Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Posts tagged ‘viata’

Si daca pisicile ar disparea

Ce, cum? Mnooo, ce titlu e asta?, zic, luand micuta carte intre doua degete, ca pe un pisoi mic, negru si jigarit, la fel cum apare pe coperta.

O intorc neincrezatoare, citesc textul de pe coperta a patra, ochii incep sa-mi luceasca, o inhat mai bine, ca si cum ar vrea sa mi-o ia cineva, si ma duc spre casa de marcat. E vineri seara, sunt la libraria de la sediul Publicis de pe Champs- Elysées si tocmai am descoperit o mica America.

80E57C0B-2742-4916-8090-A538013156A5

Asa a inceput istoria mea de iubire cu acest scriitor japonez care nu a scris decat aceasta carte (dar a facut cateva filme) – deocamdata, caci are doar 39 de ani -, carte pentru a carei a doua editia a ales acest titlu. Cum s-a numit prima editie? ‘Doua miliarde de batai de inima’.

Pariez ca vreti sa stiti daca exista cu adevarat un autor suficient de nebun incat sa scrie o carte care sterge pisicile de pe fata pamantului. Ei, bine, exista…ba nu, nu exista! Nici macar un autor japonez tanar care a scris doar o carte nu e atat de inconstient.

Synopsis: La 30 de ani, naratorul afla de la medicul sau ca este condamnat de o boala incurabila si ca nu ii mai raman de trait decat cateva saptamani. Putin timp dupa aceea, este vizitat de Diavol, care ii propune un targ: acela de a primi cate 24 de ore de viata in plus daca e de acord sa dispara cate un lucru de pe Pamant in fiecare zi. 

‘De ce nu?’, isi spune tanarul, ca tot suntem sufocati de atatea lucruri inutile. Dar Dracul nu e chiar atat de prost, ca nu tinteste deloc spre cutiile de conserve, cravatele de matase, petele de pe camasa, tantari sau pungi de plastic. Noooo! 

Ce era mai trist? Ideea propriei mele morti sau aceea a disparitiei lucrurilor importante din viata mea?

In prima zi dispar telefoanele. In autobuz, oamenii citesc, se uita pe geam sau asculta muzica. Timpul se dilata si numarul durerilor cervicale scade. Oamenii privesc inainte si isi tin mainile in buzunar. 

‘Ah, a fost usor!’, isi spune bolnavul. 

A doua zi dispar filmele. Greu, greu de tot, isi spune el, cand Cel cu Coarne il sfatuieste sa isi aleaga un ultim film de vazut. Chaplin toujours.

Maine, din nou, o sa mai sterg ceva de pe fata lumii. Pentru a trai, imi despuiam propriul viitor.

A treia zi se duc Dracului ceasurile. Imi vine in minte ‘In Time’, un film in care oamenii isi purtau viata pe mana. Aici, nu. Spatii goale pe perete, dungi albe la incheieturi. Zile, saptamani, ore – duse.

Ceasurile. Nu am incetat niciodata sa ne inconjuram de aceste simboluri ale dependentei: pe peretii camerelor, in camere, chiar si la baie! Si, ca si cum asta nu ar fi fost de ajuns, a trebuit sa ni le prindem si la incheietura. Libertatea e anxiogena. Si cine zice ‘regula’, zice pierderea libertatii. Oamenii au facut in asa fel incat sa-si limiteze libertatea, creand o baterie de reguli linistitoare.

‘Ce-ar putea sa mai ceara pentru inca 24 de ore din viata mea? Merita existenta mea de postas asa ceva?’

‘Ahahahahaha, rade Dracul satisfacut! Azi e ziua acestei mici creaturi care-ti doarme pe perna si a tuturor neamurilor ei. Azi vor disparea pisicile!’

Dar personajul nostru nu il mai asculta. Prin ochii lui Varza, pisoiul de pe perna, isi vede copilaria: pe mama lui care il aduce pe Laptuca in casa, un pisoi murdar si ud gasit in sant. Moartea lui Laptuca si depresia mamei. Gasirea lui Varza si zambetul reinnoit al mamei. Moartea mamei de cancer, in urma cu patru ani. Incetarea relatiei cu tatal. El si Varza. Singurii supravietuitori ai unei familii care a incercat sa fie fericita, sau macar normala. 

Pentru cine priveste viata de aproape, seamana cu o tragedie, dar de la distanta, e o comedie! 

Exista un lucru la fel de inevitabil ca moartea: viata!

Hotararea lui e luata. Il aseaza pe Varza in cosul bicicletei de postas si pleaca spre casa tatalui, pe care nu l-a vazut de 4 ani, sa isi ia ‘la revedere’ si sa il lase pe Varza pe maini bune pentru multele vieti pisicesti pe care le va avea de trait de acum incolo.

Ah, v-am spus ca tatal sau era ceasornicar? Dar ca se intalneste cu fosta lui iubita, care ii da o scrisoare de la mama lui? Atatea detalii fine, mici, filigranate, atatea ironii, de la camasile hawaiene ale Necuratului si pana la prietenul lui cinefil care ii da din greseala un DVD gol.

Nu se pot reda toate astea, tot la fel cum viata trebuie traita, nu spusa. Chiar si viata care se stinge aproape deliberat, pentru ca alte fiinte si lucruri sa poata continua sa fie.

Ce-ar fi viata fara pisici? Ce-ar fi viata fara lucrurile care o fac frumoasa, posibila, constrangatoare, grea, impredictibila? Ce-ar fi viata fara dumnezei si draci, fara alegeri, fara responsabilitati, fara telefoane, ceasuri, filme si pisici?

Nu e deloc o carte despre matze. E doar o carte despre oameni.

Application needs to close: când ceasul bate viaţa

Fiecare snooze al alarmei îl întoarce de pe o parte pe alta a patului. Offff! 7.00. Între somn şi realitate, întinde mâna spre locul unde ar trebui să fie telefonul. Ca-ntr-un touchscreen Braille, găseşte butonul de snooze şi-l opreşte, apoi pe cel de Facebook: ia sa vedem, cine ce a mai postat şi cine ce mi-a mai scris? Câte like-uri am? Hmm, asta credeam că o să rupă, nu s-au prins de idee.

„Application needs to close: report or force close?”. ‘Forza. Aplicaţie de c….’, oftează el, dându-se jos din pat şi căutând orb cu piciorul papucul împins de pisică sub fotoliu.

Jeepul gri claxonează insistent. ‘Unde te grăbeşti, mă, aşa?” zice, aruncând telefonul pe scaunul din dreapta şi pornind în trombă.
Ziua începe cu o şedinţă. Cu cafelele în mână şi cu ecusoanele de gât, se adună în sală. Oamenii intră pe rând; nu-i mai vezi de agende, laptopuri, telefoane. Toţi se uita precipitat la ceas. Sedinţa trebuia să înceapă de 10 minute. Nu peste multe zeci de minute, tot ei îşi butonează compulsiv telefoanele, în aşteptarea finalului unei întalniri care a durat, oricum, prea mult.

le temps qui coure
(Sursă imagine: http://linerouge.blogspot.ro)

Sună cunoscut? Aşa e curgerea fiecărei zile pentru mulţi dintre noi. Între un timp alergat şi precipitat şi unul dezlânat şi trenant şi pierdut aiurea. Ce contează mai mult: între ce şi ce minut ne-am pierdut timpul sau cât timp consumăm, de fapt, pentru cutare sau cutare faptă căreia îi acordăm o oarecare importanţă? Pe care dintre faţetele timpului o cultivăm, de fapt? Cât de eficient este să ne lăsăm biciuiţi de tirania orei?

Grecii antici făceau diferenţa dintre cele două forme ale timpului, Chronos şi Kairos. Chronos este un timp stabil şi numeric. Este timpul orelor care trec, al acelor de ceas care fac turul cadranului ceasurilor noastre. În mod diferit, Kairos se referă la percepţia timpului subiectiv şi instabil.

O brăţară subţire de piele. Un cadran mat pe care nu se vede nimic. Doi designeri norvergieni s-au gândit să inventeze Durr. Un ceas care nu arată orele, ci doar zbârnâie la fiecare cinci minute (interval care nu poate fi modificat). Nu mi l-am cumpărat (încă), însă am făcut un experiment: am setat cronometrul telefonului ca, pe durata a câteva ore de lucru susţinut, să mă avertizeze când trec 20 de minute (timpul pe care l-am considerat eu necesar pentru realizarea fiecărei ‘bucăţi’ de lucru).

Rezultatul?

(Aşa arată Durr):

durr montre sans aiguilles

Partea bună e că am fost incredibil de productivă: îmi vedeam efectiv minutele scurgându-se şi nu-mi permiteam să le pierd. O luptă cu procrastinarea mea şi cu dictonul lui Brian Tracy: dacă ai de mâncat o broască şi o prăjitură, începe cu broasca.

Partea mai puţin bună este că, în ciuda conştiinciozităţii mele, nici unul dintre cele 15 calupuri de lucru nu a durat 20 de minute. Am subestimat grosolan. Deşi mi-am alergat viaţa în orele acelea, tot nu am reuşit să fac tot ce îmi propusesem. Nu cumva facem două tipuri de activităţi, cele cărora le subestimăm durata şi cele cu care ne pierdem timpul? Nu gonim nebun pe de o parte şi au ralenti pe de altă parte? Şi, cu toate astea, ni se pare că timpul cel alergat şi gâfâit a fost mult mai lung decât cel plăcut petrecut şi gustat pe îndelete?

Durr e un ceas care nu arată ce oră e, însă e extrem de eficient în a ne spune că timpul trece. Se spune că timpul pe care te-ai bucurat pierzându-l nu e un timp pierdut. Durr, care costă 90 de dolari, e acum out of stock, şi aşteaptă o nouă serie. Viaţa noastră însă, alergată şi zorită şi pierdută şi irosită pe nimicuri nu se reeditează. Cel puţin nu curând şi cu siguranţă la un preţ mult mai mare.

Ca-ntre oameni

Azi dimineață. Mă arunc în taxi spre BIZ, să mai croșetăm câte ceva pentru evenimentul ce va să vină peste două săptămâni.
– Locuiți în zonă?, mă cercetează niște ochi albaștri prin oglindă.
(Ah, începe dialogul…)
– Da, zic.
– Aveți animal acasă?
– Da, zic.
(Tot e ceva..)
– Uite, am primit un cupon de reducere de 25 de lei la un cabinet veterinar, poate vă e de folos…
– Mulțumesc.
…că eu nu mai am animal, a murit acum trei luni. Am avut un câine.
(tac).
– Era de rasă? Ce rasă era?
(trebuia să spun ceva; trebuia?)
– Brac german.
(tac).
– Imi pare rău, spun. Ce-a pățit?
– A făcut stop cardiac.
– Ca oamenii?
– Ca oamenii.
Scormonește, din mers, prin torpedo și-mi întinde un teanc de fotografii.
– Am aici toată viața lui, de când era mic.
Mi le întinde. Prin fața ochilor mi se perindă copii mici și-apoi mari, o sufragerie, un parc, un dormitor, o bucătărie. Aceleași, în timp. Odată cu anii, văd un pui de cățel ascuns printre faldurile unei cuverturi, apoi o namilă ciocolatie cu labele din față pe portiera unei Dacii.
– Ah, ați ajuns la poza cu mașina?, întreabă el fără să întoarcă capul. Cu mașina aia – era o Dacie veche, roșie, mașina de dinainte – îl duceam în parc. Oriunde ar fi fost, când îi spuneam că mergem acasă, venea alergând de te-miri-unde, sărea cu labele pe portieră să o deschid.
Dezlipesc două poze să o văd pe ultima. Dintr-un fotoliu mă privește un suflet de patruzeci de kilograme care a trăit cu oamenii și a murit ca un om.
Îîi dau pozele și-i mulțumesc. Le ia fără să se întoarcă și le bagă în torpedo-ul pe care îl lasă deschis. Mergem în tăcere până pe Șerban Vodă.

ce-o sa spuna lumea daca…

..nu te maturizezi la timp
..esti moralizator si dai lectii
..nu l-ai citit pe Coelho
..citezi mereu din Coelho
..divortezi si-ti incerci norocul
..nu divortezi si-ti inghiti amarul
..faci copii din flori
..decizi sa nu faci copii
..nu stii ce vrei in viata
..stii ce vrei, dar ti-e frica sa faci
..stii atat de bine ce vrei, incat programezi si viata altora
..gandesti cu inima
..esti ratiunea intruchipata
..nu castigi destui bani
..castigi atat de multi bani, incat ti-ai mercantilizat sufletul
..n-ai smartphone
..ai 4 smartphone-uri si 2 tablete, pe care le afisezi ostentativ
..iti petreci vacantele in Romania
..iti pute Romania
..nu ai LCD cat sufrageria
..visul tau in viata e sa nu faci nimic
..mergi cu metroul
..nu-ti mai dai jos fundul din masina
..iti tii parul prins in coada
..ai chelie
..n-ai asigurare de viata
..ai asigurare de viata
..nu stii engleza
..vorbesti numai romgleza
..lucrezi la corporatie si iti atarna badge-ul de gat
..esti free-lancer si lucrezi de-acasa
..nu-ti place berea
..ai colectie de animale de plus
..nu esti comme il faut
..esti atat de comme il faut, incat sigur ascunzi ceva.

lumea n-o sa spuna nimic. oamenii nici n-or sa bage de seama. sunt atat de preocupati de ce parere ai tu despre ei..

Viata si weekendul

Daca m-ar intreba cineva cum arata o saptamana tipica, n-as sti ce sa raspund. Tipic poate sa insemne:
– ce fac de obicei
– ce ritualuri am
– ce e previzibil in viata mea
– cat de reticenta as fi la nou
– cum mi-as dori, de fapt, sa-mi petrec saptamana.

Daca esti din aceasta ultima categorie, atunci e clar ca intrebarea nu poate decat sa te scoata din sarite si sa iti aminteasca faptul ca toate saptamanile iti sunt la fel, si ca iti propui mereu sa …

1. fii mai eficient la birou
2. nu mai sari peste orele de la sala
3. mananci mai putine dulciuri
4. vezi filmul ala pe care ti l-a recomandat un amic cu gusturi eclectice si fine
5. citesti toate emailurile marcate cu steluta aurie-galbioara in Yahoo, cu tot felul de articole misto
6. lasi laptopul la birou
7. stai mai putin pe Facebook
8. nu te mai ratoiesti la copil
9. te joci
10. termini cartea aia
11. te duci la expozitia care dureaza de trei luni si se incheie duminica asta
12. te plimbi fara tinta prin oras.
13. stai cat mai mult timp afara din casa – ca, nu-i asa, petreci toata saptamana inchis intre patru pereti.

Dar vine weekendul! Lista de ‘ce-as face daca nu m-as duce astazi la birou’ asteapta tremurand de nerabdare pe masa: a venit si randul meu!
Tragi de vineri seara storurile la geam in ideea dulcei razbunari ca ‘maine am sa doooorm!’; a doua zi, te trezesti lenes si iti zici ca non-rutina mai mare decat sa bei cafeaua-n pijama nu s-a inventat, vezi filme pana la pranz, comanzi la catering, caci e prea mult drumul pana la restaurant. Duminica faci un shopping rutinier si banal, bifezi un film la mall, bagi un ochi la factorul X si te gandesti cum ti-ai fasait si acest weekend.

Saptamana nu-i rutina si weekendul nu-i sarbatoare, si daca o s-o tot tinem asa, o sa ne punem viata-ntre paranteze pentru fiecare cinci zile la fiecare doua zile, si-o sa ne miram de ce, dintr-un an intreg, ajungem de traim doar o treime si restul de 260 de zile ne gandim la weekendul salvator, in care traim cu storurile trase.

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: