amintiri | Alina Stepan

Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Posts tagged ‘amintiri’

oameni si soareci

La varsta de 6 luni, memoria dureaza o zi; la 9 luni – o luna; la 2 ani – un an.
S-a demonstrat stiintific ca oamenii pot cobori in memorie pana la 3 ani – 3 ani jumatate. Dincolo de aceasta varsta, e o mare neagra si incalcita in care nu mai exista nici o amintire si asta e normal. E normal pentru ca, pana la 18 ani, creierul nostru este in constructie: diferite zone, responsabile de vorbire, memorie vizuala, senzatie, emotie, gandire devin mai conectate intre ele si mai capabile ca, impreuna, sa pastreze o amintire.
Amintirile noastre despre copilaria timpurie sunt un amestec ciudat intre ce ne povestesc altii si scene pe care le construieste subconstientul nostru, in completarea realitatii traite.

Citesc acum ca soarecii iau note mai proaste la teste de memorie dupa ce stau in custi dotate cu roti de alergat. Ca, innebuniti de agitatia si activitatea ne-ncetata, uita ce fac, uite ce sunt, daca vreodata au avut constiinta identitatii de sine. Dar asta e doar o parte a adevarului: in alergarea lor bezmetica, in creier se formeaza neuroni noi, si altii vechi mor. Amintirile vechi se duc si altele noi le iau locul.

Incepe saptamana, oameni buni. Luati-o mai usor, ca sa ne putem pastra si reaminti visele. Faceti numai acele lucruri care au sens, nu alergati pe roata pana va pierdeti. Nu rareori alergatorii sunt intrebati: de cine fugi atunci cand fugi? De ce vrei sa te indepartezi? De ce toti oamenii fug zilele astea?

Categorie:

psihologie usoara

Tagged with:

Junk Box

Azi nu a fost ziua serviciului, si nici a cabinetului. Si nici macar a cumparaturilor. Azi a fost ziua cutiei. O cutie banala de hartie de copiator economica, usor mov pe alocuri, fara nimic special in ea, in afara destinatiei pentru care am cules-o astazi din raftul cu rechizite.

Ãsta e un post lejer, de vara. Fara Greuceanu, fara Hercule. Si fara anestezie.
Dar cu mult adevar, de mult prea multe ori uitat.

De ceva timp, nutresc o dorinta ascunsa: de a putea sa stiu tot continutul unui sertar fara sa inot printre lucrurile din el. Sa nu mai fie nevoie sa imi amintesc de lucrurile din sifonier doar daca dau un teanc frumos impaturit la o parte. Sa-mi amintesc ce carte voiam sa citesc fara sa-mi intorc capul pe umar si sa mijesc ochii, ‘lingand’ la cotoare. Sa pot sa-mi aleg o bijuterie fara sa sortez, pe jumatate adormita, dimineata, printre ‘ah, pe asta de cand o am!’, inainte sa trec la ceva mai serios de purtat.

Si pentru toate astea, pentru izbavirea pe care o promite, exista EA, Cutia. De hartie economica, cu putin mov….

E locul unde-si pot gasi culcus, la adapost de trecut, dar si de viitor, martisoare vechi, felicitari stangace, ascutitori in forma de talpa de bebelus, tocuri de ochelari, carduri de fidelitate expirate pe care am facut o singura cumparatura (ironica aventura infidela), gablonturi de-o vara, brelocuri grele si colorate, o scoica, o harta de la Westminster Abbey, vazuta in graba si pe jumatate, cu promisiunea revenirii, monede mici de prin te miri unde, pixuri, foi cu ganduri risipite (de trecut odata intr-un caiet), carioci, hartie colorata de scris, semne de carte fara mesaj, calendare moarte, vederi intepenite, gume de sters…

E locul unde pot sa arunc fara sa pierd de tot. E locul unde trecutul prinde forma si masa; caci de cate ori nu am pus la locul lui un obiect care imi devenise inutil numai pentru ca mi-era tarseala sa-l arunc pe el singur, urgisitul?
E locul in care, ridicand capacul mov, pot sa arunc o ocheada in trecut fara sa-mi incurce prezentul. E locul unde nu ma simt vinovata sa zambesc unei bratari ieftine de margele, caci nu e asezata langa nimic mai valoros. Cutia asta – capsula de toate cate au fost si-acum sunt de prisos. Cutia-purgatoriu, in care se odihneste amintirea inainte sa mearga mai departe. Cutia-pauza, cutia-ragaz.

E un post lejer, de vara. Fara Greuceanu, fara Hercule. Fara munca grea a drumului fara intoarcere a cosului de gunoi. Intre sertar si pubela, o cutie de carton cu capacul mov in care, din cand in cand, se mai lasa aruncat si cate un sentiment uzat, cate un suspin, cate un zambet de prisos, cate o vina. Un Junk Box ca un Juke Box. O melodie desueta.

N-are viata lunga, ii acord maxim 100 de zile pana cand, gematoare sub capacul neputincios, isi va croi drum afara din prezent.