Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘introspectie’ Category

Imagine

cand o trecere peste pod e o lectie de viata

what we arema-ntorc de la masa de pranz peste unul din podurile de pe Sena noastra damboviteana. printre desfundaturile pavajului, hartii mototolite, ambalaje si frunze uscate (si ce daca-i vara?) zaresc la picioarele podului doua perechi de papuci de plastic la 5 lei perechea.

ridic ochii si vad niste saci atarnand pe spate. din rafie, mari, grei, plini de chestii, gunoaie probabil. peste saci, doua capete adolescente de tiganusi (nu-mi propun sa fiu politic corecta) se saruta cast si dulce. tzoale murdare, piei tuciurii, papuci de plastic, degete jegoase, gunoi in carca.

se saruta frumos si scurt, apoi isi reiau drumul. peste cateva secunde, ei voi fi in locul unde stateam eu, probabil tintind spre primul tomberon ofertant si eu voi fi coborat de pe pod, calcandu-le pe urme, catre cladirea de sticla si otel clasa A. traseele prin viata sunt relative, deci. intre sandalele mele fitoase si papucii lor nu este, in esenta, o atat de mare diferenta.

cati dintre noi sunt in stare sa-si lase gunoiul in spate si sa imbratiseze prezentul? cati dintre noi se pot saruta adolescentin desi trecutul le atarna pe umar si face parte din ei? cati dintre noi cred ca drumurile sunt doar one-way, dinspre mizerie-nspre progres?

nu gasesc nici o morala. e doar un fapt de viata banal, fugar si minuscul cat o pauza de pranz.

Downshiftingul imperfect sau de ce m-am intors in oras

Atentionare. Acest articol contine puternice elemente autobiografice. Nerecomandat celor care nu au chef de siropuri personale.

M-a bantuit si pe mine, ca pe atatia altii, sa fac downshifting. Nu e la fel de cool precum sa te dai cu placa sau sa faci windsurfing si, pe alocuri, e chiar ceva mai nebunesc decat atat.

Am facut downshifting, partial si imperfect, 2 ani jumatate. Apoi mi-a trecut, definitiv si ireversibil, ca atunci cand speli ceasca de zatul de pe fund, dupa ce ai incercat ore in sir sa-i ghicesti intelesul.

A treia generatie de bucuresteni get-beget, fara vreo vacanta petrecuta la tara, jinduiam dupa contactul frust cu natura si cu gasirea spiritului meu ‘cel adevarat’. Ei bine, am gasit ce-am cautat, si inca peste.. La 35 de ani, m-am gandit sa-mi schimb viata. Rewind. And back.

Shift:

1200 de metri patrati, jumatate gazon-jumatate beton. Incazire ecologica pe lemne in buncarul de sub casa, incalzire centrala deasupra. Cateeei!, patru la numar. Sentimentul ontologic si ecologic cand duceam colegilor la Vodafone rosii cultivate de mine si lapte nefiert, adus de laptar la poarta dimineata la 6. Weekendurile lenese in hamacul din fundul curtii sub tei, cu cartea intr-o mana si pina colada in cealalta. Mic-dejunurile la masa din curte, in aerul tare al diminetii, cu vrabiutele culegandu-mi firimiturile de pe masa. Somnul de duminica dupa-amiaza in cantec de pasarele, bombanit de ratze si comentarii de vaci. La propriu. Carutele cu pepeni trecand-mi pe la poarta in crucea amiezilor toride de vara, si eu iesind in capot sa ma tocmesc. Gratarele cu prietenii pana tarziu in miez de noapte, cand jucam remi afara si uitam cum trecem in ziua urmatoare. Clatite mici, americane, gatite in curte pentru toti copiii de pe strada. Sa vezi bradul din curte crescand an de an. Prima ninsoare din 2010 a inceput la 11 noaptea; imi amintesc cu precizie, caci am iesit cu sania, si toata strada era plina de oameni bucurosi, iesiti si ei din case sa le cada primii fulgi pe nas. Insasi banala facilitate ca poti sa tragi masina langa geamul de la bucatarie si sa ‘parasutezi’ cumparaturile direct in frigider.

Down-shift:

1200 de metri patrati de dat zapada. Patru caini si doua serii de pui alaptati cu biberonul la 2 ore. Randuri intregi de supa calda cu orez si paine transportata in curte in fiecare dimineata si seara friguroasa de iarna. Uneori pusa in cap de animalele nerabdatoare sa isi primeasca portia (40 de kilograme de animal pe bucata). Ore intregi de udat gazonul in zilele fierbinti de vara. Plivit de buruieni cu bidonul de ‘otrava’ atarnat pe spate. Catei murind (fara detalii). Pisica sfarsita de catei (idem). Spalatul a jumatate de metru de par zilnic, pentru ca orice centrala pe lemne care se respecta scoate fum. Gros si de buna calitate. Intreruperile frecvente de curent, care duceau centrala la 90 de grade, aproape de explozie (ultima experienta de gen – pe 31 decembrie 2010. Revelion ratat). Weekendurile in care nu puteai sa incui casa si sa pleci la munte sau la mare, caci atatea de facut erau, cine hraneste cainii, cine uda gazonul etc. Zece fete-n casa schimbate de atatea haine distruse cu fierul de calcat (cum sa aiba bluza asta modelul sifonat? trebuie calcata!). Figurile intrigate ale vecinilor in fata refuzului meu scarbit de invitatia anuala la taiatul porcului. 30 de kilometri zilnic pana la serviciu. Si, datorita legii implacabile a actiunii si retroactiunii, 30 inapoi. Bucuria ca reduci drumul pana la serviciu si gasesti o scurtatura prin Glina pana la centura intunecata serios de momentul in care esti prins(a) intr-o ambuscada colorata in care doua bande se razboiesc pe strazi si tot ce-ti doresti e ca forta lor zgaltaind masina sa nu te rastoarne.

Ruralul din Romania e o treaba idilica doar in imaginatie. Altfel, nu departe de „Ion” al lui Rebreanu. Cel putin ruralul de pe langa Bucuresti.

Downshiftingul e o treaba cu dichis. E ca o asceza in mijlocul unui ospat pantagruelic. Nu prea se poa’.

Sa ai WC in casa nu e o punte esentiala intre cele doua lumi, nici pe departe. Si feeria culesului de rosii plantate de tine dureaza putin. Parol.

Downshiftingul unui orasean get-beget este interior. Cand nu mai cumperi miliarde de chestii inutile de Sarbatori. Cand nu te mai lasi afectat pana la lacrimi si nervi de trafic si o neintelegere la serviciu. Cand mai mergi si pe jos. Cand mai lasi pustiilor fast food-ul. Cand pleci de-acasa fara tinta si se impiedica lumea de tine cand mergi pe strada. Cand hranesti un catel al nimanui. Cand te invelesti cu o carte buna si-o muzica relaxanta mai degraba decat sa vezi ce agramata a mai invitat Maruta.  E un fel de Zorba-Buddha. Liniste neprefacuta in mijlocul furtunii. Cel putin, e o furtuna cunoscuta. Am locuit doi ani si jumatate in alta tara. Zilnic, la pret de 30 de kilometri, era lumea mea, care nu ma dezechilibra deloc, si in mijocul careia imi aflam downshiftingul meu familiar si prietenos.

De un an de zile imi exploatez revenirea urbana. Si ma bucur de nu mai pot. O jumatate din weekenduri le-am petrecut pe aiurea. Citesc de doua ori mai multe carti, ies de zece ori mai des in oras. Dorm, frate! Nu ma mai trezesc laptarul, cainii flamanzi, vantul la stresini, zapada cat casa sau centrala racita. Traiesc. Si mi-e bine. La multi ani!

Aricii au burtile moi

„Ce-ai mai facut?”, „Buna, ce faci?”, „Ce am de facut astazi?”…

De cate ori ne-am inceput ziua cu „Ce sunt azi?”. De cate ori ne-am intampinat un prieten cu: „Buna, cum esti?”

Faci, existi. Fiintezi prin actiune, esti validat de cei din jurul tau. Si de tine, in consecinta. Planurile de viitor includ lucruri palpabile, bifate pe liste scrise sau nescrise. Dezvoltarea inseamna mai mult, mai bine, mai repede. Cate diplome ai, ce-ai facut cu ele, jobul, salariul, masina, casa, vacantza..mai mare, mai bine, mai sus, mai.

Foamea e o lipsa de hrana emotionala. Acumularea materiala incearca imperfect sa umple golul de sens.

 Dezvoltarea in sensul marimii vizibile este regula. Multul salveaza. Mi-e dor sa aud oameni vorbind despre lucrul migalos la filigranul fiintei lor, la fineturile care nu se vad, la cutele gandului si la nodurile sufletului. Negordiene.

Si aici apare ‘dezvoltarea personala’ – concept larg si generos care inseamna palmasia la tine insuti. Dilema este ca e mai usor sa te recunosti perfectibil social deca sa te admiti neterminat ca om. Ne intoarcem spre interior atunci cand acumularea exterioara nu ne duce nicaieri, sau cand am trecut printr-un crash, o criza care ne-a aratat ca, in pofida blindajelor materiale, suntem la fel de vulnerabili. Aricii au burtile moi, de acord, da? 🙂

De ce e nevoie de crash-ul ala, de fapt? De ce trebuie sa ne loveasca realitatea in frunte inainte sa fim mai iubitori de noi insine? Ceea ce cultivi e ceea ce iubesti. Facebookul e plin de gradini de legume culese toamna, dar cate suflete sunt plivite in timpul asta?

Lista de ‘To do” e gata in fiecare zi si doldora de chestii de facut. Dar lista de „To be”? Care e acel lucru din tine la care ai ales sa lucrezi astazi? La mine suna asa: „Luni, 5 noiembrie. Astazi sunt mai rabdatoare.”

Feel-back

Nu sunt multe carti revelatoare despre emotii. Despre manifestarea lor, da. Despre gustul dulce-amar al reactiei la ele, da. Despre reactiile chimice care ar asista oarecum la nasterea lor, da. Dar despre ELE, nu.

Sunt puse la colt, exilate in spatele lui homo sapiens…dar homo ludens unde e? Omul curios, explorator, omul drag si deschis catre viata, omul care isi permite sa faca greseli, sa calce pe nisipuri miscatoare pentru Morgana de la orizont, omul fragil si framantat de indoieli?

Noi STIM. Facem planuri cincinale pe trei ani, stim cate croissante cu cirese vor ingurgita consumatorii nostri in 2020, insa suntem orbi precum cartitele cand privim in interior. Nu intelegem mai nimic din ce simtim dar suntem clarvazatori cu realitatea, cu ceea ce ‘pur si simplu Este’, pipait si urlat arghezian.

Mamele Omida prospera, astrologii abunda, econometria si forecastul salveaza Romania, nu-i asa? Nu e. Caci sunt manuite de oameni din ce in ce mai goi, surzi si orbi, incolonati in sisteme rigide si superficiale.Palate cu cupole aurite.

Ce e emotia? E o chestie pe care o simti si abia astepti sa scapi de ea, pentru ca nu o intelegi. E ceea ce impartasesti soptit cu un prieten: „Tu ce crezi, ce simt? E ciudat, nu stiu, e curios, ma simt bine dar nu inteleg, off ce greu e sa fii indragostit, cine sa priceapa?”

Inefabilul enerveaza, sacaie, filosofii sunt niste naivi neadaptati, poetii – redundanti si anacronici, psihologii – niste scormonitori-cu-pretentia-ca-le-stiu-pe-toate-dar-vai-de-esecurile-din-viata-lor.

Emotia este ceea ce ne lipseste ca sa revenim inapoi acasa. E farul. E umanul din om. Suntem cu totii cool, lacrima e o chestie desueta, daca nu esti planificat esti loser, daca nu faci multi-tasking nu esti bun de sef, daca nu ai un plan in spatele scopului atunci nu ai un scop, ci doar un vis.

Pe raftul meu stau 10 carti despre emotii. Le-am citit. N-am invatat nimic. Le donez.

E doar un feedback. Nu e formulat sandvis – pozitiv-negativ-pozitiv (ascunde, deci, sunca mucegaita intre 2 felii aburinde de paine cu seminte!), am lasat in spate cursurile de ‘cum sa dai feedback’ si spun doar atat: incercati FEEL-BACK. Nu riscati nimic, oglinditi-l doar pe cel cu care vorbiti. Cu cel pe care il ascultati. Restul vine de la sine. Si nu e tacere.

eu cu tine

n-ai sa crezi, chiar de mult ma gandeam sa-ti marturisesc chestiile astea, insa… hm, stii platitudinea aia cu „ma calca secunda pe picior”, nu?  de fapt, tu calci secunda aia, fir-ar sa fie, tu o lasi sa-ti muste calcaiul, tu ii comunici cumva subliminal si pervers: „Sunt vulnerabil, sunt liber, ma poti ataca!”. Timpul ni-l facem NOI, a spune”nu am timp”inseamna de fapt ca ai doua liste de prioritati, adica „a hidden agenda” ..! Incearca sa te observi, sa vezi ca, de fapt, cand ai spus ca nu ai timp, ai facut altceva, ai spus „da” in stanga si „nu” in dreapta! Nu te minti, nu ma mai controla, caci toate timpurile sunt facute de oameni si da, timpul tau subiectiv este mai imponderabil decat ala masiv de fonta pe care-l simti ca te sufoca. Eu si cu tine suntem „eu in oglinda”de fapt, asta am vrut sa-ti spun, fata draga: timpul pe care-l acuzi ca nu te lasa sa traiesti este in buzunarul tau stang, scoate-l de-acolo si modeleaza-l mai bine, OK? 😉

Nu, asta n-am spus-o eu …

Omul a uitat cine este cu adevarat. El este aproape hipnotizat de o anumita idee despre sine insusi, pe care o poarta cu sine toata viata, fara sa stie ca nu este el, ci numai umbra sa. Iar aceasta umbra nu poate cunoaste nici un fel de implinire. Nu este nevoie de nici un razboi, de nici o lupta; nu este nevoie nici de gelozie, nici de ura. Viata este atit de scurta, iubirea este atit de pretioasa… Iar atunci cind poti sa iti umpli viata de iubire, de armonie, de bucurie, cind poti sa o transformi intr-o poezie si ratezi, esti singurul raspunzator de acest lucru, tu si nimeni altcineva. Este doar o problema de intelegere; o pura intuitie este suficienta pentru a nu te lasa tirit de fortele intunericului, ale negativitatii, ale distrugerii. Doar putina atentie este necesara pentru a te devota creativitatii, iubirii, sensibilitatii, si pentru a transforma aceasta viata intr-un cintec – astfel incit viata sa fie un dans, iar moartea sa fie numai un punct culminant al acestui dans; astfel incit sa traiesti total si sa mori total, fara sa te plingi, ci cu deplina gratitudine si multumire fata de intreaga existenta.

De ce crezi ca e toamna?

Ca sa ai macar un ultim semn ca si tu trebuie sa te schimbi, sa Treci, sa te Pe-Treci, sa arunci balastul zvarlit de altii asupra ta, sa-ti innoiesti sufletul. E naspa ca e toamna, ai sa-mi spui, ca ploua si cad frunze si tot bullshit-ul asta bacovian.. dar indrazneste! Poate ca natura-ti zice ca e timpul sa te uiti inlauntru, sa-ti abandonezi „afara”-le, sa treci la curatenia de toamna si sa mergi mai departe. Ce Feng Shui Vant-si-Apa, ce strigate de purificare prin tehnici sofisticate? Asculta vantul, lasa ploaia sa intre si esti altul .. dar tu nu .. tu nu .. vrei sa-ti spun ce-ai sa faci? Ai sa te infunzi intr-un bar de mana a saptea, sa bei ceva „tare, ca sa te dregi de melancolia asta blegoasa”, ai sa-ti recreezi vai, atat de-artificial atmosfera verii asteia 07 ca vara 06 05 04 03 02……..ai sa-ti cultivi artificialul mai departe si nici macar n-o sa ti se para aiurea. Haide, iesi din barul ala, scutura-te de fum, iesi la lumina, mergi prin ploaie si canta:

Needed elsewhere

to remind us of the shortness of our time

Tears laid for them

Tears of love, tears of fear

Bury my dreams, dig up my sorrows

Oh, Lord why

the angels fall first

Ura ca stare

N-am stiut niciodata de unde vine ura. Din ce strafunduri atavice reprimate sau, dimpotriva, din ce alienari moderne? Uram din cauza animalicului din noi sau a socialului impus, conform celebrei „comunitate sau societate”? „Originile urii”, s-ar putea chema un doct tratat, pe care n-o sa-l scriu in seara asta (si pentru ca) s-a mai scris! Ma-ncearca doar bantuirea juxtapunerii unor imagini a caror legatura n-are sens .. singuri-uram, cu altii-uram. Se inscrie cineva sa deschida un cabinet de extirpare a glandei urii? Incearca cineva sa iveasca fruntea iubirii, ca un berbec la porti, in toata lumea asta plina de incrancenare? E atat de putin sa iubesti … ca DAT .. si atat de mult SA PRIMESTI … Ma ofer cobai, desi stiu ca multi mor in experimente … ma ofer material de studiu, luati-ma si scrieti pe mine: Iata un om care nu poate uri! ..e si asta un inceput, nu? 🙂

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat: