Ca-ntre oameni
Azi dimineață. Mă arunc în taxi spre BIZ, să mai croșetăm câte ceva pentru evenimentul ce va să vină peste două săptămâni.
– Locuiți în zonă?, mă cercetează niște ochi albaștri prin oglindă.
(Ah, începe dialogul…)
– Da, zic.
– Aveți animal acasă?
– Da, zic.
(Tot e ceva..)
– Uite, am primit un cupon de reducere de 25 de lei la un cabinet veterinar, poate vă e de folos…
– Mulțumesc.
…că eu nu mai am animal, a murit acum trei luni. Am avut un câine.
(tac).
– Era de rasă? Ce rasă era?
(trebuia să spun ceva; trebuia?)
– Brac german.
(tac).
– Imi pare rău, spun. Ce-a pățit?
– A făcut stop cardiac.
– Ca oamenii?
– Ca oamenii.
Scormonește, din mers, prin torpedo și-mi întinde un teanc de fotografii.
– Am aici toată viața lui, de când era mic.
Mi le întinde. Prin fața ochilor mi se perindă copii mici și-apoi mari, o sufragerie, un parc, un dormitor, o bucătărie. Aceleași, în timp. Odată cu anii, văd un pui de cățel ascuns printre faldurile unei cuverturi, apoi o namilă ciocolatie cu labele din față pe portiera unei Dacii.
– Ah, ați ajuns la poza cu mașina?, întreabă el fără să întoarcă capul. Cu mașina aia – era o Dacie veche, roșie, mașina de dinainte – îl duceam în parc. Oriunde ar fi fost, când îi spuneam că mergem acasă, venea alergând de te-miri-unde, sărea cu labele pe portieră să o deschid.
Dezlipesc două poze să o văd pe ultima. Dintr-un fotoliu mă privește un suflet de patruzeci de kilograme care a trăit cu oamenii și a murit ca un om.
Îîi dau pozele și-i mulțumesc. Le ia fără să se întoarcă și le bagă în torpedo-ul pe care îl lasă deschis. Mergem în tăcere până pe Șerban Vodă.
Alina Stepan 