iubire | Alina Stepan

Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Posts tagged ‘iubire’

Alchimia fericirii

Orice facem mecanic ne goleşte de sens. Fericirea este surpriză, respiraţia tăiată, bucurie. E plinătate. Ca o găleată plină, pe care vântul nu poate să o plimbe de colo-colo.

În mod tradiţional, se spune că genele, evenimentele şi valorile sunt cei mai importanţi factori determinanţi ai fericirii. Noile curente predică populist că fericirea e în mâinile noastre, că nu avem nevoie de nimeni şi de nimic pentru a fi fericiţi şi că ne suntem nouă înşine de ajuns. Unde e adevărul în mijlocul acestui zgomot? Care este, de fapt, Secretul?

Cercetătorii au descoperit că aproximativ jumătate (48%) din fericirea de care suntem capabili ne este găzduită de gene; dacă ar fi oarecum uşor să dăm vina pe părinţi pentru toanele şi momentele de nefericire şi tristeţe, tot mai rămân 52% de elucidat.

Este de presupus că evenimente unice şi importante – U2 vine la Bucureşti, primim jobul mult visat, ne căsătorim etc. – vor reuşi să ne ofere o fericire de durată, cu atât mai mult cu cât pentru unele dintre ele am muncit mult timp. Nu se întâmplă aşa. Deşi astfel de evenimente contează suficient de mult (cam 40%, după unii cercetători), fericirea pe care o aduc este la fel de efemeră precum un fluture care zboară, credul, spre lampa aprinsă.
Cei 12% rămaşi sunt în mâna noastră. Ce facem cu ei?

Păreri avizate spun că (şi iată aici cadou o cărticică în acest sens) ne putem extrage seva fericirii din patru surse sigure: credinţă, familie, comunitate şi muncă. Lăsând la o parte clişeele cu privire la acest patru cornuri ale Amalteei*, ştim cu toţii că fiecare dintre ele ne pot purta între agonie și extaz cum nu se poate mai ușor.

Realitatea, studiile, credința populară şi aşteptările noastre spun că:

Credința: crezi orbește sau studiezi despre, îți închipui că totul este în tine și, dacă nu reușești, este vina ta sau, dimpotrivă, îți spui că totul vine de la Dumnezeu (orice nume va purta el) și, dacă nu-ți sunt îndeplinite așteptările, ori El te-a lăsat baltă, ori tu nu meriți destul.
Familia, iubirea: Îndrăgostirea durează maxim doi ani, după care fie te plafonezi, fie intri in iubirea cea adevărată. Copiii pot fi, în același timp, sursă de satisfacții enorme, dar și de nervi nesfârșiți.
Comunitatea: nu suntem un popor unit. La noi s-a inventat zicala cu ‚capra vecinului’. La noi spaţiul din jurul blocului este ‚al nimănui’. (Şi) la noi voluntariatul este cu ‚organizează firma o acţiune şi trebuie să mă duc’. La noi relaţiile cu vecinii de bloc pendulează între a nu cunoaşte pe nimeni şi a te enerva maxim de muzicile, mirosurile şi alte semne evidente ale conlocuirii.
Munca: desigur, ‚nu l-a făcut pe om, dar nici lenea nu l-a ucis’. Altfel cum să explici viaţa oamenilor care trăiesc de la un weekend la altul, postările pe Facebook de vinerea şi mai ales de lunea, scăderea dramatică a curbei motivaţiei la câteva luni după ce ai primit o creştere de salariu? Auzim des că o activitate cu adevărat împlinită este atunci când ce-ţi place să faci se întâlneşte în mod fericit cu ceea ce faci, şi atunci nu va mai trebui să munceşti o zi în viaţa ta.

Şi atunci, care este sursa fericirii? Care e izvorul acela nesecat despre care ne imaginăm că există dar pe care nu l-a găsit nimeni?

Borges spunea că ‚Nimic nu se construieşte pe piatră; totul se construieşte pe nisip, dar trebuie să construim ca şi când nisipul ar fi piatră.’ Să ne bucurăm că iubim şi suntem iubiţi, că avem credinţă, că cineva are nevoie de munca noastră, că trăim alături de alţi oameni. De multe ori, luăm lucrurile astea ca de la sine înţelese şi, odată ce credem că le-am obţinut, nu mai luptăm să le recucerim continuu. Iubirea trebuie recucerită zilnic, comunitatea, munca, credinţa au nevoie de recrearea unui sens permanent pentru a însemna ceva pentru noi.

Orice facem mecanic ne goleşte de sens. Fericirea este surpriză, respiraţia tăiată, bucurie. E plinătate. Ca o găleată plină, pe care vântul nu poate să o plimbe de colo-colo. Aţi ascultat vreodată ce urât sună o găleată goală de tablă purtată de vânt?

______________

* Cornul Amaltheei, denumit şi Cornul Abundenţei, avea darul să-i ofere posesorului lui orice şi-ar fi dorit acesta. In mitologie, Amaltea, capra care l-a hranit pe Zeus, i-a oferit acestuia toate resursele esentiale care l-au ajutat sa devina zeul atotputernic de mai tarziu.

Categorie:

Literare

Tagged with:

Iubirea e o zână hoaţă

Daca iubirea inseamna timp, atunci nu stim sa iubim. Alergam haotic, si bifam emotiile ca pe task-urile de la birou, ne risipim ziua in bucati mici, bucurosi ca le putem face pe toate. Ca le putem amesteca si manji pe toate cu nerabdarea de a le vedea implinite.

Daca iubirea inseamna sa faci lucruri pentru celalalt, atunci nu stim sa iubim. Totul se intampla prin altii: ne platim facturile electronic, altcineva ne face curat in casa, comanda pranzului de duminica e la un telefon distanta, si noi ne bucuram ca ne ramane timp sa butonam telefoanele in timp ce la televizor curge un film la care nu se uita nimeni.

Daca iubirea inseamna mangaiere, atunci nu stim sa iubim. Ne grabim sa ajungem la final, ca dupa 100 de metri garduri. Sa masuram cantitati. Sa adunam persoane. Sa exersam figuri.

Daca iubirea inseamna cadouri, atunci nu stim sa iubim. Ne intrebam, cuprinsi de panica, ce sa daruim, deschidem ochii ca pentru prima oara asupra sarbatoritilor, intrebandu-ne ce si-ar putea dori si comandam rapid de pe cadouri.ro o cutiuta total lipsita de personalitate.

Daca iubirea inseamna cuvinte din inima, atunci nu stim sa iubim. E plin netul de clisee, scrisori si sms-uri gata scrise, numai bune sa copy-paste. In cel mai bun caz. „Ce-ai facut astazi? „Bine”.

Iubirea inseamna toate astea, separat si impreuna. E o zana buna si usor hotoaica: ne fură ceasurile de la mana şi ne arata cat de imperfecti suntem doar ca sa ne straduim mai tare.

Categorie:

Literare

Tagged with:

corpul e o geografie de sensuri personale

Unii isi tatueaza verighetele, altii fac pacs-uri. insa, indiferent de forma in care, cu totii cauta nemurirea. Incremenirea iubirii in stadiul acela de beatitudine pe care toate cartile serioase il limiteaza la doi ani si il patologizeaza mai apoi.

Sunt ape diferite de spalat trupul si sufletul. Se toarna elixiruri diferite in sarurile de primenire a fiecaruia dintre ele. caci fiecare experienta mai scrie cate un rand cu tot felul de cerneluri, care mai de care mai invizibila.

Care dintre ele se spala mai usor? De pe care se ia fara ponce stratul depus inainte? Sufletul le-a trait pe toate, corpul le-a simtit pe toate. Cine are nevoie mai mare de schimbare si cine tanjeste mai mult dupa echilibru?

Sufletul primeste cu tot dragul ce i se daruieste si ramane dorind. trupul primeste si peste un timp trece mai departe. de-aia se tatueaza primul, ca sa fie scris, ca sa fie marcat, ca un cal salbatic priponit langa gard. Oamenii se imprastie intre mai multi oameni pana cand isi trag sufletul si-si tatueaza sufletul pe veci. Nu vede nimeni, dar e acolo, mai puternic decat orice zar, orice Mariana, orice mandala, orice semn tribal, orice ghirlanda.

Tatuajele fizice dor. Cele sufletesti nu ustura decat atunci cand vrei sa scrii deasupra. Oamenii isi scriu corpurile ca sa ii arda iluzia nemuriririi mai putin. Tot noi suntem scrisii si scribii,e doar un joc de degete si roluri si peneluri si vopsele.

scrie-ma, zice corpul, ca sa raman in momentul asta: tanar, cu tine, frumos.
nu ma scrie, zice sufletul, ca sa pot mereu sa aleg sa fiu liber.

corpul e o geografie de sensuri personale. e harta si teritoriul in acelasi timp, la scara 1:1. la scara din pod a bunicii, pe care stand, imaculati, nu ne gandeam c-o sa vina vremea sa ne spalam sufletele ca sa putem sa scriem iubiri noi si salvatoare pe ele.