schimbare | Alina Stepan

Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘schimbare’ Category

332 de zile

În Marea Britanie, The Royal Statistical Society a dat publicității cifrele esențiale ale anului 2020. Câștigător a fost numărul 332, care reprezintă numărul de zile scurse între publicarea secvenței genetice a Covid-19 (11 ianuarie) și prima administrare a vaccinului anti-covid creat de Pfizer (8 decembrie).

De asemenea, se pare ca populația planetei a petrecut anul acesta, cumulat, 5.5 milioane de ani pe Zoom, în timp ce doar trei din cinci cetățeni ai lumii au avut în 2020 acces la facilități de spălare a mâinilor. Faptul că 4 miliarde de oameni au fost carantinați în același timp a fost o experiență absolut inedită.

E mare tentația să privim modul în care oamenii au reacționat la criza Covid prin prisma reacțiilor lor publice (în special în spațiul virtual) și a modificării obiceiurilor (mai ales de socializare, cumpărare și consum). Uităm însă că toate aceste manifestări au cauze mult mai profunde, de la viziunea asupra vieții și până la relația cu autoritatea și statutul social și profesional. Tot ce au pus însă în coș în acest an are legătură cu interacțiunile lor sociale, cu modul în care se raportează la hrană, la frumusețe, la consumul de media, la relația cu banii și cu semenii lor. Lanțul cauzal este reprezentat vizual mai jos:

Anul 2020 nu este un hiatus între înainte și după. Au fost multe momente de ruptură în istoria omenirii, care au modelat comportamente și au dus lucrurile mai departe. Anul care tocmai s-a încheiat a fost precum ghinda înfiptă în gheață a lui Scrat din Ice Age: chiar dacă pare că a stat nemișcată, a provocat fisuri, crăpături și mișcări în gheața din jurul său, ceea ce a dus, până la urmă, la crăparea calotei glaciare. Dincolo de metaforă insă, acest an a avut șansa de a fi fost un moment de resetare a comportamentelor cvasi-automate ale oamenilor, de regândire a ceea ce este important, un moment de conștientizare.

Cu siguranță, 2020 a favorizat exprimarea unor opinii paradoxale, cu mari distanțe între Ce Spun consumatorii, factor-cheie pentru a le înțelege aspirațiile, și Ce Fac consumatorii, ceea ce le nuanțează comportamentele. Acest ecart între ideal si realitate este motivul principal pentru care majoritatea companiilor au ales sa realizeze comunități online imersive, pentru a explora tensiunile între declarativ (în care consumatorii repetă adesea mesajele din media), motivațiile profunde (teama, de exemplu) și mai ales contradicțiile dintre cele două.

Cu siguranță că nimeni nu va declara că în 2020 a cumpărat mai multă vopsea de păr și mai puțin deodorant decât de obicei, chiar dacă datele de vânzări asta arată. Și desigur că nimeni nu va posta pe rețelele sociale faptul că mănâncă mai multe snack-uri, ci doar că fac mai multă yoga acasă. Și, în sfârșit, nimeni nu va recunoaște că a folosit mai multe prezervative după încheierea carantinelor și nu în timpul acestora, în afară de Reckitt, care și-a dublat vânzările pe această categorie de produse abia după jumătatea anului.

În multe țări, printre care și România, consumatorii au revenit la mărci familiare, cunoscute anterior. În același timp, și retailerii au preferat să lucreze cu companiile multinaționale, mai stabile și care au putut să gestioneze mai bine lanțul de aprovizionare în comparație cu start-up-urile sau companiile mici. Ca urmare, companii precum Unilever, P&G și RB au raportat creșteri mai mari decât cele cu care erau obișnuite în anii anteriori.

Privind de la o distanță suficient de mare pentru a vedea în perspectivă, un lucru important, pe lângă explozia online-ului, precauția în cumpărare și reticența la mărci noi, este polarizarea consumatorilor, ceea ce face companiile să își revizuiască liniile de produse și portofoliul de mărci (Mondelez, Nestlé și Danone sunt doar câteva exemple în acest sens). Polarizarea consumatorilor determină companiile să își adapteze produsele pentru două categorii de consumatori între care prăpastia crește: pe de o parte, produsele mai ieftine sunt pe creștere în rîndul consumatorilor puternic afectați de criza financiară și șomaj, din cauza dificultăților întâmpinate de companiile pentru care lucrează sau de industriile în care acestea activează. În același timp, consumatorii mai bogați și-au văzut portofelele mai pline în 2020, pentru că nu au mai putut face anumite tipuri de achiziții, cum ar fi vacanțele sau ieșirile la restaurant. Criza Covid nu a lăsat pe nimeni indiferent, numai că nu a avut numai perdanți.

‘Lumea de după‘ este, uneori, o întoarcere la lumea de dinainte. Vedem asta întâmplându-se în China, unde Golden Week a fost un real succes. În Săptămâna de Aur, sărbătoare națională care durează 8 zile și a cărei ultimă ediție s-a desfășurat în luna octombrie, 19 milioane de vizitatori au venit în Wuhan, oraș care deja primește cu 40% mai mulți vizitatori decât anul trecut, iar creșterea frecventării barurilor, cluburilor de noapte și a restaurantelor este exponențială.

Toți consumatorii însă, indiferent de puterea lor de cumpărare, au așteptări în creștere – vor o calitate mai ridicată, produse mai disponibile, viteză mai mare, alegeri mai multe, valoare mai ridicată – și totul în același timp, ceea ce creează o ecuație aproape imposibilă pentru retaileri.

Demografic vorbind, companiile primesc provocări și din partea generației Z, care are o abordare diferită în ce privește consumerismul comparativ cu generațiile mai mature. Z pun mai puțin accent pe consum și mai mult pe sustenabilitate și sens. Criza Covid a accelerat acest trend și l-a dus și înspre celelalte generații. Rămâne de văzut cât de puternic va fi el când restricțiile se vor ridica și oamenii vor putea alege liber dacă și pe ce să își cheltuie banii.

Condiția pentru a nu ne face iluzii cu privire la lumea post-Covid este să înțelegem ce este realitate și ce este construct imaginat de noi, mai ales într-un context în care criza sanitară este departe de a se fi terminat și în care comportamentele ne sunt mai degrabă impuse decât alese. Vom asista oare la ceea ce se numește déjà revenge travel și revenge buying, excursii și cumpărături în exces din răzbunare pentru frustrările trăite în 2020?

Se vorbește foarte mult despre nou, despre schimbare, ca și cum toată lumea ar fi așteptat un moment de ruptură pentru a se reinventa. E o foame de nou în lume, de la noul consumator la noi obiceiuri de cumpărare. De unde obsesia pentru nou, oare chiar putem spune ca această criză a schimbat totul? Consumatorul anului 2021 nu va fi, cu siguranță, un animal social necunoscut, o entitate care se inventează acum, ci un om familiar, bucuros să poată lăsa în urmă un an atât de altfel.

În pragul celui de-al treilea val de carantină mai mult sau mai puțin parțială în importante țări europene, nu putem deocamdată să vorbim de o normalizare a comportamentelor, ci suntem încă martorii unor comportamente în flux, în mișcare, și nu putem ști cu exactitate ce va rămâne și ce nu. În fața noilor valuri Covid, a noilor restricții și a economiilor care suferă, comportamentul consumatorilor este în continuare puțin predictibil.

(articolul a apărut ca guest editorial in numărul pe luna ianuarie al Revistei Progresiv).

Categorie:

Marketing, schimbare

Tagged with:

Dezvoltarea personală, până unde?

Istoria lumii e intrucâtva bipolară. E greu să explici altfel faptul că unele lucruri sunt duse la extrem, apoi apare contra-lucrul care, după câţiva zeci de ani, ajunge şi el la extrem, şi apoi… OK, v-aţi prins. Sunt multe exemple, probabil cele mai recente sunt:

frenezia digitală, urmată de curentul digital detox (Fear of Missing Out şi Joy of Missing Out);

parentingul, de la disciplinare excesivă la democraţie excesivă; acum e stabilizat pe undeva pe la fermitate cu blândeţe, să vedem cât va ţine;

dezvoltarea personală. Ei, aici lucrurile se complică întrucâtva, căci curentele pro şi contra coexistă şi se luptă.

E paradoxal că oamenii care caută dezvoltarea personală sunt oricum mai bine dezvoltaţi personal decât cei care nu o caută. În alt domeniu, s-ar spune că e nevoie să fii inteligent ca să îţi dai seama că eşti prost.

imperfect views

Conceptul de dezvoltare personală nu e nou şi nici măcar nu a fost inventat de psihologi şi nici (!) nu a apărut pentru prima dată în America, deşi e singura ţară în care dreptul la fericire e recunoscut (nu şi garantat, desigur) prin Constituţie. El este firesc legat de căutarea perpetuă a fericirii, a sensului vieţii, pentru care răscolim lumea mânaţi de iluzia că deja există şi se ascund de noi fie pentru că nu suntem suficient de abili să le descoperim, fie pentru că alţii ni se interpun în cale.

Dezvoltarea personală laică a zilelor noastre presupune convingerea că ceea ce ne dorim depinde de noi, că suntem perfectibili şi că evoluţia înseamnă progres, cu alte cuvinte că avem liber arbitru şi posibilitatea de ne autodetermina. Dacă zeitatea supremă, oricare ar fi ea, ne-a făcut imperfecţi şi ne-a dat posibilitatea să mai muncim noi puţin la această capodoperă neterminată care suntem, evident că rolul ei în viaţa noastră este ceva mai slab decât în culturile unde oamenii cred că opera zeităţii este desăvârşită, indisputabilă şi de neschimbat. Asta înseamnă că, dacă eşuăm, vina este a noastră.

De ce mă duc la un curs de dezvoltare personală? Pentru că am senzaţia că nu sunt suficient de bun. De zen. De calm. De ordonat. De disciplinat. Pentru că am impresia, pygmalionic, că există o Galatee ascunsă în blocul ăsta de piatră / lemn stângaci care sunt, care trebuie eliberat şi adus la lumină.

Da, disciplina e bună, însă atunci când preocuparea pentru ordine se transformă în tulburare obsesiv-compulsivă, înseamnă că a devenit prea mult şi că ne ia viaţa pe sus. Viaţa asta imperfectă, dezordonată, care dă pe dinafară în pofida tuturor eforturilor noastre de-a o aduce în matca ei. Iluzia e la locul ei: dacă eu mă disciplinez, atunci şi viaţa va deveni mai previzibilă şi mai clară. Nţţţţ.

Madame Figaro, într-un număr recent, face chiar un portret caricatural al celui / celei care trăieşte strict după preceptele dezvoltării personale duse la rang de religie secularizată: Să ne-o imaginăm pe cea care se trezeşte în fiecare dimineaţă la 5.30 ca să profite de miracolul matinal (miraclemorning.com), să soarbă un pahar de lapte cu curcuma bio (ex. Goop, site-ul lui Gwyneth Paltrow). Meditează apoi în sunet de boluri tibetane psalmodiindu-şi lista de recunoştinţe ale zilei. În dulapurile sale pe jumătate goale se aliniază, perfect pliate sau atârnate, doar haine care o fac să surâdă, după cum zice Marie Kondo în Magia Ordinii. Ea organizează cine hygge (după conceptul danez al fericirii) în şosete şi pijama şi povesteşte amintiri din vacanţă la lumina lumânărilor de soia. Cu toate astea, se întreabă de ce o apucă dracii când face pană cu maşina şi se întreabă dacă n-ar trebui să meargă la psiholog după ce a urlat la copilul care a vărsat pe mochetă o lingură de kinoa. După ce munceşte atât de mult la ea însăşi, de ce mai are nevoie pentru a fi fericită? De ce nu-şi poate controla emoţiile?

good enough

Anti-dezvoltarea personală e deja un curent, prin Mark Manson, Sarah Knight, Sarah si Michael Bennett, Jennifer McCartney, care spun că ce-i mult, e prea mult. Pasivitatea nu mai e acceptată, trezitul târziu e o blasfemie, oamenii care nu fac sport sunt nişte puturoşi incredibili. Trebuie să fii busy, busy, busy, mereu, mereu, să lucrezi la multe proiecte, dintre care, desigur, cel mai important eşti tu însuţi. Niciodată terminat, niciodată desăvârşit, mereu sisific împingând blocul de piatră până în vârful muntelui, pentru ca apoi, inevitabil, să ne cadă înapoi peste picioare. Suntem perfecţi în imperfecţiunea noastră, oh, dacă ne-ar spune cineva…

Sunt pentru dezvoltarea personală care nu mă face să mă simt vinovată că mă trezesc duminica la 11.00, că beau cafea si ceai verde în loc de smoothies din tot felul de ierburi, că mănânc carne, că mă dau cu ojă, că uit din când în când să-mi fac abdomenele, că nu organizez periodic campanii de donaţii pentru hainele şi cărţile pe care nu le mai iubesc.

Sunt pentru minimalismul care nu mă ceartă dacă nu mă pot despărţi de lucruri dragi, pentru ordinea care nu se transformă în compulsie.

Sunt pentru dezvoltarea personală care nu mă consideră un ciot de lemn care trebuie cioplit pentru a avea dreptul la fericire.

Sunt pentru tot ceea ce consideră că sunt deja destul.

Categorie:

schimbare

Tagged with:

Un moft. O mofetã

„Comment ça va? Comme-ci, comme-ci, comme-ci, comme ça…” La motelul ‘Poiana Zanelor’, batranii danseaza afara, la terasa. Saluri pe umeri. Zambete timide. Traiesc, se bucura, se mira si asta e destul.

O mofeta e o intoxicare programata, controlata si benefica cu codoi. La fel si baia aferenta, inainte de care baiesita ne avertizeaza de fiecare data: „Nu va balaciti! Stati linistiti! Nu vorbiti!”.

– Ce mama dracu’ sa fac eu la bai, ziceam, superior, acum vreo doua luni, cand subiectul a fost ridicat la fileu. Acolo sunt numai mosi si babe care au recitit de curand basmul lui Ispirescu.

Sergiu, 45 de ani, doua AVC-uri; vorbeste greu si merge in baston. Inalt, falnic. Fost corporatrist.
George, academician. Multe seturi de decenii. Inalt, suplu. Merge saltat si se plimba mult.
Gina, din Israel. La 93 de ani, cu pasi elastici, vine in fiecare zi la kineto. De 50 de ani, fara scuze, la 6 dimineata e zilnic la bazin. O sa treaca de suta fara mirari.

Glezna mea mexicana doare. Mofetele ard picioarele. Salina imi alina sinusurile. Kinetoterapia – pe uscat si-n apa, de la 8 dimineata, pe nemancatelea si neimpartasitelea cu sfanta cafea – ii vine de hac spatelui meu imobilizat timp de multe ore zilnic pe scaun la birou.

Seara, oamenii se plimba in grupuri mici. Auzim franturi de fraze ale celor care trec pe langa noi:
„Am o pensie bunicica, 1600 de lei, pot sa vin aici in fiecare an.”
„Dupa ce i-a pus mana, a realizat ca era barbat…hihihi!…hohohoho!” Ma uit lung dupa babele in trening care isi povestesc indiscretii, printre vaitaturi si retete de mancare.

Dorm 10 ore pe zi. Citesc o carte pe zi. Ma plimb mult. Aerul curat e atat de tare, incat nu mai folosesc picaturi de nas. Mananc bine si sanatos. Imi vindec ultima jumatate haotica de an si ma pregatesc pentru a doua parte a vacantei, pe coclauri, cum imi place.

Luam lucrurile ca de la sine intelese. For granted, cum ar zice cei care se chinuie sa-si aminteasca cum se spune in romana chestia asta.

– Uite cate stele sunt pe cer in noaptea asta!, zic. Ce sunt stelele, de fapt? Corpuri ceresti care-si iau lumina de la soare. Energia. Dar noi, de unde, in goana zilnic nebuna dupa achievement? Dupa ‘in fiecare an, mai mult’?

Categorie:

schimbare, stare de spirit

Tagged with:

Dilema corporatistului in vacanta

Umbla pe net de putin timp un articol al domnului Plesu despre ce inseamna sa fii sau sa nu fii cool. Intre noi fie vorba, e un criteriu usor futil, dar in fine. Evident, nu putea scapa misto-ul etern la adresa corporatistilor: ‘Dar să trecem şi la lucruri mai serioase. Din punctul meu de vedere, un risc major de dereglare cool este generalizarea stilului corporatist. Corporaţia mi se pare versiunea capitalistă a „gospodăriilor agricole colective“ de pe vremuri. O versiune îmbunătăţită, desigur, înnobilată, adaptată la economia de piaţă, dar condamnată şi ea, în alt plan, la standardizare: există deja o „alură“ corporatistă, un limbaj coroporatist, o disciplină corporatistă, un discurs corporatist. Aflu că există şi dansuri „de echipă“ pentru petreceri corporatiste, după cum există o concepţie unanim acceptată despre timpul liber „de calitate“, dar şi educativ (team building, mingling), despre instrucţia profesională (training), despre carieră (= reţete de succes → promovare → câştig → concediu în Dubai). Toate bune şi frumoase, dacă lucrurile n-ar risca să ducă la atenuarea tristă a persoanei, a imaginaţiei, a reflecţiei solitare, a chipului propriu. Trăim în colectiv, muncim în colectiv, ne distrăm în colectiv, idolatrizăm „echipa“, „comunicarea“, „socializarea“, comportamentul „inter- şi pro-activ“. Am scăpat de ideologia „maselor“ care „contează, în istorie, mai mult decât personalităţile“ şi am dat peste „figurile impuse“ ale solidarităţii de firmă, ale fericirii „obşteşti“, ale „gândirii pozitive“. Totul e (aproape) rezolvat! Şi totul e cool, foarte cool!’

Probabil tot unul dintre pacatele oamenilor cu badge-ul la gat (ah, asta nu mai e cool, se tine la buzunar) este ‘out of office-ul’, adica mesajul standard in care iti fericesti colegii sa iti tina locul cat timp tu te lafai. Musai vara, desigur. ‘Dear…, during […] I shall be out of the office. Please address your message to so & so. Thank you. Good bye.’

Rezultatul? Cel putin 500 de emailuri te asteapta la sosire, asta fara sa pui la socoteala newsletterele de business la care esti abonat si nici tona de mesaje la care esti copiat si in care se spune ‘Multumesc.’; reply: ‘Cu placere. O zi buna.’ Reply: ‘Si tie.’ Ati inteles ideea. Macar 800 de scrisori, indiferent de nivelul ierarhic al corporatistului.

Iata ca a sosit timpul sa plec. O cantitate decenta de timp (doua saptamani) in care mi-e groaza de cele doua alternative total ne-sexy: sa nu ma conectez la email deloc inseamna sa petrec inca doua saptamani la intoarcere ca sa ajung la zi, in timp ce noile mesaje continua sa vina. Daca stau cu ochii in email ca sa tin pasul, ce vacanta mai e aia? In plus, baietii mei – unul mare, unul mic – ma vor arunca in bratele domnului Plesu fara preaviz (corporatistii, ei, cei fara de care lumea nu se invarte).

Rezultatul? Un experiment pe care clientii si colegii mei din lumea asta mare sper sa il inteleaga asa cum l-am gandit: eficient, rational, rezonabil, uman, realist. Imi doresc sa ajungem sa intelegem ca o minte productiva e o minte odihnita, ca multi-taskingul e o porcarie inimaginabila si iluzia eficientei de plaja este doar in capul nostru.

PS. Si nu, domnule Plesu, nu plec in Dubai.

______________________________________________

Multumesc pentru mesaj!

Sunt in vacanta intre 14-28 august. Voi fi conectata foarte putin la email in aceasta perioada si, in plus, ma astept ca accesul internet la destinatie sa nu fie foarte bun.

Daca solicitarea dvs. este urgenta si trebuie solutionata inainte de 28/08, va rog sa le contactati pe [so & so] si [so & so].

Daca doriti ca eu sa vad mesajul, va rog sa il retrimiteti dupa 28/08. Asa cum stiti din proprie experienta, dupa concediu dureaza mai mult sa faci arheologia inboxului decat sa raspunzi cu promptitudine solicitarilor primite.

Multumesc,

Alina Stepan
Managing Director, Ipsos South-East Europe

________________________________________________

Categorie:

schimbare, stare de spirit

Tagged with:

Falsa relaxare sau cinci zaruri de fuga

– Ah, ce bine ca am cinci minute! Ia sa vad ce s-a mai intamplat pe Facebook!

– Uh, am scapat mai devreme! Sa ma intind repede si apoi ma apuc de treaba!

– Nu mi-am imaginat ca o sa-mi ramana timp sa beau repede o cafea!

Ihim. Zilnic o comitem asa. Zambim vinovat pe sub mustata ca am reusit sa pacalim timpul. Neah. El ne-a pacalit pe noi.

Sunt prea multe interjectii pana acum? E intentionat. Si este pentru ca a folosi interjectii in loc de cuvinte seamana cu a ne pacali cu pauze chinuite, scurte si furate in loc de a gasi spatiu in programul zilnic pentru ceea ce e de drept al nostru.

Sfanta Pauza, caci despre ea e vorba, nu e ceva ce se fura. Nu e un loc rusinos in care te furisezi sa nu te vada lumea. E un spatiu castigat in ordinea fireasca a zilei. Planific-o! Haide, raspunde-mi iritat: „Cum sa planific ceea ce e de drept al meu? Planific destul to-do list-uri si aplic matricea lui Covey, dansand mai mult sau mai putin stangaci printre importante si urgente. De ce as mai planifica si ceea ce ramane, atat de putinul timp care ramane?”

Pentru ca, neplanificat, nu iti va mai ramane deloc. Pentru ca urgentele neimportante invadeza tot spatiul, ca o miere insidioasa si deloc dulce care sfarseste prin a te paraliza cu totul in panza ei cleioasa.

Cinci lucruri:

1. pune ceea ce iti place sa faci in calendar, alaturi de lucrurile importante.

2. fugi de iluzia ca 15 minute furate ‘fara program’ iti pot oferi ceva valoros. Nu o sa te simti decat si mai haituit.

3. imparte ceea ce iti place sa faci pe parcursul unei saptamani. A face in fiecare zi, pe langa jobul zilnic, si jogging, si o lectie de spaniola, si 30 de pagini din cartea preferata te vor lasa epuizat la finalul zilei, fara o satisfactie reala.

4. chiar daca poti castiga, rational si pe hartie, 20 de minute daca sari peste pranz, in fapt pierzi 20 de minute in care sistemul tau 1 (da, acela responsabil de fight-flight-freeze si de reactii emotionale, spontane) ar fi putut sa preia temporar comanda de la sistemul 2, rational, calculat, dar total epuizat.

5. s-a dovedit stiintific (pot sa vin si cu bibliografie) ca pauzele gandite si cu cap luate reusesc sa ne faca sa ne intoarcem cu idei si mai energizati la treaba careia pana atunci nu reuseam sa-i dam de cap.

Pauza nu e un tricou murdar pe care sa-l ascunzi in cosul cu rufe. E o lenjerie de lux de purtata cu mandrie. Pe dedesubt, desigur :). Dar zambetul tau cand stii ce porti? Priceless.

Categorie:

psihologie usoara, schimbare

Tagged with:

Cine pune intrebari la conferinte

Uneori sunt multe maini ridicate, alteori e liniste. Depinde de calitatea prezentarii si nu prea: sunt momente in care o prezentare prea buna inhiba sala. Alteori, o prezentare e slaba sau atat de explicita incat si-a raspuns singura la toate intrebarile. Si atunci?

In medie, sunt sase tipuri de intrebatori:

1. Tipul smart&curious (cei care chiar au ceva de intrebat, fara sa-si fi pregatit intrebarea de acasa). Astia sunt cei mai rari. De obicei nu tin sa iasa in fata, insa sunt bantuiti de intrebari si nu se lasa pana nu primesc raspunsul de care, de cele mai multe ori, sunt sincer interesati.

2. Tipul ‘duh!’ (cei care nu au inteles un fapt evident pentru majoritatea celor din sala): ‘Nu va suparati, eu nu am inteles care e legatura dintre prepelita de campie si orzul verde, mai puteti explica o data, va rog?’

3. Tipul ‘eu stiu mai bine’ (cei care vor sa vorbeasca despre ei insisi): ‘Da, am si eu o intrebare. Numele meu este xx de la firma yy, firma de succes in domeniul aeronauticii de balcon, pe care am fondat-o acum zz ani si care…..’

4. Tipul ‘nod in papura’ (cei care baga batul prin gardul prezentatorului): ‘Cum ati ajuns la aceasta concluzie? Cred ca va pripiti pentru ca nici una dintre persoanele pe care le cunosc nu este de parere ca…’

5. Tipicarul: ‘Vreti, va rog, sa reveniti la slide-ul 3? Am adunat cifrele si am observat ca nu dau 100%, ci 101,45%. Cred ca undeva s-a strecurat o greseala.’

6. Tipul ‘eu nu ma bag‘ (e mut ca o lebada). De cele mai multe ori, tot el e cel care alearga dupa prezentator in pauza ca sa-i puna toate intrebarile nerostite.

Ne lipseste cultura intrebarilor, a dialogului pertinent, a maieuticii socratice si a agorei. Pentru romani, agora inseamna mai mult locul unde ne adunam sa protestam decat locul unde schimbam idei. Parcul? Locul unde alerg si-mi plimb catelul. Suntem destepti, autosuficienti, amorfi. Mergem la conferinte pentru lunch si inghetata. Mergem sa ne butonam spasmodic telefoanele si tabletele pentru ca multitaskingul, chiar daca e tampitor, e cool.

Ce m-a apucat azi? Am fost in seara asta la o dezbatere de idei cel putin interesanta, despre etica umorului in publicitatea romaneasca. Cu invitati care aveau ce spune, din business si advertising, si o masa de studenti, lebede mute si speriate, raspanditi pe scaune. Imi doream pe unul din oricare din categoriile de mai sus sa se afirme cu tarie.

Continui sa sustin dezbaterile lui Cristi Ducu de la ASE si SNSPA in speranta alungarii spleenului care ne cuprinde mintile. A starnirii interesului pentru dialog. Ne lipseste un Hyde Park unde sa ne ascultam si sa ne inflacaram si pentru alte idei decat politica. Ne lipseste un Facebook fata-n fata.

Categorie:

Marketing, schimbare

Tagged with:

Oamenii n-au nevoie de libertate

‘Daca ai avea o bagheta magica si ti-ai putea schimba viata in asa fel incat sa fie exact asa cum ti-o doresti, si maine dimineata te-ai trezi in noua ta viata, cum ar arata ea? Descrie-mi-o, te rog!’

‘Nu stiu. Tot ce stiu e doar ca sunt profund nefericit. Nimic din ce mi se-ntampla nu-mi place. Nimic din ce-mi doresc nu mi se-ntampla.’

‘Ce-ti doresti sa ti se-ntample?’
‘Pai…’

Sunt o democrata. Nu in sens politic, Robin Hood-ian, egalitarist. Ci in acela, usor mai pervers, in care imi imaginez ca, o data pusi in drepturi, oamenii stiu ce sa faca cu ele. Stiu?

Care e sensul zilei de azi? Ce soi de caramida am pus, catre ce? Si care e liantul intre zilele saptamanii? Umbla pe Facebook, obstinant, indemnul sa nu asteptam tot anul o vacanta si toata saptamana un weekend. E asta sensul, bucuria, asteptarea, clubul, paharul, topaiala, gratarul, somnul pana la pranz? Ce din lucrurile astea le putem aduce miercurea? Dar lunea, cea atat de mult hulita?

N-am timp sa ma duc la un curs de Time Management, sunt ocupat sa fac liste de chestii pe care nu le duc niciodata la bun sfarsit, pentru ca sunt prea multe. Nu mai pun cu ghilimele fraza asta, caci e deja un loc comun, un truism al fiecarei zile. Se spune in cursuri scumpe ca o lista cu lucruri de facut e ca o exorcizare a gandurilor negre, frustrarilor, tensiunilor si apasarilor. Pentru cei mai multi dintre noi, este ca un tsunami care a incremenit in proiect deasupra capetelor noastre. Un drob care nu mai cade. Care e sensul meu? Cand il stabilesc, 10 lucruri de pe lista vor cadea, picate la criteriul relevantei. Repetente la sens, corigente la directie.

Ce din ce faci in fiecare zi iti construieste visul? Ah, stai, care vis? Pai cel cu bagheta magica, mai tii minte? Lasa-ma sa ma gandesc pana maine.

N-avem nevoie de libertate, caci nu stim ce sa facem cu ea. Acasa si la serviciu, scopul este in continua definire. E o ciorna imensa fara nici o litera, dar plina cu promisiunile lui ‘de luni’. Dar ‘de azi’ ce are?
Clienti la cabinet; care e obiectivul tau, pe ce vrei sa lucram? Nu stiu, sa-mi fie mai bine. Uneori, lucram luni de zile cu obiectivul sa gasim obiectivul. Apoi totul devine mult mai usor.

Sa mi se dea, sa mi se planuiasca, sa mi se aseze ce am de facut. Sa mi se. Dar sa nu mi se rupa.

Libertatea vine la pachet cu responsabilitatea, cu pasii mai sus pe scara, cu un plan articulat de viata, cu un sens.

Daca nu ne stim sensul trezirii de maine dimineata, cum s-ar putea oare naste dintre noi un alt Viktor Frankl? Daca noi nu stim sensul zilei, sa ne plecam, atunci, in fata psihiatrului german, care, din spatele gratiilor unui lagar monstruos, a deslusit sensul vietii.

Cand n-o sa mai folosim verbe impersonale si fara subiect, atunci vom fi liberi. Cand n-o sa mai asteptam sa ne bage cineva in planul lui ca pe-al nostru l-am ratacit prin cosul cu schite, atunci vom fi liberi. Cand ne va trezi dimineata freamatul visului ce-l avem de-mplinit, atunci vom fi liberi. Pan-atunci, in sclavie ‘se’ traieste minunat. Si se moare putin cate putin. De spleen, desigur..

Categorie:

observer, schimbare, Uncategorized

Tagged with:

Să întoarcem lumea pe dos ca să se aşeze mai bine

Începem să ne revoltăm pe concepte. E primul pas înspre a ne revolta pe oameni şi pe ordinea de până acum. Pe aglomeraţia din ce în ce mai mare de lucruri şi vorbe. Suntem din ce în ce mai obosiţi să gestionăm o abundenţă goală, pentru care facem din ce în ce mai multe ore suplimentare. Mai multe decît poate să cuprindă o zi. Sunt multe iniţiative în sensul ăsta, cine le ştie pe toate?

Când sexul e mai puţin important decât sensul

Mai întâi, am auzit de dărâmarea piramidei lui Maslow, care ne așează nevoile de la toaletă, mâncare și sex la autorealizare și nemurirea sufletului. Şi atunci cum se explică idealismul? Cum – iubirea pentru idei şi suflet cînd numeri monedele din portofel şi nu ai unde dormi? Cum – periplul lui Greg Mortenson să strângă fonduri ca să construiască şcoli şi poduri într-un sat pierdut prin Nepal, când el dormea pe o saltea găzduită cu milă pe un hol cu camere de închiriat? Unde s-ar găsi Van Gogh în piramidă, şi toţi pictorii care mureau de foame prin mansarde dar au devenit apoi faimoşi?
Maslow a lăsat pe dinafară dimensiunea spirituală a omului; oamenii sunt în permanentă căutare a sensului în viaţa lor, sens care transcende orice pornire legată de corp.
Iată o variantă revizuită a piramidei, încă perfectibilă, cred, căci starea de părinte nu este pasul suprem de altruism decât pentru o parte din oameni, fără ca asta să-i ostracizeze pe cei care aleg să nu devină părinţi.

115 idei generate în 15 minute faţă de 100 de idei într-o oră

Hai să mai dăm cu picioarele în sus o vacă sacră.

Brainstorming. O metodă care se pare că a obosit şi nu-şi mai găseşte atât de mult sensul într-o lume deja agitată, în care vorba este moneda de schimb. Vorbim prea mult. Blă-blă-im cu intenţia să producem sens. Uneori reuşim.
Brainswarming – metoda chemată să înlocuiască furtuna de creiere şi care se bazează pe modul eficient şi silenţios în care comunică furnicile.
Tony McCaffrey, şeful tehnologiei de la Innovation Accelerator s-a revoltat. El a arătat că, de la naşterea conceptului de brainstorming în 1953, nu a existat nici un studiu serios care să demonstreze eficienţa acestuia şi că, dimpotrivă, el poate fi extrem de ineficient şi cronofag. De asemenea, poate fi un instrument total nepotrivit pentru persoane introvertite şi rezervate, şi un mare inhibitor al creativităţii (‘În următoarele 10 minute trebuie să fiţi creativi şi dezinhibaţi, să vorbiţi mult şi să aveţi idei. Poftiţi, vă rog, cronometrul e pornit!’)

„De ce trebuie să vorbim, de fapt?”, se întreabă McCaffrey. Brainswarming este un model deja validat, care se bazează pe modul în care comunică furnicile atunci cînd au de rezolvat o problemă. Când sunt în căutarea mâncării, furnicile lasă urme de feromoni pe care alte furnici le pot urma – un mod clar de a semnaliza întregii colonii unde sunt resursele fără a pierde timpul şi fără să creeze confuzii.

Ca să începi brainswarmingul, scrie problema de rezolvat şi roagă toţi membrii echipei să scrie, în linişte, toate ideile pentru rezolvarea acesteia, având în minte, ca reper, resursele de care dispune organizaţia pentru rezolvarea problemei. Pe măsură ce soluţiile apar, noi resurse vin să se adauge listei. Iată-l pe McCaffrey’s explicând liniile fine ale ideii de brainswarming aici.

Curăţenia ca artă pasageră şi militantă

Mai departe. De douăzeci de ani şi mai bine, companiile care vând spray-uri colorate pentru defularea filosofiilor mai preţioase sau mai ieftine pe pereţii oraşelor din lumea întreagă au dus-o tare bine. De-acum încolo însă, mai puţin bine, de când a apărut conceptul de reverse graffiti.

Reverse graffiti e un fenomen relativ nou care îi aparține lui Paul ‘Moose’ Curtis. Cu toţii vedem, aproape zilnic, simpaticele „spală-mă” pe maşinile patriei. Lucrurile însă nu s-au oprit aici. Reverse graffiti, cunoscut şi sub numele de green graffiti (graffiti verde), este o metodă de a crea imagini (semi)permanente pe ziduri, pereţi sau alte suprafeţe prin curăţarea anumitor porţiuni. Din cauză că este o artă temporară, este şi foarte bio, un alt trend care, cel puţin declarativ, se răspândeşte ca o molimă pozitivă. Asistăm la advertisingul viitorului? Microsoft, BBC și-au făcut deja reclamă în felul ăsta. Ce urmează?

Urmează că ne-am cam săturat de idei fixe, de rețete și de excese. De vorbărie fără nimic. De sclipici și bling-bling. De formă fără fond (abia acum începem să-l înțelegem pe Maiorescu, poate). De a adăuga mereu ceva: un strat de vopsea pe-un zid, o vorbă în plus, o culoare pe hartă, un etaj la piramidă.

Petit Prince ne spune, de ceva timp, că perfecțiunea nu înseamnă atunci când nu mai ai nimic de adăugat, ci atunci când nu mai ai nimic de eliminat. Îngrămădim mereu chestii una peste cealaltă si ne obosim singuri cu gestiunea abundenței goale. Nu zice nimeni c-o să ajungem la perfecțiune, mai ales că habar n-avem s-o definim. Câte o revoltă față de modele vechi și vorbe multe însă nu strică niciodată.

(Articol aparut si in revista LaPunkt)

Categorie:

schimbare

Tagged with:

Downshiftingul imperfect sau de ce m-am intors in oras

Atentionare. Acest articol contine puternice elemente autobiografice. Nerecomandat celor care nu au chef de siropuri personale.

M-a bantuit si pe mine, ca pe atatia altii, sa fac downshifting. Nu e la fel de cool precum sa te dai cu placa sau sa faci windsurfing si, pe alocuri, e chiar ceva mai nebunesc decat atat.

Am facut downshifting, partial si imperfect, 2 ani jumatate. Apoi mi-a trecut, definitiv si ireversibil, ca atunci cand speli ceasca de zatul de pe fund, dupa ce ai incercat ore in sir sa-i ghicesti intelesul.

A treia generatie de bucuresteni get-beget, fara vreo vacanta petrecuta la tara, jinduiam dupa contactul frust cu natura si cu gasirea spiritului meu ‘cel adevarat’. Ei bine, am gasit ce-am cautat, si inca peste.. La 35 de ani, m-am gandit sa-mi schimb viata. Rewind. And back.

Shift:

1200 de metri patrati, jumatate gazon-jumatate beton. Incazire ecologica pe lemne in buncarul de sub casa, incalzire centrala deasupra. Cateeei!, patru la numar. Sentimentul ontologic si ecologic cand duceam colegilor la Vodafone rosii cultivate de mine si lapte nefiert, adus de laptar la poarta dimineata la 6. Weekendurile lenese in hamacul din fundul curtii sub tei, cu cartea intr-o mana si pina colada in cealalta. Mic-dejunurile la masa din curte, in aerul tare al diminetii, cu vrabiutele culegandu-mi firimiturile de pe masa. Somnul de duminica dupa-amiaza in cantec de pasarele, bombanit de ratze si comentarii de vaci. La propriu. Carutele cu pepeni trecand-mi pe la poarta in crucea amiezilor toride de vara, si eu iesind in capot sa ma tocmesc. Gratarele cu prietenii pana tarziu in miez de noapte, cand jucam remi afara si uitam cum trecem in ziua urmatoare. Clatite mici, americane, gatite in curte pentru toti copiii de pe strada. Sa vezi bradul din curte crescand an de an. Prima ninsoare din 2010 a inceput la 11 noaptea; imi amintesc cu precizie, caci am iesit cu sania, si toata strada era plina de oameni bucurosi, iesiti si ei din case sa le cada primii fulgi pe nas. Insasi banala facilitate ca poti sa tragi masina langa geamul de la bucatarie si sa ‘parasutezi’ cumparaturile direct in frigider.

Down-shift:

1200 de metri patrati de dat zapada. Patru caini si doua serii de pui alaptati cu biberonul la 2 ore. Randuri intregi de supa calda cu orez si paine transportata in curte in fiecare dimineata si seara friguroasa de iarna. Uneori pusa in cap de animalele nerabdatoare sa isi primeasca portia (40 de kilograme de animal pe bucata). Ore intregi de udat gazonul in zilele fierbinti de vara. Plivit de buruieni cu bidonul de ‘otrava’ atarnat pe spate. Catei murind (fara detalii). Pisica sfarsita de catei (idem). Spalatul a jumatate de metru de par zilnic, pentru ca orice centrala pe lemne care se respecta scoate fum. Gros si de buna calitate. Intreruperile frecvente de curent, care duceau centrala la 90 de grade, aproape de explozie (ultima experienta de gen – pe 31 decembrie 2010. Revelion ratat). Weekendurile in care nu puteai sa incui casa si sa pleci la munte sau la mare, caci atatea de facut erau, cine hraneste cainii, cine uda gazonul etc. Zece fete-n casa schimbate de atatea haine distruse cu fierul de calcat (cum sa aiba bluza asta modelul sifonat? trebuie calcata!). Figurile intrigate ale vecinilor in fata refuzului meu scarbit de invitatia anuala la taiatul porcului. 30 de kilometri zilnic pana la serviciu. Si, datorita legii implacabile a actiunii si retroactiunii, 30 inapoi. Bucuria ca reduci drumul pana la serviciu si gasesti o scurtatura prin Glina pana la centura intunecata serios de momentul in care esti prins(a) intr-o ambuscada colorata in care doua bande se razboiesc pe strazi si tot ce-ti doresti e ca forta lor zgaltaind masina sa nu te rastoarne.

Ruralul din Romania e o treaba idilica doar in imaginatie. Altfel, nu departe de „Ion” al lui Rebreanu. Cel putin ruralul de pe langa Bucuresti.

Downshiftingul e o treaba cu dichis. E ca o asceza in mijlocul unui ospat pantagruelic. Nu prea se poa’.

Sa ai WC in casa nu e o punte esentiala intre cele doua lumi, nici pe departe. Si feeria culesului de rosii plantate de tine dureaza putin. Parol.

Downshiftingul unui orasean get-beget este interior. Cand nu mai cumperi miliarde de chestii inutile de Sarbatori. Cand nu te mai lasi afectat pana la lacrimi si nervi de trafic si o neintelegere la serviciu. Cand mai mergi si pe jos. Cand mai lasi pustiilor fast food-ul. Cand pleci de-acasa fara tinta si se impiedica lumea de tine cand mergi pe strada. Cand hranesti un catel al nimanui. Cand te invelesti cu o carte buna si-o muzica relaxanta mai degraba decat sa vezi ce agramata a mai invitat Maruta. E un fel de Zorba-Buddha. Liniste neprefacuta in mijlocul furtunii. Cel putin, e o furtuna cunoscuta. Am locuit doi ani si jumatate in alta tara. Zilnic, la pret de 30 de kilometri, era lumea mea, care nu ma dezechilibra deloc, si in mijocul careia imi aflam downshiftingul meu familiar si prietenos.

De un an de zile imi exploatez revenirea urbana. Si ma bucur de nu mai pot. O jumatate din weekenduri le-am petrecut pe aiurea. Citesc de doua ori mai multe carti, ies de zece ori mai des in oras. Dorm, frate! Nu ma mai trezesc laptarul, cainii flamanzi, vantul la stresini, zapada cat casa sau centrala racita. Traiesc. Si mi-e bine. La multi ani!

Categorie:

introspectie, schimbare

Tagged with:

To do, to be, to have, to love. Toate-odata.

Una pe volan, una pe telefon. Imi vine sa stranut, dar nu mai am cu ce mana, asa ca ma straduiesc sa aman momentul.

Emailuri raspunse? Intalniri planificate? Cumparaturi gata? Proiecte livrate? Sedinta cu parintii? Cadouri luate? Telefoane intoarse la timp? Iesit cu prietenii? Pfui, gata!

Ce soi de adrenalina nebuna ne curge prin vine? In lumea asta in care (aproape) nimic nu ne mai ameninta existenta, intalnirile ‘de coroana’ in care dezbati soarta natiunii la serviciu si cursa cu obstacole din restul timpului par sa compenseze experienta noastra milenara a vietii-cu-pericole. Competitorii sunt armata adversa, balanta financiara – steaua de pe umar. De ce nu mergem mai incet? E de parca ne condimentam viata ca sa o scoatem din rutina. E de parca ne incaltam cu pantofi mai stramti ca sa ne bucuram cand ne-am descaltat. E un fel de spleen bizar cu care luptam, fara sa ne trimita nimeni la razboi.

Vorbesc cu paznicul parcarii de-acasa. Imi povesteste cu sufletul la gura de atacul celor 5 indivizi mascati asupra unor masini parcate in curte. „Doamna, sa vedeti cum au intrat in tromba, si eu m-am dus si…”. Omul vrea sa stea afara din bucluc, e clar. Si totusi..no bucluc, no fun, no life. Fara nerv. Ce mai povesteste? De ce traieste? De ce pazeste? CE PAZESTE? 🙂

S-a demonstrat stiintific ca multitaskingul mananca timp. Ca pierzi cel putin 10% din timp revenind la o sarcina intrerupta, sa ii reinnozi firul si sa o duci mai departe. S-a demonstrat stiintific ca lipsa obstacolelor duce la plictiseala, ca liniaritatea omoara starea alerta. S-a demonstrat stiintific ca traim 16 ore in loc de 24; stiti voi: vibratia Pamantului, centura de fotoni s.a.m.d. Si totusi.

Am la „Events” pe Facebook o invitatie catre o intalnire cu grupul de prieteni pe 21 decembrie 2012. O am de mai bine de un an de zile; invitatorul (se va regasi el, poate, citind aceste randuri), ne-a spus: „Va dau invitatia inca de pe acum, sa nu fiti, vezi-Doamne, ocupati, si sa ratati sfarsitul lumii din cauza vreunui deadline!”

Ah, ce bine c-am ajuns la semafor..Hapciu!