Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘introspectie’ Category

Viata ca o ciorna

‘Da-mi, Doamne, anii tineretii / Si mintea mea de-acum’, canta multi, nostalgic. Ceea ce, daca stai sa te gandesti, e un oximoron. Ce vrei sa fii, tanar sau intelept? Ambele. Pai nu se poate, coa’. Hai sa te mai intreb o data.

Nu degeaba hindusii au inventat samsara, roata reincarnarilor. Ce-i drept, ca nu-ti garanteaza nimeni ca data viitoare vei fi tot om sau, dimpotriva, hamsterul vecinului de la 3, dar orisicat, iti da o speranta ca mai poti sa mai incerci o data, de doua, de nouazecisinouadeori. Noua ne da speranta, europenilor, cand ne gandim la asta. Caci adeptilor hinduismului nu le da decat disperarea ca nu au reusit sa intrerupa ciclul si trebuie sa o ia de la capat. Daca nu ti-ai invatat lectia, te reincarnezi pe o treapta inferioara celei de la care ai plecat si o iei de la-nceput.

Milioane de carti de self-help iti spun cum sa-ti traiesti viata in asa fel incat sa nu iti para rau si sa privesti inapoi cu mandrie, nu cu manie. Asa ceva nu prea exista. In primul rand, pentru ca suntem imperfecti, pentru ca system 1 si system 2 si, in general, pentru ca ne grabim ca maimuta la banane si luam decizii gresite (mai bine orice decizie decat niciuna, nu?). 

Apoi, pentru ca traim in incertitudine si pasii pe care-i facem prin viata sunt sovaielnici si plini de indoiala. Oricate coloane cu ‘motive sa da’ si ‘motive sa nu’ desenam pe hartie si oricate SWOT-uri facem inainte de un pas important, sunt atatea si atatea serendipitati care fac toate pregatirile astea sa devina futile, incat, pentru a nu paraliza in indecizie, trebuie sa mergem inainte cu ceea ce pare a fi cea mai rezonabila alegere.

‘Mai bine sa imi para rau pentru ce am facut, decat pentru ce n-am facut’ e iar o fraza auto-motivanta care-l adoarme pe criticul din noi. ‘Ce voiai, ma, sa nu fi facut asta? Lasa, acuma sunt mai invatat, stiu ce sa fac data viitoare si o sa am ce povesti nepotilor! Am sa invat sa fac greseli noi, pe astea nu le mai fac, tot e ceva!’

Nu exista vieti perfect logice, timpi si decizii precise, CV-uri cu directii clare, joburi in care oamenii stau doar atat cat trebuie, copii impecabil crescuti si case Marie Kondo. Sunt om si nimic din ce e omenesc nu-mi e strain. Nici indecizia, nici frica, nici lasitatea, nici razgandirea, nici amanarea, nici…

Manuscrisul de mai sus e o opera de arta perena. Scrii, stergi, te intorci, gasesti sinonime mai bune, inserezi propozitii mai clare, desenezi cate un chip. Balzac, caci despre el e vorba, se zice ca pierduse intr-atat numarul personajelor sale, incat cate un personaj ucis in capitolul 3 reaparea senin in capitolul 8. Ca sa evite situatii de genul asta, Balzac si-a luat o serie de papusi si le-a agatat de gat etichete cu numele personajelor pe care le reprezentau. Cand omora cate un personaj, baga respectiva papusa in sertar. 

Sunt multe personaje in viata noastra. Jucam cu noi insine si cu ceilalti o gramada de roluri. Gresim, murim cate putin, metaforic, reinviem mai apoi, in alt capitol, si cu toate astea nu inseamna ca ne-am ratat viata. Numai religiile au cate o carte mare, groasa, scrisa alegoric si aluziv, care sa ne ghideze vietile. Cartea vietii fiecaruia dintre noi nu e inca scrisa. Si o scriem noi, asa cum ne pricepem mai bine, fara ca stersaturile, revenirile, petele de cafea sau de vin, lacrimile sau pastele cu sos scapate pe pagina sa o faca mai putin valoroasa.

In definitiv, ciorna lui Balzac pe care o vedeti aici este din ‘Iluziile pierdute’, ca atare de ce ni le-am transcrie frumos, pe curat? Ca tot n-o sa le regasim prea curand… O pagina care arata aseptic nu e transcrisul unei vieti reale.

Ca sa uiti, tre’ sa-ti amintesti

De fapt, mai era un cuvant in titlu. Un cuvant mare cat un ocean, un verb al carui sens rastoarna munti si schimba semnificatii. Dar n-a mai incaput. Asa cum nu incape uneori nici in viata, si propozitiile ies stalcite si se schimba destine.

Verbul ala este ‘a putea’, iar titlul devine: Ca sa poti sa uiti, trebuie sa-ti amintesti. Eee, altceva, asa-i?

Dam la spate amintiri, intamplari, stanjeneli, tristeti, plansuri, goliciuni, jigniri. ‘Nu mai vreau sa-mi amintesc’, spunem. ‘Dau la spate, merg mai departe’, mai zicem. Dar uitam?

Ca sa pot sa merg mai departe, intai trebuie sa imi amintesc, apoi sa inteleg, iar apoi sa accept. Nu exista scurtaturi aici, cum nu poti sa spui ca, pentru a iesi pe strada, intai te imbraci si apoi te speli. Ah da, uneori mai merge sa iti pui suba si apoi, sub greutatea ei, sa-ti schimbi papucii cu ghetele. Dar acest mic siretlic nu e de folos aici.

Hai sa le luam pe rand.

IMG_0613

1. Sa-mi amintesc. Spre deosebire de computere, memoria noastra are suflet si tot ce isi aminteste e pictat emotional. Memoria unui lucru este un amestec de fapte petrecute si sentimente fata de cele de intamplate, fata de mine in fapte, fata de altii alaturi de mine. Reamintirea sterge asperitatile, inmoaie teama si infrumuseteaza lucrurile. Sau, dimpotriva: ingrozeste, urateste, hiperbolizeaza. Sa-mi amintesc inseamna sa retraiesc, de fiecare data altfel decat atunci cand s-a intamplat.

2. Sa inteleg. De ce am reactionat asa? De ce nu am spus…. de ce nu am facut…? Ce-mi spune despre mine faptul ca m-am purtat intr-un anume fel? Dar despre ceilalti? Ce am invatat de aici? Daca nu pot invata ceva fie chiar si din cea mai urata intamplare, nu am sa pot sa o uit sau sa o inteleg niciodata. Cu ce sunt mai bun acum, chiar daca am trecut prin rau?

3. Sa accept. Daca suntem in general de acord ca, uneori, curiozitatea poate omori pisica, nu mai suntem la fel de convinsi de lucrul asta atunci cand vine vorba de oameni. imi pun intrebari, vreau sa aflu, vreau sa imi pastrez iluzia ca sunt o fiinta atat de rationala, incat tot ce fac si spun se aseaza la locul lui, ca un Tetris uman. Ca sa pot sa asez un fapt la locul lui, trebuie sa simt ca sunt altfel datorita lui; nu mai bun, nu mai rau…doar altfel. Asta inseamna sa accept, si apoi ii dau drumul din brate ca sa se aseze peste caramizile trecutului.

Reamintirea nu e maimutareala, e o reconstituire infidela a unei realitati careia nu-i gasim locul. A-mi accepta amintirile nu inseamna sa ma impac cu un fapt agasant din trecut, ci sa inteleg si sa asez la locul lui imaginea mea personala asupra unui fapt petrecut.

Ah, v-am spus cat de important e verbul acela mic? Caci putem, cu totii putem sa intelegem ca sa acceptam, si apoi sa uitam. Ca sa pot sa uit, trebuie intai sa-mi reamintesc.

8 mituri despre varsta de mijloc

Care e prima reactie pe care o putem avea cand aflam ca un zoolog (si, mai rau, unul care isi castiga painea ca veterinar la Cambridge University) si-a permis sa scrie o carte intitulata „Varsta de mijloc. O istorie naturala”* despre – nu-i asa? – rasa superioara, Omul? Am pufni superior pe nas si am spune ca omu’ nu se pricepe decat sa vorbesca, in cel mai bun caz, despre cai. Oare? Ce ziceti despre veterinarul care isi incepe cartea asa: ‘Ce e varsta de mijloc? Daca intrebi un medic, iti va vorbi despre menopauza. Daca intrebi un sociolog, o sa iti spuna despre cuibul gol si despre toleranta fata de adolescenti. Daca vorbesti cu un economist, o sa iti arunce inapoi vorbe precum varful carierei profesionale, intoarcerea mamelor la serviciu si economisirea pentru pensie. Daca intrebi un prieten, o sa iti aminteasca despre momentul in care s-a privit in oglinda si si-a dat seama  ca incepe sa semene cu parintii sai. Dar oare vreunul din lucrurile astea defineste cu adevarat intervalul de varsta cuprinsa intre 40 si 60 de ani?’

Varsta de mijloc e acea perioada din viata noastra in care coexista evolutia si deteriorarea, ceea ce inseamna ca oamenii de varsta medie nu sunt nici cruciali pentru evolutie, asa cum sunt tinerii, si nici irelevanti pentru evolutie, asa cum sunt varstnicii. Da, e o incorectitudine politica, dar la ce te astepti de la un veterinar? 🙂

img_0494

De ce 8 mituri si nu magicul 10? Habar n-am. Sunt fapte, idei, ganduri, evidente si ipoteze pe care le-am adunat din carte (autorul nu a intentionat sa faca o astfel de lista si nici nu a facut-o 🙂 ), si am amestecat totul cu experienta celor 42 de ani ai mei.

1. Timpul trece mai repede cand esti mai ‘batran’. In tinerete, viata este ‘dilatata’ de atatea si atatea noi provocari, in vreme ce varsta de mijloc pare ca se prabuseste in fata ochilor nostri, dezbracata de orice experienta proaspata. Ati trecut de 40 de ani si va duceti in vacanta in acelasi loc? Don’t.

2. Oamenii de varsta medie sunt frustrati atunci cand nu pot controla lucrurile. Inainte sa va ganditi la exemple de persoane care manifesta exact acest gen de frustrare, sa ne gandim ca exista cel putin doua categorii de oameni: cei care si-au atins scopurile si care, privind inapoi, isi amintesc istorii afirmative, de succes din viata lor si, pe de alta parte cei care, vazandu-si visele, planurile si sperantele indepartandu-se, devin furiosi, frustrati si amari deoarece constientizeaza, in acelasi timp, ca posbilitatea de a schimba ceva se estompeaza si ea.

3. Oamenii trecuti de 40 de ani sunt mai conservatori din punct de vedere social si politic. ‘Creierul uman de varsta medie este cea mai puternica si flexibila masina de gandit din universul cunoscut.’, zic Bainbridge, constatare care, la prima vedere, nu e de natura sa contrazica acest al treilea mit. Pana la 40 de ani insa, experimentele majore au fost facute, parti-pris-urile politic testate, culoarea parului aleasa, partenerul stabilit etc. Pe de o parte, daca imi schimb concluziile la care am ajuns pana la varsta asta, inseamna ca nu recunosc valoarea tuturor experientelor si testelor anterioare; pe de alta parte, imi pierd reperele pe baza carora mi-am trait jumatate din viata. E mai greu sa convingi oamenii de peste 40 de ani ca merita sa arunce peste umar mare parte din bagajul care i-a adus teferi prin viata pana la aceasta varsta.

4. Dupa 40 de ani, viata sexuala scade in intensitate, frecventa si nivel al satisfactiei pe care o ofera partenerilor. Creierul este cel mai mare organ sexual al omului, se stie, iar sexul la o varsta matura e cea mai inalta forma de commitment, de angajament intre doi adulti. Creierul este, in cea mai mare parte, responsabil pentru mult-temuta disfunctie erectila. Etologia ne spune insa ca, departe de a fi vorba de o simpla scadere a performantei sau de o ‘lipsa de chef’, natura descurajeaza sexul (cu consecinta lui fireasca: procrearea) pentru a proteja o generatie de copii potential nascuta din parinti prea batrani si de a se asigura ca generatia de oameni trecuti de prima tinerete isi concentreaza toate fortele si toata atentia pe educarea si cresterea copiilor deja nascuti. Bainbridge spune chiar ca, dupa 40 de ani, viata sexuala se relaxeaza, pentru ca ‘O data ce sexul isi pierde rolul de a genera copii, tot ce-i mai ramane este umanitatea sa’.

img_0495

5. Intre 40-60 de ani, barbatii manifesta o criza a varstei de mijloc. Daca pornim de la biologie, cele mai apropiate rude biologice ale noastre – maimutele mari – sunt profund ne-monogame. Si cu toate astea: cati dintre primii zece barbati d 40 de ani casatoriti pe care ii cunoasteti si-au cumparat masina sport, au divortat si si-au luat o amanta cu 15 ani mai tanara? Aud? Exact, nici eu nu stiu prea multi.

6. Barbatii pot face copii pana la orice varsta. Da, femeile sunt intr-adevar cel mai afectate, insa, in pofida faptului ca mai multi barbati celebri au facut copii la varste inaintate (Chaplin la 73 de ani, tatal lui Julio Iglesias – la 89 de ani), sunt dovezi clare care spun ca boli precum Alzheimer, tulburarea bipolara sau epilepsia pot fi cauzate de paternitatea tarzie.

7. Sindromul cuibului gol este traumatizant pentru toate cuplurile. In epoca moderna, coexista doua etape de viata aproape opuse: pe de o parte, parinti care la 40 de ani se bucura de aparitia primului copil, iar de pe alta parte, la aceeasi varsta, alti parinti isi vad copiii post-adolescenti parasind casa parinteasca pentru a porni pe drumul propriu. Am scris mai mult despre acest subiect in revista Psychologies, aici: http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/ce-este-sindromul-cuibului-gol-2145167.

8. Dupa 40 de ani, viata e mai usoara: oamenii au copii, o casa, o cariera. Ei nu sunt inca batrani si bolnavi si se pot bucura de viata. Reversul medaliei poate fi insa si altul, cel mai adesea: ei sunt o ‘generatie-sandvis’ intre parinti bolnavi si adolescenti cu nevoi emotionale speciale, care trec printr-o perioada dificila.

in final, ramanem, insa, cu bucuria ca existam, ca am parcurs cu succes o jumatate de viata, cu teama ca dupa inca o jumatate nu vom mai fi, si cu intrebarea daca puteam sa traim altfel. Pentru Bainbridge, insa, concluzia, cu inima ceva mai usoara, este ca

‘Multi dintre noi inca mai vrem sa aratam ca Luke sau Leia, intr-un moment in care naturii nu-i mai pasa daca ajungem sa aratam ca Yoda.’

img_0496

_____________

Varsta de mijloc, pe scurt, dupa Bainbridge:

– a cincea si a sasea decada de viata

– un punct de echilibru intre ‘ceasul vietii’ si ‘ceasul mortii’

– un stadiu in viata omului cand rolul nostru se muta de la procreare si crestere la sustinere materiala si transmisie culturala

– cand corpul incepe sa arate mai putin indispensabil (redau si in engleza, pentru cat de savuros suna: ‘when the ‘soma’ really starts to look disposable.’)

– varsta la care oamenii sunt extraordinar de eficienti cu energia fizica pe care o consuma.

– cel mai inalt punct intelectual si cognitiv al celei mai inteligente fiinte din univers.

– perioada cand natura, semnificatia, valoarea si urgenta timpului perceput se schmba cu totul.

– balanta perfecta intre cognitie si emotie.

_____________

*David Bainbridge, ‘Middle Age. A Natural History.’, Portobello Books, 2012.

Xin sau de ce să-ţi foloseşti sufletul-minte

Imaginează-ți că vezi un căruț pe șine și că, la viteza cu care merge, în scurt timp va lovi și omorî cinci oameni. Ai posibilitatea să tragi de o maneta și să deviezi căruțul pe o altă linie, unde va fi ucis un singur om. Ce alegi? Să nu faci nimic și să moară cinci oameni sau să tragi de manetă și să moară un om?

trolley dilemma

 

Credem cu toții mituri precum „trăiesc într-o epocă în care sunt mai liber decât am fost vreodată” sau „stiu să spun în ce direcţie mi se îndreaptă viaţa.” Dacă avem libertate, atunci de unde atâta nefericire, anxietate, depresie, narcisism? Dacă ştim încotro mergem, de ce nu ne sunt lucrurile mai clare, de vreme ce, de multe ori, ne sufocăm emoţia şi ne reducem experienţa şi deciziile la date măsurabile, propunându-ne să stăpânim întâmplarea şi să sfidăm soarta?

În pofida faptului că vedem Estul asiatic ca pe un tărâm al determinarii, iar Vestul Occidental – ca pe ţara libertăţii, chinezii sunt cei care ne spun că problema căruţului este o falsă dilemă morală, căci felul în care credem că ne trăim viaţa nu este felul în care, de fapt, ne-o trăim, iar modul în care credem că luăm decizii nu este chiar modul în care chiar le luăm.

Răspunsul la dilema căruţului nu are cum să fie raţional şi pre-fabricat (oare ce aş face dacă…?). În situaţii decizionale dintre cele mai variate, luăm decizii emoţionale şi spontane, pe care, de multe ori, le justificăm apoi raţional: Ce să mănânc la cină? Unde să trăiesc? Cu cine să mă căsătoresc?

Mai degrabă decât găsirea unui pre-răspuns la falsa problemă morală a căruţului pe şine (cum o dai, nu e bine, mai bine să moară cinci şi să nu faci tu nimic, decât să omori tu pe unul ş.a.m.d.), orientalii ne spun să ne ascultăm instinctele, să ne cultivăm emoţiile, să ne implicăm într-un proces constant de auto-descoperire, în aşa fel încât, până la urmă, în momente deopotrivă cruciale sau banale să reacţionăm în modul cel mai potrivit din punct de vedere moral.

Chinezii ne spun că Dao, Calea, nu este un ideal armonios pe care ne străduim să îl urmăm, ci drumul pe care îl creăm noi înşine, continuu, prin alegerile, acţiunile şi relaţiile noastre. La fel, antrenarea şi cultivarea moralităţii noastre prin teste precum dilema căruţului pe şine este inutilă şi periculoasă.

Avem tendinţa să ne punem întrebări măreţe, care ne intimidează: Ce e viaţa? Ce e moartea? Avem liber arbitru? când, de fapt, singura întrebare cu sens şi la care putem fiecare răspunde este:

Cum îmi trăiesc viaţa în fiecare zi?

Balanced-Life

Auzim mereu îndemnuri de genul: „Fii cine eşti, fii autentic!”. Nu vom şti, de fapt, niciodată cine suntem pentru că, la fel ca şi Dao, suntem o realitate fragmentată, mereu în construcţie. Ne stăpânim anxietatea lipindu-ne singuri etichete şi comportându-ne apoi asemeni lor. Dar cum mai ramane cu libertatea?

Nu pot să planific modul în care îmi poate evolua viaţa, însă pot crea condiţiile care să-mi permită să cresc. Dacă fac asta, nu voi fi doar fermierul vieţii mele, ci şi fructul muncii pe care am depus-o.

În limba chineză, ideograma-cuvânt care înseamnă atât minte, cât şi inimă, este aceeaşi, una singură: XIN. Inima-minte este locul unde se întâlnesc emoţiile noastre, dar este şi centrul raţiunii noastre de om. Ceea ce îi separă pe cei care devin oameni mari de cei care nu este capacitatea Oamenilor Mari de a-şi urma inima-minte şi nu de a merge, orbi, în urma simţurilor sau a intelectului. Dacă îmi cultiv inima-minte pot sa îmi dezvolt abilitatea de a decide bine ce oameni salvez, începând cu mine.

Dao

„Hold the spirit within and do not be excessive. Do not allow things to disorder your senses and do not allow your senses to disorder the mind. Bring them together.”

 

Baba Dochia și corpul astral

Postul ăsta ar putea fi pe placul unui adept new age. Sau al corporatistului în căutarea sensului personal pierdut. Sau nu, poate îi va aliena pe amândoi…sau înfrăţi pe amândoi.

Gata cu disclaimerul. Ce vreau sa spun astăzi e mai puţin polarizant decât pare la prima vedere.

Unii cred cu tărie în existenţa a şapte corpuri. Corpul fizic este cel mai aproape, cel mai familiar şi pe care îl simţim cel mai bine, şi nici nu-i de mirare. Pe măsură ce ne îndepărtăm de el, intrăm într-o zonă din ce ce mai rarefiată, mai greu de evaluat. Şi pentru că „out of sight, out of mind”, adică ce nu vedem nu există, de cele mai multe ori nu reuşim nici să le percepem, şi cu atât mai puţin să le înţelegem.

Aceiaşi oameni spun că, atunci când ne îmbolnăvim, când ajungem să simţim boala în corpul fizic, ea a trecut deja prin celelalte șase corpuri și că, dacă am fi fost mai bine instruiți, adică mai bine conectați la stările noastre altele decât fizice, am fi simțit, am fi fost alertați și am fi acționat măcar cu un nivel mai devreme. Cum puteam să facem asta?

7bodies

Meditând, făcând yoga, mergând prin parc, stând în liniște, închizând ecranele perpetuu deschise din viața noastră, visând cu ochii închiși sau deschiși, scriind în jurnal, pictând, făcând sport, colorând mandale, jucându-ne cu (sau ca…) nişte copii…într-un cuvânt, antrenându-ne emisfera dreaptă.

Ce facem noi, de fapt? Ajungem acasă praf de oboseală, de atâta atrenament al emisferei stângi (creierul gânditor, logic, raţional – cortexul prefrontal). Din creier iese fum la sfârșitul zilei, însă, paradoxal, corpul e cel mai obosit, pe când creierul e la nivel maxim de excitare, de la atâta activare perpetuă. Și corpul cade primul.

La ce semnale nu am fost atenți? Care dintre „corpuri” este afectat și cum ne-am deconectat de el?

Și nu cumva există și altfel de corpuri, valori și nevoi care ne sunt atacate de stilul de viață pe care îl ducem? Nu cumva am putea  aloca şi alte semnificaţii acestor corpuri cu denumiri exotice şi oriental-îndepărate?

Athma – Care e rostul meu aici? Ce din ce fac eu toată ziua mă ajută să mă împlinesc ca om?

Buddhi – Cine sunt eu?

Causal – Ce mă îmbogățește, ce mă înveselește, ce îmi dă sens?

Mental – Ce mă însuflețește, ce mă pasionează?

Astral – Cum arată dublul, alter ego-ul meu, ce mă completează?

Am putea sta să numărăm toate lucrurile care ne afectează măcar una dintre toate șubele astea care ne învelesc corpul fizic și care, cel puțin ca intenție originară, sunt făcute să ne păzească. Ce din ce fac într-o zi mă protejează și ce mă zdrențuiește sufletește sau mental? De ce mă tot îmbolnăvesc?

Ne urăm mecanic „Sănătate!” unii altora, gândindu-ne doar la corp. El e ultimul bastion. E ca și cum ni s-ar inunda casa și, fericiți, am striga că am scăpat de la înec, cocoțați pe o mobilă și contemplând apa de jumătate de metru din casă. E ca și cum am fi o Babă Dochie în chiloți, tremurând în frigul de martie, cu cojoacele aruncate în jurul nostru. E ca și cum ne-am fi înstrăinat iremediabil de noi înșine, lepădându-ne de tot ceea ce suntem ca oameni ne-materiali. Am devenit cu toţii nişte pui de Arghezi care, dacă nu pipăim şi urlăm „ESTE!”, nu mai credem că putem exista şi atfel.

meaning of life


			

a fost odata un cerb

a fost odata un cerb care a simtit un parfum irezistibil. a inceput sa fuga sa fuga sa fuga sa fuga, cu mirosul in el, pana cand nu a mai simtit mirosul. apoi s-a oprit, epuizat. odihnindu-se, l-a simtit din nou si a reinceput sa alerge, si mai repede, si mai furibund, manat de parfumul innebunitor.

nu si-a dat seama niciodata ca parfumul de mosc venea din el insusi, ca el era sursa parfumului.

a fost odata un om…

Lectie de viata

– ‘Stupid girl’, imi spune si se-ndeparteaza furios. M-am trezit langa mine cu un neamt masiv si batran, insotind o doamna care mergea cu cadrul.
Aproape imi dau lacrimile. Nu vazusem semnul de ‘masa rezervata pentru persoane cu handicap’, ocupata sa mananc frugal inainte de a fugi la hamam. Aveam putin timp liber si voiam sa-l folosesc la maxim. Huzur. Ioc huzur.

Ma ridic instantaneu si ies fugind din restaurant. De ce eu? Chiar nu vazusem. De ce asa virulent? Nu mai erau atatea mese libere in mamutul ala de restaurant? Si de ce ‘girl’? Copilul din mine s-a chircit, certat.

IMG_0196

Incerc sa uit; toata ziua incerc sa uit. ‘Stupid girl, stupid girl, stupid girl, proasto, proasto, proasto’. Parca suna mai bine in engleza, totusi.

A doua zi. Imi sustin prezentarea. Iese bine. Imi strang incet laptopul si hartiile. Dau sa ies din sala si atunci o vad. Ramasesem doar noi doua in sala. Statea in primul rand, tricotand.

– Andrea [numele e schimbat], o intreb, vrei sa te ajut sa mergi la masa?
– Da, vreau, spune bucuroasa, baga andrelele in geanta si scoate bastonul alb, pliant, magnetic, pregatindu-se de drum.

Si ce drum! Panta, curba, stanga, dreapta, aici sunt niste fotolii (‘Vrei sa te odihnesti? Nu’,  zice), avem putin, uite, doar coridorul asta, 100 de pasi, ii spun. Pasi de-ai mei…
Incepe sa ma doara spatele, cocotata pe tocuri si aplecata pana la 1 metru 50, cu laptopul care sta sa alunece de la subsuoara si poseta agatata de degetul mic. Ii simt presiunea in palma si imi dau seama ca merg prea repede. Incetinesc.

Ajungem la restaurant. Uite, mai avem putin ii spun, facandu-mi loc printre oameni. Si dintr-odata imi rasare un gand.

UNDE E MASA AIA? Aia cu semnul pe ea, asezata acolo, la margine, convenabil, in fata bufetului cu dulciuri? Mi-o doream cu disperare. ‘Sa nu stea nimeni la ea, sa nu stea nimeni la ea, sa nu stea nimeni la ea’, imi spun, aproape rugandu-ma. Iat-o. E goala. Ne prabusim amandoua pe scaune.

Mi-e rusine. Pentru ca, oricat de nevinovat si neintentionat am gresit ieri, mi-am primit rasplata. Pentru ca viata are un fel straniu si genial de a-ti intoarce faptele. Pentru ca ‘n-am vrut’ si ‘n-am stiut’ si ‘ups, pardon, dar nu e vina mea’ sunt doar niste scuze futile. Si nu in sensul de f.utile.

(Kemer, noiembrie 2014)

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: