Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘schimbare’ Category

Dezvoltarea personală, până unde?

Istoria lumii e intrucâtva bipolară. E greu să explici altfel faptul că unele lucruri sunt duse la extrem, apoi apare contra-lucrul care, după câţiva zeci de ani, ajunge şi el la extrem, şi apoi… OK, v-aţi prins. Sunt multe exemple, probabil cele mai recente sunt:

frenezia digitală, urmată de curentul digital detox (Fear of Missing Out şi Joy of Missing Out);

parentingul, de la disciplinare excesivă la democraţie excesivă; acum e stabilizat pe undeva pe la fermitate cu blândeţe, să vedem cât va ţine;

dezvoltarea personală. Ei, aici lucrurile se complică întrucâtva, căci curentele pro şi contra coexistă şi se luptă.

E paradoxal că oamenii care caută dezvoltarea personală sunt oricum mai bine dezvoltaţi personal decât cei care nu o caută. În alt domeniu, s-ar spune că e nevoie să fii inteligent ca să îţi dai seama că eşti prost.

imperfect views

Conceptul de dezvoltare personală nu e nou şi nici măcar nu a fost inventat de psihologi şi nici (!) nu a apărut pentru prima dată în America, deşi e singura ţară în care dreptul la fericire e recunoscut (nu şi garantat, desigur) prin Constituţie. El este firesc legat de căutarea perpetuă a fericirii, a sensului vieţii, pentru care răscolim lumea mânaţi de iluzia că deja există şi se ascund de noi fie pentru că nu suntem suficient de abili să le descoperim, fie pentru că alţii ni se interpun în cale.

Dezvoltarea personală laică a zilelor noastre presupune convingerea că ceea ce ne dorim depinde de noi, că suntem perfectibili şi că evoluţia înseamnă progres, cu alte cuvinte că avem liber arbitru şi posibilitatea de ne autodetermina. Dacă zeitatea supremă, oricare ar fi ea, ne-a făcut imperfecţi şi ne-a dat posibilitatea să mai muncim noi puţin la această capodoperă neterminată care suntem, evident că rolul ei în viaţa noastră este ceva mai slab decât în culturile unde oamenii cred că opera zeităţii este desăvârşită, indisputabilă şi de neschimbat. Asta înseamnă că, dacă eşuăm, vina este a noastră.

De ce mă duc la un curs de dezvoltare personală? Pentru că am senzaţia că nu sunt suficient de bun. De zen. De calm. De ordonat. De disciplinat. Pentru că am impresia, pygmalionic, că există o Galatee ascunsă în blocul ăsta de piatră / lemn stângaci care sunt, care trebuie eliberat şi adus la lumină.

Da, disciplina e bună, însă atunci când preocuparea pentru ordine se transformă în tulburare obsesiv-compulsivă, înseamnă că a devenit prea mult şi că ne ia viaţa pe sus. Viaţa asta imperfectă, dezordonată, care dă pe dinafară în pofida tuturor eforturilor noastre de-a o aduce în matca ei. Iluzia e la locul ei: dacă eu mă disciplinez, atunci şi viaţa va deveni mai previzibilă şi mai clară. Nţţţţ.

Madame Figaro, într-un număr recent, face chiar un portret caricatural al celui / celei care trăieşte strict după preceptele dezvoltării personale duse la rang de religie secularizată: Să ne-o imaginăm pe cea care se trezeşte în fiecare dimineaţă la 5.30 ca să profite de miracolul matinal (miraclemorning.com), să soarbă un pahar de lapte cu curcuma bio (ex. Goop, site-ul lui Gwyneth Paltrow). Meditează apoi în sunet de boluri tibetane psalmodiindu-şi lista de recunoştinţe ale zilei. În dulapurile sale pe jumătate goale se aliniază, perfect pliate sau atârnate, doar haine care o fac să surâdă, după cum zice Marie Kondo în Magia Ordinii. Ea organizează cine hygge (după conceptul danez al fericirii) în şosete şi pijama şi povesteşte amintiri din vacanţă la lumina lumânărilor de soia. Cu toate astea, se întreabă de ce o apucă dracii când face pană cu maşina şi se întreabă dacă n-ar trebui să meargă la psiholog după ce a urlat la copilul care a vărsat pe mochetă o lingură de kinoa. După ce munceşte atât de mult la ea însăşi, de ce mai are nevoie pentru a fi fericită? De ce nu-şi poate controla emoţiile?

good enough

Anti-dezvoltarea personală e deja un curent, prin Mark Manson, Sarah Knight, Sarah si Michael Bennett, Jennifer McCartney, care spun că ce-i mult, e prea mult. Pasivitatea nu mai e acceptată, trezitul târziu e o blasfemie, oamenii care nu fac sport sunt nişte puturoşi incredibili. Trebuie să fii busy, busy, busy, mereu, mereu, să lucrezi la multe proiecte, dintre care, desigur, cel mai important eşti tu însuţi. Niciodată terminat, niciodată desăvârşit, mereu sisific împingând blocul de piatră până în vârful muntelui, pentru ca apoi, inevitabil, să ne cadă înapoi peste picioare. Suntem perfecţi în imperfecţiunea noastră, oh, dacă ne-ar spune cineva…

Sunt pentru dezvoltarea personală care nu mă face să mă simt vinovată că mă trezesc duminica la 11.00, că beau cafea si ceai verde în loc de smoothies din tot felul de ierburi, că mănânc carne, că mă dau cu ojă, că uit din când în când să-mi fac abdomenele, că nu organizez periodic campanii de donaţii pentru hainele şi cărţile pe care nu le mai iubesc.

Sunt pentru minimalismul care nu mă ceartă dacă nu mă pot despărţi de lucruri dragi, pentru ordinea care nu se transformă în compulsie.

Sunt pentru dezvoltarea personală care nu mă consideră un ciot de lemn care trebuie cioplit pentru a avea dreptul la fericire.

Sunt pentru tot ceea ce consideră că sunt deja destul.

Un moft. O mofetã

„Comment ça va? Comme-ci, comme-ci, comme-ci, comme ça…” La motelul ‘Poiana Zanelor’, batranii danseaza afara, la terasa. Saluri pe umeri. Zambete timide. Traiesc, se bucura, se mira si asta e destul.

O mofeta e o intoxicare programata, controlata si benefica cu codoi. La fel si baia aferenta, inainte de care baiesita ne avertizeaza de fiecare data: „Nu va balaciti! Stati linistiti! Nu vorbiti!”.

– Ce mama dracu’ sa fac eu la bai, ziceam, superior, acum vreo doua luni, cand subiectul a fost ridicat la fileu. Acolo sunt numai mosi si babe care au recitit de curand basmul lui Ispirescu.

image

Sergiu, 45 de ani, doua AVC-uri; vorbeste greu si merge in baston. Inalt, falnic. Fost corporatrist.
George, academician. Multe seturi de decenii. Inalt, suplu. Merge saltat si se plimba mult.
Gina, din Israel. La 93 de ani, cu pasi elastici, vine in fiecare zi la kineto. De 50 de ani, fara scuze, la 6 dimineata e zilnic la bazin. O sa treaca de suta fara mirari.

Glezna mea mexicana doare. Mofetele ard picioarele. Salina imi alina sinusurile. Kinetoterapia – pe uscat si-n apa, de la 8 dimineata, pe nemancatelea si neimpartasitelea cu sfanta cafea – ii vine de hac spatelui meu imobilizat timp de multe ore zilnic pe scaun la birou.

Seara, oamenii se plimba in grupuri mici. Auzim franturi de fraze ale celor care trec pe langa noi:
„Am o pensie bunicica, 1600 de lei, pot sa vin aici in fiecare an.”
„Dupa ce i-a pus mana, a realizat ca era barbat…hihihi!…hohohoho!” Ma uit lung dupa babele in trening care isi povestesc indiscretii, printre vaitaturi si retete de mancare.

Dorm 10 ore pe zi. Citesc o carte pe zi. Ma plimb mult. Aerul curat e atat de tare, incat nu mai folosesc picaturi de nas. Mananc bine si sanatos. Imi vindec ultima jumatate haotica de an si ma pregatesc pentru a doua parte a vacantei, pe coclauri, cum imi place.

Luam lucrurile ca de la sine intelese. For granted, cum ar zice cei care se chinuie sa-si aminteasca cum se spune in romana chestia asta.

– Uite cate stele sunt pe cer in noaptea asta!, zic. Ce sunt stelele, de fapt? Corpuri ceresti care-si iau lumina de la soare. Energia. Dar noi, de unde, in goana zilnic nebuna dupa achievement? Dupa ‘in fiecare an, mai mult’?

„Comment ça va? Comme-ci, comme-ci, comme-ci, comme ça…” La motelul ‘Poiana Zanelor’, batranii danseaza afara, la terasa. Saluri pe umeri. Zambete timide. Traiesc, se bucura, se mira si asta e destul.

Dilema corporatistului in vacanta

image

Umbla pe net de putin timp un articol al domnului Plesu despre ce inseamna sa fii sau sa nu fii cool. Intre noi fie vorba, e un criteriu usor futil, dar in fine. Evident, nu putea scapa misto-ul etern la adresa corporatistilor: ‘Dar să trecem şi la lucruri mai serioase. Din punctul meu de vedere, un risc major de dereglare cool este generalizarea stilului corporatist. Corporaţia mi se pare versiunea capitalistă a „gospodăriilor agricole colective“ de pe vremuri. O versiune îmbunătăţită, desigur, înnobilată, adaptată la economia de piaţă, dar condamnată şi ea, în alt plan, la standardizare: există deja o „alură“ corporatistă, un limbaj coroporatist, o disciplină corporatistă, un discurs corporatist. Aflu că există şi dansuri „de echipă“ pentru petreceri corporatiste, după cum există o concepţie unanim acceptată despre timpul liber „de calitate“, dar şi educativ (team building, mingling), despre instrucţia profesională (training), despre carieră (= reţete de succes → promovare → câştig → concediu în Dubai). Toate bune şi frumoase, dacă lucrurile n-ar risca să ducă la atenuarea tristă a persoanei, a imaginaţiei, a reflecţiei solitare, a chipului propriu. Trăim în colectiv, muncim în colectiv, ne distrăm în colectiv, idolatrizăm „echipa“, „comunicarea“, „socializarea“, comportamentul „inter- şi pro-activ“. Am scăpat de ideologia „maselor“ care „contează, în istorie, mai mult decât personalităţile“ şi am dat peste „figurile impuse“ ale solidarităţii de firmă, ale fericirii „obşteşti“, ale „gândirii pozitive“. Totul e (aproape) rezolvat! Şi totul e cool, foarte cool!’

Probabil tot unul dintre pacatele oamenilor cu badge-ul la gat (ah, asta nu mai e cool, se tine la buzunar) este ‘out of office-ul’, adica mesajul standard in care iti fericesti colegii sa iti tina locul cat timp tu te lafai. Musai vara, desigur.  ‘Dear…, during […] I shall be out of the office. Please address your message to so & so. Thank you. Good bye.’

Rezultatul? Cel putin 500 de emailuri te asteapta la sosire, asta fara sa pui la socoteala newsletterele de business la care esti abonat si nici tona de mesaje la care esti copiat si in care se spune ‘Multumesc.’; reply: ‘Cu placere. O zi buna.’ Reply: ‘Si tie.’ Ati inteles ideea. Macar 800 de scrisori, indiferent de nivelul ierarhic al corporatistului.

Iata ca a sosit timpul sa plec. O cantitate decenta de timp (doua saptamani) in care mi-e groaza de cele doua alternative total ne-sexy: sa nu ma conectez la email deloc inseamna sa petrec inca doua saptamani la intoarcere ca sa ajung la zi, in timp ce noile mesaje continua sa vina. Daca stau cu ochii in email ca sa tin pasul, ce vacanta mai e aia? In plus, baietii mei – unul mare, unul mic – ma vor arunca in bratele domnului Plesu fara preaviz (corporatistii, ei, cei fara de care lumea nu se invarte).

Rezultatul? Un experiment pe care clientii si colegii mei din lumea asta mare sper sa il inteleaga asa cum l-am gandit: eficient, rational, rezonabil, uman, realist. Imi doresc sa ajungem sa intelegem ca o minte productiva e o minte odihnita, ca multi-taskingul e o porcarie inimaginabila si iluzia eficientei de plaja este doar in capul nostru.

PS. Si nu, domnule Plesu, nu plec in Dubai.

______________________________________________

Multumesc pentru mesaj!

Sunt in vacanta intre 14-28 august. Voi fi conectata foarte putin la email in aceasta perioada si, in plus, ma astept ca accesul internet la destinatie sa nu fie foarte bun.

Daca solicitarea dvs. este urgenta si trebuie solutionata inainte de 28/08, va rog sa le contactati pe [so & so] si [so & so].

Daca doriti ca eu sa vad mesajul, va rog sa il retrimiteti dupa 28/08. Asa cum stiti din proprie experienta, dupa concediu dureaza mai mult sa faci arheologia inboxului decat sa raspunzi cu promptitudine solicitarilor primite.

Multumesc,

Alina Stepan
Managing Director, Ipsos South-East Europe

________________________________________________

Falsa relaxare sau cinci zaruri de fuga

– Ah, ce bine ca am cinci minute! Ia sa vad ce s-a mai intamplat pe Facebook!

– Uh, am scapat mai devreme! Sa ma intind repede si apoi ma apuc de treaba!

– Nu mi-am imaginat ca o sa-mi ramana timp sa beau repede o cafea!

Ihim. Zilnic o comitem asa. Zambim vinovat pe sub mustata ca am reusit sa pacalim timpul. Neah. El ne-a pacalit pe noi.

Sunt prea multe interjectii pana acum? E intentionat. Si este pentru ca a folosi interjectii in loc de cuvinte seamana cu a ne pacali cu pauze chinuite, scurte si furate in loc de a gasi spatiu in programul zilnic pentru ceea ce e de drept al nostru.

take a break

Sfanta Pauza, caci despre ea e vorba, nu e ceva ce se fura. Nu e un loc rusinos in care te furisezi sa nu te vada lumea. E un spatiu castigat in ordinea fireasca a zilei. Planific-o! Haide, raspunde-mi iritat: „Cum sa planific ceea ce e de drept al meu? Planific destul to-do list-uri si aplic matricea lui Covey, dansand mai mult sau mai putin stangaci printre importante si urgente. De ce as mai planifica si ceea ce ramane, atat de putinul timp care ramane?”

Pentru ca, neplanificat, nu iti va mai ramane deloc. Pentru ca urgentele neimportante invadeza tot spatiul, ca o miere insidioasa si deloc dulce care sfarseste prin a te paraliza cu totul in panza ei cleioasa.

Cinci lucruri:

1. pune ceea ce iti place sa faci in calendar, alaturi de lucrurile importante.

2. fugi de iluzia ca 15 minute furate ‘fara program’ iti pot oferi ceva valoros. Nu o sa te simti decat si mai haituit.

3. imparte ceea ce iti place sa faci pe parcursul unei saptamani. A face in fiecare zi, pe langa jobul zilnic, si jogging, si o lectie de spaniola, si 30 de pagini din cartea preferata te vor lasa epuizat la finalul zilei, fara o satisfactie reala.

4. chiar daca poti castiga, rational si pe hartie, 20 de minute daca sari peste pranz, in fapt pierzi 20 de minute in care sistemul tau 1 (da, acela responsabil de fight-flight-freeze si de reactii emotionale, spontane) ar fi putut sa preia temporar comanda de la sistemul 2, rational, calculat, dar total epuizat.

5. s-a dovedit stiintific (pot sa vin si cu bibliografie) ca pauzele gandite si cu cap luate reusesc sa ne faca sa ne intoarcem cu idei si mai energizati la treaba careia pana atunci nu reuseam sa-i dam de cap.

Pauza nu e un tricou murdar pe care sa-l ascunzi in cosul cu rufe. E o lenjerie de lux de purtata cu mandrie. Pe dedesubt, desigur :). Dar zambetul tau cand stii ce porti? Priceless.

Cine pune intrebari la conferinte

image

Uneori sunt multe maini ridicate, alteori e liniste. Depinde de calitatea prezentarii si nu prea: sunt momente in care o prezentare prea buna inhiba sala. Alteori, o prezentare e slaba sau atat de explicita incat si-a raspuns singura la toate intrebarile. Si atunci?

In medie, sunt sase tipuri de intrebatori:

1. Tipul smart&curious (cei care chiar au ceva de intrebat, fara sa-si fi pregatit intrebarea de acasa). Astia sunt cei mai rari. De obicei nu tin sa iasa in fata, insa sunt bantuiti de intrebari si nu se lasa pana nu primesc raspunsul de care, de cele mai multe ori, sunt sincer interesati.

2. Tipul ‘duh!’ (cei care nu au inteles un fapt evident pentru majoritatea celor din sala): ‘Nu va suparati, eu nu am inteles care e legatura dintre prepelita de campie si orzul verde, mai puteti explica o data, va rog?’

3. Tipul ‘eu stiu mai bine’ (cei care vor sa vorbeasca despre ei insisi): ‘Da, am si eu o intrebare. Numele meu este xx de la firma yy, firma de succes in domeniul aeronauticii de balcon, pe care am fondat-o acum zz ani si care…..’

4. Tipul ‘nod in papura’ (cei care baga batul prin gardul prezentatorului): ‘Cum ati ajuns la aceasta concluzie? Cred ca va pripiti pentru ca nici una dintre persoanele pe care le cunosc nu este de parere ca…’

5. Tipicarul: ‘Vreti, va rog, sa reveniti la slide-ul 3? Am adunat cifrele si am observat ca nu dau 100%, ci 101,45%. Cred ca undeva s-a strecurat o greseala.’

6. Tipul ‘eu nu ma bag‘ (e mut ca o lebada). De cele mai multe ori, tot el e cel care alearga dupa prezentator in pauza ca sa-i puna toate intrebarile nerostite.

Ne lipseste cultura intrebarilor, a dialogului pertinent, a maieuticii socratice si a agorei. Pentru romani, agora inseamna mai mult locul unde ne adunam sa protestam decat locul unde schimbam idei. Parcul? Locul unde alerg si-mi plimb catelul. Suntem destepti, autosuficienti, amorfi. Mergem la conferinte pentru lunch si inghetata. Mergem sa ne butonam spasmodic telefoanele si tabletele pentru ca multitaskingul, chiar daca e tampitor, e cool.

Ce m-a apucat azi? Am fost in seara asta la o dezbatere de idei cel putin interesanta, despre etica umorului in publicitatea romaneasca. Cu invitati care aveau ce spune, din business si advertising, si o masa de studenti, lebede mute si speriate, raspanditi pe scaune. Imi doream pe unul din oricare din categoriile de mai sus sa se afirme cu tarie.

Continui sa sustin dezbaterile lui Cristi Ducu de la ASE si SNSPA in speranta alungarii spleenului care ne cuprinde mintile. A starnirii interesului pentru dialog. Ne lipseste un Hyde Park unde sa ne ascultam si sa ne inflacaram si pentru alte idei decat politica. Ne lipseste un Facebook fata-n fata.

image

Oamenii n-au nevoie de libertate

‘Daca ai avea o bagheta magica si ti-ai putea schimba viata in asa fel incat sa fie exact asa cum ti-o doresti, si maine dimineata te-ai trezi in noua ta viata, cum ar arata ea? Descrie-mi-o, te rog!’

‘Nu stiu. Tot ce stiu e doar ca sunt profund nefericit. Nimic din ce mi se-ntampla nu-mi place. Nimic din ce-mi doresc nu mi se-ntampla.’

‘Ce-ti doresti sa ti se-ntample?’
‘Pai…’

Sunt o democrata. Nu in sens politic, Robin Hood-ian, egalitarist. Ci in acela, usor mai pervers, in care imi imaginez ca, o data pusi in drepturi, oamenii stiu ce sa faca cu ele. Stiu?

Care e sensul zilei de azi? Ce soi de caramida am pus, catre ce? Si care e liantul intre zilele saptamanii? Umbla pe Facebook, obstinant, indemnul sa nu asteptam tot anul o vacanta si toata saptamana un weekend. E asta sensul, bucuria, asteptarea, clubul, paharul, topaiala, gratarul, somnul pana la pranz? Ce din lucrurile astea le putem aduce miercurea? Dar lunea, cea atat de mult hulita?

N-am timp sa ma duc la un curs de Time Management, sunt ocupat sa fac liste de chestii pe care nu le duc niciodata la bun sfarsit, pentru ca sunt prea multe. Nu mai pun cu ghilimele fraza asta, caci e deja un loc comun, un truism al fiecarei zile. Se spune in cursuri scumpe ca o lista cu lucruri de facut e ca o exorcizare a gandurilor negre, frustrarilor, tensiunilor si apasarilor. Pentru cei mai multi dintre noi, este ca un tsunami care a incremenit in proiect deasupra capetelor noastre. Un drob care nu mai cade. Care e sensul meu? Cand il stabilesc, 10 lucruri de pe lista vor cadea, picate la criteriul relevantei. Repetente la sens, corigente la directie.

Ce din ce faci in fiecare zi iti construieste visul? Ah, stai, care vis? Pai cel cu bagheta magica, mai tii minte? Lasa-ma sa ma gandesc pana maine.

N-avem nevoie de libertate, caci nu stim ce sa facem cu ea. Acasa si la serviciu, scopul este in continua definire. E o ciorna imensa fara nici o litera, dar plina cu promisiunile lui ‘de luni’. Dar ‘de azi’ ce are?
Clienti la cabinet; care e obiectivul tau, pe ce vrei sa lucram? Nu stiu, sa-mi fie mai bine. Uneori, lucram luni de zile cu obiectivul sa gasim obiectivul. Apoi totul devine mult mai usor.

image
Sa mi se dea, sa mi se planuiasca, sa mi se aseze ce am de facut. Sa mi se. Dar sa nu mi se rupa.

Libertatea vine la pachet cu responsabilitatea, cu pasii mai sus pe scara, cu un plan articulat de viata, cu un sens.

Daca nu ne stim sensul trezirii de maine dimineata, cum s-ar putea oare naste dintre noi un alt Viktor Frankl? Daca noi nu stim sensul zilei, sa ne plecam, atunci, in fata psihiatrului german, care, din spatele gratiilor unui lagar monstruos, a deslusit sensul vietii.

Cand n-o sa mai folosim verbe impersonale si fara subiect, atunci vom fi liberi. Cand n-o sa mai asteptam sa ne bage cineva in planul lui ca pe-al nostru l-am ratacit prin cosul cu schite, atunci vom fi liberi. Cand ne va trezi dimineata freamatul visului ce-l avem de-mplinit, atunci vom fi liberi. Pan-atunci, in sclavie ‘se’ traieste minunat. Si se moare putin cate putin. De spleen, desigur..

Să întoarcem lumea pe dos ca să se aşeze mai bine

Începem să ne revoltăm pe concepte. E primul pas înspre a ne revolta pe oameni şi pe ordinea de până acum. Pe aglomeraţia din ce în ce mai mare de lucruri şi vorbe. Suntem din ce în ce mai obosiţi să gestionăm o abundenţă goală, pentru care facem din ce în ce mai multe ore suplimentare. Mai multe decît poate să cuprindă o zi. Sunt multe iniţiative în sensul ăsta, cine le ştie pe toate?

Când sexul e mai puţin important decât sensul

Mai întâi, am auzit de dărâmarea piramidei lui Maslow, care ne așează nevoile de la toaletă, mâncare și sex la autorealizare și nemurirea sufletului. Şi atunci cum se explică idealismul? Cum – iubirea pentru idei şi suflet cînd numeri monedele din portofel şi nu ai unde dormi? Cum – periplul lui Greg Mortenson să strângă fonduri ca să construiască şcoli şi poduri într-un sat pierdut prin Nepal, când el dormea pe o saltea găzduită cu milă pe un hol cu camere de închiriat? Unde s-ar găsi Van Gogh în piramidă, şi toţi pictorii care mureau de foame prin mansarde dar au devenit apoi faimoşi?
Maslow a lăsat pe dinafară dimensiunea spirituală a omului; oamenii sunt în permanentă căutare a sensului în viaţa lor, sens care transcende orice pornire legată de corp.
Iată o variantă revizuită a piramidei, încă perfectibilă, cred, căci starea de părinte nu este pasul suprem de altruism decât pentru o parte din oameni, fără ca asta să-i ostracizeze pe cei care aleg să nu devină părinţi.

maslow_pyramid_needs-revised

115 idei generate în 15 minute faţă de 100 de idei într-o oră

Hai să mai dăm cu picioarele în sus o vacă sacră.

Brainstorming. O metodă care se pare că a obosit şi nu-şi mai găseşte atât de mult sensul într-o lume deja agitată, în care vorba este moneda de schimb. Vorbim prea mult. Blă-blă-im cu intenţia să producem sens. Uneori reuşim.
Brainswarming – metoda chemată să înlocuiască furtuna de creiere şi care se bazează pe modul eficient şi silenţios în care comunică furnicile.
Tony McCaffrey, şeful tehnologiei de la Innovation Accelerator s-a revoltat. El a arătat că, de la naşterea conceptului de brainstorming în 1953, nu a existat nici un studiu serios care să demonstreze eficienţa acestuia şi că, dimpotrivă, el poate fi extrem de ineficient şi cronofag. De asemenea, poate fi un instrument total nepotrivit pentru persoane introvertite şi rezervate, şi un mare inhibitor al creativităţii (‘În următoarele 10 minute trebuie să fiţi creativi şi dezinhibaţi, să vorbiţi mult şi să aveţi idei. Poftiţi, vă rog, cronometrul e pornit!’)

„De ce trebuie să vorbim, de fapt?”, se întreabă McCaffrey. Brainswarming este un model deja validat, care se bazează pe modul în care comunică furnicile atunci cînd au de rezolvat o problemă. Când sunt în căutarea mâncării, furnicile lasă urme de feromoni pe care alte furnici le pot urma – un mod clar de a semnaliza întregii colonii unde sunt resursele fără a pierde timpul şi fără să creeze confuzii.

Ca să începi brainswarmingul, scrie problema de rezolvat şi roagă toţi membrii echipei să scrie, în linişte, toate ideile pentru rezolvarea acesteia, având în minte, ca reper, resursele de care dispune organizaţia pentru rezolvarea problemei. Pe măsură ce soluţiile apar, noi resurse vin să se adauge listei. Iată-l pe McCaffrey’s explicând liniile fine ale ideii de brainswarming aici.

Curăţenia ca artă pasageră şi militantă

Mai departe. De douăzeci de ani şi mai bine, companiile care vând spray-uri colorate pentru defularea filosofiilor mai preţioase sau mai ieftine pe pereţii oraşelor din lumea întreagă au dus-o tare bine. De-acum încolo însă, mai puţin bine, de când a apărut conceptul de reverse graffiti.

reversed grafitti

Reverse graffiti e un fenomen relativ nou care îi aparține lui Paul ‘Moose’ Curtis. Cu toţii vedem, aproape zilnic, simpaticele „spală-mă” pe maşinile patriei. Lucrurile însă nu s-au oprit aici. Reverse graffiti, cunoscut şi sub numele de green graffiti (graffiti verde), este o metodă de a crea imagini (semi)permanente pe ziduri, pereţi sau alte suprafeţe prin curăţarea anumitor porţiuni. Din cauză că este o artă temporară, este şi foarte bio, un alt trend care, cel puţin declarativ, se răspândeşte ca o molimă pozitivă. Asistăm la advertisingul viitorului? Microsoft, BBC și-au făcut deja reclamă în felul ăsta. Ce urmează?

Urmează că ne-am cam săturat de idei fixe, de rețete și de excese. De vorbărie fără nimic. De sclipici și bling-bling. De formă fără fond (abia acum începem să-l înțelegem pe Maiorescu, poate). De a adăuga mereu ceva: un strat de vopsea pe-un zid, o vorbă în plus, o culoare pe hartă, un etaj la piramidă.

Petit Prince ne spune, de ceva timp, că perfecțiunea nu înseamnă atunci când nu mai ai nimic de adăugat, ci atunci când nu mai ai nimic de eliminat. Îngrămădim mereu chestii una peste cealaltă si ne obosim singuri cu gestiunea abundenței goale. Nu zice nimeni c-o să ajungem la perfecțiune, mai ales că habar n-avem s-o definim. Câte o revoltă față de modele vechi și vorbe multe însă nu strică niciodată.

reverse graffiti ariel

(Articol aparut si in revista LaPunkt)

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: