Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘psihologie usoara’ Category

Viitorul e fãcut dintr-o mie de azi-uri

Ah, iar e mâine, de ce e mereu mâine?

Si de ce mâinele ăsta arată mereu sisific, plin de liste cu lucruri de făcut și nici un to do de trăit, de mirosit, de simțit? De ce mereu credem că lucrurile astea vin mereu de la sine și că numai defăcutul trebuie notat ca să nu îl uităm, să nu se ducă?

Cine mai trăiește azi, dacă mereu e mâine?

demain

Colorez. Colorez mult. In cãrtile astea nou aparute în care mandalele orientale, readuse in actualitate de Jung, se cer si se lasã aduse la viata de o mana stangace sau de una dibace. Sau, în cazul meu, de o mânã stângace si de una dibace.

Cand ai colorat ultima datã? Când ai mãzgãlit ultima datã hârtia, fãrã un scop anume? La început, mã preocupa simetria culorilor, ca sã o urmez îndeaproape pe cea a formelor. Aleg fiecare creion, gândindu-mã dacã e cel potrivit. Din timp în timp, mã uit cât mi-a mai rãmas. Apoi mã uit la ceas – oare cât am sã avansez într-o jumãtate de orã? Si apoi realizez cã fac o gresealã fundamentalã: iau coloratul în piept ca pe o sarcinã zilnicã: delimitatã în timp, simetricã, cu scop, o nouã dovadã de performantã. E un esec. Un esec al omului modern de a mai face ceva pentru plãcerea de a face, de a se pierde într-un gest copilãresc, inutil si fãrã nici o rãsplatã.

Copilãria e despre azi. Coloratul e despre azi. Sã faci plãcintã cu brânzã e despre azi.
În vietile noastre de adulti, activitãtile noastre sunt despre mâine: proiectii, planuri (pe multi ani înainte) – planuri A si planuri B, desigur, scenarii dacã da si scenarii dacã nu, temeri, riscuri si succese.

Viitorul e fãcut dintr-o mie de azi-uri. El nu existã acolo undeva, asteptându-ne sã ajungem la el. Tu ce ai fãcut azi?

Elefanții din noi

Un elefant tăiat în două nu face doi elefanți mai mici. Fraza ar putea trece drept un vers al lui Tzara sau un koan oriental. Oare?

Elefantul suntem noi. Împărțiți mereu între viața personală și cea profesională, avem senzația că suntem locuiți de două ființe diferite: una care se îmbracă la costum, alta care e casual și se exprimă prin haine colorate; una care e disciplinată și se trezește devreme, alta care doarme duminica până la 12.00 și stă îm pijama mai apoi; una care are ambiții profesionale nelimitate și alta care nu-și dorește decât să stea cu o ceașcă de ceai la televizor. Am învățat să trăim cu dualitatea asta care ne sfâșie, sperând, ca în mitul androginului că, o dată și o dată, cele două jumătăți se vor întâlni și vor putea să coexiste liniștite în același trup.

Elephants Making Heart Shape with Trunks

Elephants Making Heart Shape with Trunks – Image by © Dianna Sarto/Corbis

Dar până atunci, cine sunt eu? Care din cei doi? Pe cine reneg, pe cine hrănesc, cu cine mă mândresc, pe cine vreau să alung, pe cine să țin mai aproape?
înter timp, ne străbat gânduri contrare: dacă reacționez de fiecare dată la fel, dintr-o singură perspectivă, atunci sunt plat și previzibil; dacă mă port de fiecare dată diferit, atunci am personalitate multiplă. Nu, glumesc. Reformulez : dacă mă port de fiecare dată diferit, atunci pare – în ochii mei și ai celorlalți – că nu sunt consecvent cu ceea ce sunt, cu stilul meu, că îi păcălesc pe ceilalți. Cine sunt atunci când nu sunt cealaltă jumătate a mea?
Am obosit să tăiem elefantul care sunt în două, în fiecare zi. Picături cad și cad din noi la fiecare tăiere, până când nu mai rămâne nimic. Ne mistuim în iluzia asta cum că dimineața suntem…și seara suntem… Dintr-un elefant viu tăiat în două nu rămân doi elefanți vii, ci două jumătăți suferinde. Neștiind cine să fim în ce moment, ajungem să fim frumoșii absenți din fiecare clipă.
Cum fac eu? Ziua sunt…și seara sunt…, profesional vorbind două entități complet disparate. Nu pot să dau sfaturi, dar îmi țin jumătățile de elefant din ce în ce mai aproape, și poate o dată și o dată o să se facă un animal mare, gras și sănătos. Cum?

  • Nu am haine corporatiste în garderobă. Nu am nici haine de psiholog.
  • Nu sunt un șef hain ziua și o linguriță de miere seara.
  • Caut și comunic sensul lucrurilor pe care trebuie să le facem împreună.
  • Încerc să nu stau față în față cu oamenii decât fizic. Și la cabinet, și la corporație, trag oamenii alături de mine, să privim împreună în aceeași direcție și să vedem ce avem de făcut să ajungem acolo.
  • Nu pierd din vedere omul la corporație și nici obiectivul la cabinet.
  • Nu vând bullshit nici colo, nici colo. Se poate face? Spun. Nu se poate? Spun. E o prostie? Zic. E o idee minunată? Sunt de acord.

Or mai fi strategii, dar mă și le reinventez în fiecare zi. Nici nu le-oi fi descoperit pe toate, ca doar v-am zis că elefanții mei se privesc în ochi și își suflă-n față, dar nu s-au unit încă. Hai, noapte bună, mă duc să-i culc pe-amândoi!

Disclaimer: WordPress nu m-a lăsat să scriu nimic anul ăsta; oi fi începu să scriu prost, cine știe..Dacă așa e, mă iertați. Mă străduiesc mereu.

Perfecțiunea ca un biscuite

Dacă cineva v-ar întinde o farfurie cu cei doi biscuiți de mai jos, pe care l-ați alege? Nu citiți mai departe până nu vă mormăiți în barbă răspunsul, vă rog.

Perfectiunea - cookies

Dacă sunteți ca 66% dintre participanții unui studiu realizat de Adam Ferrier, îl veți alege pe cel din stânga. presupunem că ambii biscuiți sunt la fel de buni, mulți dintre noi îl vom alege pe cel neperfect, uman, care arată handmade, real, necosmetizat.

În termeni serioși, se numește Pratfall Effect, adică tendința de a considera o persoană mai atractivă sau mai puțin atractivă atunci când face o greșeală, în funcție de competența percepută a acestuia sau de abilitatea lui / ei de a performa bine într-un domeniu sau altul. Un individ considerat competent va fi plăcut, în medie, mai mult după ce a comis o gafă, și mai displăcut în caz contrar.

Conceptul îi aparține lui Eliot Aronson, care l-a aruncat pe piață în anii ’70 și l-a ilustrat într-un mod foarte simplu: a arătat unor studenți un film în care un candidat răspunde la o serie de întrebări. Studenții au fost împărțiți în două grupe: primei grupe i-a fost arătată doar succesiunea de întrebări şi răspunsuri, celeilalte, în plus, i-a fost arătată şi o secvenţă în care candidatul îşi varsă cafeaua în poală. Aproape în unanimitate, studenţii din grupul al doilea l-au plăcut pe candidat mai mult decât studenţii din primul grup.

Exemplele sunt multe şi pot continua. De exemplu, Jo Sylvester, psiholog la Universitatea din Wales, a observat faptul că acei candidați care au admis că au făcut și greșeli la joburile anterioare au fost considerați mai plăcuți și mai credibili.

Ok, și ce să fac eu cu asta?, veți întreba, poate. Iată un mic îndreptar posibil:

  • Să nu mai spunem la interviuri, când suntem rugați să menționăm un defect propriu, că suntem perfecționiști sau încăpățânați.
  • Să nu ne mai facem cocuri cu bucle perfect aliniate și lipte cu fixativ la nunți.
  • Să renunțăm la unghiile perfecte care nu se sterg niciodată.
  • Să nu ne asortăm compulsiv geanta și pantofii.
  • Să nu cerem de la ceilalți ceea ce nu putem oferi noi înșine.
  • Să ne dăm seama că putem fi iubiți (mai mult chiar!) dacă nu ne mai cosmetizăm slăbiciunile.
  • Să nu mai facem poze perfect spontane dar îndelung regizate.
  • Să nu mai fim atât de preocupați de imaginea noastră în ochii celorlalți. Ei, la rândul lor, nu au timp să ne observe, pentru că sunt foarte atenți la propria lor imagine în ochii nostri.

Tu ce prăjitură ai ales, pe cea din dreapta sau pe cea din stânga?

Bărbaţii dorm la gura peşterii şi la marginea patului

shaving-face

Dintotdeauna ne-am fãlit cu diferențele dintre noi și ei. Cum, care noi? Noi, femeile și ei, bărbații. Noi avem atenție distributivă, ei se concentrează doar pe un singur lucru. Noi găsim șosetele în dulap, ei găsesc strada potrivită. Noi facem 100 de meserii, ei doar una și nu mai au timp de nimic.

Cand am simtit ca rămanem fără argumente, am chemat psihologia în ajutor. Artileria grea, adică – neuropsihologia. Corpus callosum, care unește cele două emisfere ale creierului, se pare că este mai gros la femei, ceea le permite celor două emisfere să colaboreze mai îndeaproape. De aici, așa-zisa pricepere mai mare la multi-tasking la femei, comparativ cu barbatii.

Desigur că bărbații sunt mai prezenți în academii și în politică, iar femeile mai mult la cratiță. Asta ca medie statistică, o spun repede, să nu mă linșeze intelectualele acestei țări. Si atunci de ce e dovedit ca barbatii sunt cei mai buni bucătari, iar atunci cand intră în politică, femeile se dovedesc cel puțin la fel de capabile precum partenerii lor?

E firesc să fim diferiți. Feministele deceniilor trecute între timp s-au potolit și acum militează, mai rațional, pentru normalitate în viața femeilor asuprite din lumile defavorizate. Deși, cel puțin dupa Brigid Schulte, există discrepanțe majore între bărbați și femei în societățile considerate foarte avansate din punct de vedere economic în ce privește timpul liber, zilele de concediu și implicarea in creșterea copiilor. Câteva fraze din cartea lui Brigid, pe care o recomand cu caldură (și cartea, și pagina ei de Facebook și contul de Twitter).

‘Cheia unei vieți bune este să ai timp de cele trei arene: muncă, iubire, joc.’

‘Fără o clasă socială care are timp liber, lumea nu ar fi ieșit niciodată din barbarie.’

‘Creierul bărbatului produce cu 52% mai multă serotonină decât creierul femeii.’ (deficitul de serotonină este asociat stărilor de anxietate și depresie – nota mea).

Munca a devenit centrală în viețile noastre; ea a ajuns să răspundă la întrebări precum Cine ești? sau Cum îți găsești sensul si scopul în viață?. Timpul liber a fost trivializat, pare ceva ce apreciază numai cei care vor timp pentru bârfă și shopping.’ brave man Istoric vorbind, e normal să fim diferiți. E normal ca bărbatul să nu își găsească șosetele în dulap și femeia să citească harta invers. Demult, când eram barbari (acum nu mai suntem…), femeia păzea peștera și își proteja copiii, iar bărbatul pleca la vânătoare. Asta o spun etologii, științific. Fiecare dintre ei veghea o jumătate din supraviețuirea familiei. Nu putem fi la fel. Nu ne dorim să fim la fel. Dar din când în când, să ne amintim însă că am lăsat demult în spate peșterile și că acum modul în care femeile și bărbații își îndeplinesc rolurile vine, în mare parte, din așteptările sociale ale culturii în care trăim. Cum ar spune Brigid, ‘There is no brain wiring that says: ‘Don’t do the dishes!’. Vă las acum cu Brigid, să vă mai spună câte ceva preţ de 4 minute şi ceva. Vă grăbiţi?

Falsa relaxare sau cinci zaruri de fuga

– Ah, ce bine ca am cinci minute! Ia sa vad ce s-a mai intamplat pe Facebook!

– Uh, am scapat mai devreme! Sa ma intind repede si apoi ma apuc de treaba!

– Nu mi-am imaginat ca o sa-mi ramana timp sa beau repede o cafea!

Ihim. Zilnic o comitem asa. Zambim vinovat pe sub mustata ca am reusit sa pacalim timpul. Neah. El ne-a pacalit pe noi.

Sunt prea multe interjectii pana acum? E intentionat. Si este pentru ca a folosi interjectii in loc de cuvinte seamana cu a ne pacali cu pauze chinuite, scurte si furate in loc de a gasi spatiu in programul zilnic pentru ceea ce e de drept al nostru.

take a break

Sfanta Pauza, caci despre ea e vorba, nu e ceva ce se fura. Nu e un loc rusinos in care te furisezi sa nu te vada lumea. E un spatiu castigat in ordinea fireasca a zilei. Planific-o! Haide, raspunde-mi iritat: „Cum sa planific ceea ce e de drept al meu? Planific destul to-do list-uri si aplic matricea lui Covey, dansand mai mult sau mai putin stangaci printre importante si urgente. De ce as mai planifica si ceea ce ramane, atat de putinul timp care ramane?”

Pentru ca, neplanificat, nu iti va mai ramane deloc. Pentru ca urgentele neimportante invadeza tot spatiul, ca o miere insidioasa si deloc dulce care sfarseste prin a te paraliza cu totul in panza ei cleioasa.

Cinci lucruri:

1. pune ceea ce iti place sa faci in calendar, alaturi de lucrurile importante.

2. fugi de iluzia ca 15 minute furate ‘fara program’ iti pot oferi ceva valoros. Nu o sa te simti decat si mai haituit.

3. imparte ceea ce iti place sa faci pe parcursul unei saptamani. A face in fiecare zi, pe langa jobul zilnic, si jogging, si o lectie de spaniola, si 30 de pagini din cartea preferata te vor lasa epuizat la finalul zilei, fara o satisfactie reala.

4. chiar daca poti castiga, rational si pe hartie, 20 de minute daca sari peste pranz, in fapt pierzi 20 de minute in care sistemul tau 1 (da, acela responsabil de fight-flight-freeze si de reactii emotionale, spontane) ar fi putut sa preia temporar comanda de la sistemul 2, rational, calculat, dar total epuizat.

5. s-a dovedit stiintific (pot sa vin si cu bibliografie) ca pauzele gandite si cu cap luate reusesc sa ne faca sa ne intoarcem cu idei si mai energizati la treaba careia pana atunci nu reuseam sa-i dam de cap.

Pauza nu e un tricou murdar pe care sa-l ascunzi in cosul cu rufe. E o lenjerie de lux de purtata cu mandrie. Pe dedesubt, desigur :). Dar zambetul tau cand stii ce porti? Priceless.

Calaul, Victima si Salvatorul

Poate mai inchegat si mai solid decat triunghiul conjugal e triunghiul format din trei roluri pe care cu totii, poate, le-am jucat pe rand in viata noastra. Un triunghi echilateral dar departe de a fi echidistant, care promite senzatii de zeci de ori mai tari decat orice confrate de-al lui, indiferent de forma si culoare.

V-ati indragostit de teorema lui Pitagora? De regula laturii opuse unghiului de 30 de grade? Ntzzz! Triunghiul filmului politist care se intampla zilnic in vietile fiecaruia dintre noi e infinit mai complex si scapa oricaror leme.

Gandit de Karpman in 1968, cele trei roluri sunt distribuite pe principiul ‘cine se aseamana se aduna’. Astfel, Victima nu e chiar atat de neajutorata pe cat pare, Salvatorul nu ajuta cu adevarat, iat Calaul nu prea are un motiv reala de a sari pe Victima. Fiecare, de fapt, ii ofera celuilalt ceea ce are nevoie. In acelasi timp insa, sau poate in primul rand, isi ofera lui insusi ce ii lipseste.

image

De curand, am vazut o noua reeditare a jocului, in care Victima, strigand dupa ajutor si neprimindu-l, a facut cel mai natural lucru cu putinta – in economia bolnava a acestui schimb, desigur – si anume a incercat sa il convinga pe Salvatorul care nu a vrut sa se lase atras in joc ca, de fapt, daca nu intervine, e si el la randul lui o Victima potentiala a aceluiasi Calau. Un joc magistral jucat, doar ca fara succes caci, o data ce recunosti scenariul, poti sa refuzi rolul in care esti distribuit.

Colegul care se vaita zilnic ca il dor picioarele, incat ajunge Calaul departamentului? Sotia care te salveaza impotriva vointei tale de la prea multa munca pe care o depui? Enervantul care isi cauta pedeapsa chinuind pe altii? Jucam rolul care ne indeplineste o nevoie adanca, emotionala, irezistibila. Victima are nevoie de atentie, fie chiar si negativa. Calaul – de o razbunare impotriva propriei umiliri. Salvatorul cauta iubirea, recompensa, recunoasterea. Unul fara altul nu exista. Si ii vezi, tarandu-se unul de altul, legati cu lanturi nevazute, chinuindu-se si salvandu-se reciproc si continuand sa isi valideze unul altuia existenta prin rolul pe care il joaca. Si e firesc, aproape eliberator sa ne intrebam:

Cine esti tu, atunci cand nu te plangi?

Ce insemni, atunci cand nu nu chinui pe cineva?

Cine mai esti cand ai scos haina de pompier de serviciu?

Tpti astia trei sunt tare tristi si previzibili. Dar fara sa isi joace piesa, nu ar mai fi nimic.

Text & Sext

Acum câteva săptămâni, Durex a făcut public un studiu realizat de o echipă de cercetători de la Durham University, coordonată de Dr. Mark McCormack. Titlul? Care (mai) e rolul tehnologiei smartphone în relaţiile noastre erotice şi sentimentale.

sex and smartphones

30 de cupluri din UK au fost intervievate în februarie 2015 cu privire la beneficiile şi dezavantajele tehnologiei în cuplu: este pozitiv faptul că ne putem suna şi da un sms scurt în timpul zilei, ca să ne reamintim că ne iubim şi să stabilim detaliile pentru cina romantică de sâmbătă seara. Nu mai e aşa de sexy că ne cărăm cu telefoanele în pat, sau stăm unul în faţa celuilalt la restaurant în aceeaşi sâmbătă romantică, conectaţi cu cei cinci sute de prieteni (Gunther Grass tocmai ce zicea că, dacă ai 500 de prieteni, nu prea ai niciunul..) mai degrabă decât cu iubirea vieţii noastre.

Pozitive

Pentru unii, smartphone-ul a reprezentat însăşi fundaţia relaţiei, mai ales la început, când sutele de sms-uri pe zi au ajutat la clădirea şi menţinerea magiei în momentele dintre întâlniri. Majoritatea participanţilor a spus că, pe măsură ce relaţia avansa şi se maturiza, telefoanele erau utilizate din ce în ce mai puţin. „Îi trimit câte un mesaj de câteva ori pe zi, ca să văd dacă e bine şi să ştie că mă gândesc la ea”, spune un tip de 22 de ani.

Aparent, telefoanele mobile sunt o sursă inepuizabilă de subiecte de conversaţie, căci „cât de mult poţi să vorbeşti despre viaţa ta şi despre ce faci zi de zi?” se întreba, naiv, acelaşi tip.

În ce mod încurcă tehnologia viaţa sexuală a cuplurilor?, s-a întrebat, îngrijorat, Durex, comandând și sposorizând acest studiu. Well..nu prea o încurcă, arată studiul, dacă privim jumătatea plină a paharului. Și, de fapt, în multe situații o ajută: poze și filmulețe ca preambul al unei relații încă neavansate, inspirație de pe YouTube, aluzii, încercări timide, puse la adăpostul unui refuz face-to-face. Cuplurile mai tinere merg un pas și mai departe: tehnologia le oferă oportunități pentru experimentarea sexului virtual atunci când sunt departe unul de celălalt sau pentru a-și îmbunătăți tehnica, filmându-se.

Negative

Cam atât cu părțile pozitive. O participantă a spus că telefonul mobil al partenerului este o „ea” care stă mereu între ei, Un altul – că smartphone-urile fac ca lumea tentațiilor și posibilitatea de a înșela cresc exponențial atunci când ai lumea și toate femeile / toți bărbații – la picioare. Apoi, aplicațiile – mii și mii, gratuite și pe bani, pentru lucruri de care nici nu știai că ai nevoie și fără de care erai, probabil, la fel de fericit. „O ţin pe prietena mea în braţe şi în acelaşi timp mă joc pe telefon.”; „Stăm amândoi în pat şi fiecare e cu nasul în telefonul propriu”.

Durex are totuşi de ce se îngrijora: de multe ori, momentele în care cuplurile fac dragoste sunt fie amânate, fie întârziate, fie anulate de tot. Partenerii nu mai observă semnalele erotice ale celuilalt, sunt prea atraşi de jocuri şi notificări, uneori îşi ascund oboseala, teama de rutină sau plictisul în spatele micului ecran (nu, asta nu mai e sintagma pentru televizor!) sau, atunci când se duc în pat, s-a făcut atât de târziu, încât…„Îl fac să aştepte până am terminat cu update-urile, dar tot mă culc cu el după aceea.”

Strategii

O grămadă, cele mai multe nu suficient de puternice: telefonul interzis în dormitor, dezinstalarea unor aplicaţii, un NU hotărât telefonului la masă sau la întâlnirile cu prietenii. „O dată, i-am trimis prietenei mele un sms cu textul: „Hei, sunt aici!”. Eram amândoi la restaurant şi ea era pe Facebook, ca şi cum eu n-aş fi fost acolo.”

Soluţia? Să renunţăm la ele? Nu. Să ne lăsăm cotropiţi de ele? Nu. Să le mai închidem din când în când, şi să ne luptăm cu ideea că se schimbă lumea în cele două ore când reînvăţăm să trăim analog. Era nevoie de studiul ăsta ca să aflăm lucruri pe care le trăim deja? Probabil că nu. Dar dacă ar fi aibă un merit, este că ne atrage atenţia asupra unui lucru care e atât de sub nasul nostru, încât nu îl mai vedem: ne trece viaţa, fraţilor, cu nasul în butoane, si vânzările de prezervative scad, şi am pierdut demult iluzia controlului. Turn off to turn on for a while, shall we, dear digital natives?

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: