etc. Da, si ‘om al muncii’. De asemenea.

Ce vrem sa se spuna despre noi, in primul rand, daca, sa zicem, maine am parasi orasul? A muncit din greu? Era un carierist? A fost un bun coleg? M-a ajutat intotdeauna cand mi-a fost greu? A fost cea mai sexy persoana pe care am cunoscut-o? O mama minunata? Gasiti voi raspunsul, pentru fiecare.

Eu as vrea sa se spuna despre mine: Era un bun profesionist DE ASEMENEA.