Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘timp’ Category

Ca sa uiti, tre’ sa-ti amintesti

De fapt, mai era un cuvant in titlu. Un cuvant mare cat un ocean, un verb al carui sens rastoarna munti si schimba semnificatii. Dar n-a mai incaput. Asa cum nu incape uneori nici in viata, si propozitiile ies stalcite si se schimba destine.

Verbul ala este ‘a putea’, iar titlul devine: Ca sa poti sa uiti, trebuie sa-ti amintesti. Eee, altceva, asa-i?

Dam la spate amintiri, intamplari, stanjeneli, tristeti, plansuri, goliciuni, jigniri. ‘Nu mai vreau sa-mi amintesc’, spunem. ‘Dau la spate, merg mai departe’, mai zicem. Dar uitam?

Ca sa pot sa merg mai departe, intai trebuie sa imi amintesc, apoi sa inteleg, iar apoi sa accept. Nu exista scurtaturi aici, cum nu poti sa spui ca, pentru a iesi pe strada, intai te imbraci si apoi te speli. Ah da, uneori mai merge sa iti pui suba si apoi, sub greutatea ei, sa-ti schimbi papucii cu ghetele. Dar acest mic siretlic nu e de folos aici.

Hai sa le luam pe rand.

IMG_0613

1. Sa-mi amintesc. Spre deosebire de computere, memoria noastra are suflet si tot ce isi aminteste e pictat emotional. Memoria unui lucru este un amestec de fapte petrecute si sentimente fata de cele de intamplate, fata de mine in fapte, fata de altii alaturi de mine. Reamintirea sterge asperitatile, inmoaie teama si infrumuseteaza lucrurile. Sau, dimpotriva: ingrozeste, urateste, hiperbolizeaza. Sa-mi amintesc inseamna sa retraiesc, de fiecare data altfel decat atunci cand s-a intamplat.

2. Sa inteleg. De ce am reactionat asa? De ce nu am spus…. de ce nu am facut…? Ce-mi spune despre mine faptul ca m-am purtat intr-un anume fel? Dar despre ceilalti? Ce am invatat de aici? Daca nu pot invata ceva fie chiar si din cea mai urata intamplare, nu am sa pot sa o uit sau sa o inteleg niciodata. Cu ce sunt mai bun acum, chiar daca am trecut prin rau?

3. Sa accept. Daca suntem in general de acord ca, uneori, curiozitatea poate omori pisica, nu mai suntem la fel de convinsi de lucrul asta atunci cand vine vorba de oameni. imi pun intrebari, vreau sa aflu, vreau sa imi pastrez iluzia ca sunt o fiinta atat de rationala, incat tot ce fac si spun se aseaza la locul lui, ca un Tetris uman. Ca sa pot sa asez un fapt la locul lui, trebuie sa simt ca sunt altfel datorita lui; nu mai bun, nu mai rau…doar altfel. Asta inseamna sa accept, si apoi ii dau drumul din brate ca sa se aseze peste caramizile trecutului.

Reamintirea nu e maimutareala, e o reconstituire infidela a unei realitati careia nu-i gasim locul. A-mi accepta amintirile nu inseamna sa ma impac cu un fapt agasant din trecut, ci sa inteleg si sa asez la locul lui imaginea mea personala asupra unui fapt petrecut.

Ah, v-am spus cat de important e verbul acela mic? Caci putem, cu totii putem sa intelegem ca sa acceptam, si apoi sa uitam. Ca sa pot sa uit, trebuie intai sa-mi reamintesc.

Viitorul e fãcut dintr-o mie de azi-uri

Ah, iar e mâine, de ce e mereu mâine?

Si de ce mâinele ăsta arată mereu sisific, plin de liste cu lucruri de făcut și nici un to do de trăit, de mirosit, de simțit? De ce mereu credem că lucrurile astea vin mereu de la sine și că numai defăcutul trebuie notat ca să nu îl uităm, să nu se ducă?

Cine mai trăiește azi, dacă mereu e mâine?

demain

Colorez. Colorez mult. In cãrtile astea nou aparute în care mandalele orientale, readuse in actualitate de Jung, se cer si se lasã aduse la viata de o mana stangace sau de una dibace. Sau, în cazul meu, de o mânã stângace si de una dibace.

Cand ai colorat ultima datã? Când ai mãzgãlit ultima datã hârtia, fãrã un scop anume? La început, mã preocupa simetria culorilor, ca sã o urmez îndeaproape pe cea a formelor. Aleg fiecare creion, gândindu-mã dacã e cel potrivit. Din timp în timp, mã uit cât mi-a mai rãmas. Apoi mã uit la ceas – oare cât am sã avansez într-o jumãtate de orã? Si apoi realizez cã fac o gresealã fundamentalã: iau coloratul în piept ca pe o sarcinã zilnicã: delimitatã în timp, simetricã, cu scop, o nouã dovadã de performantã. E un esec. Un esec al omului modern de a mai face ceva pentru plãcerea de a face, de a se pierde într-un gest copilãresc, inutil si fãrã nici o rãsplatã.

Copilãria e despre azi. Coloratul e despre azi. Sã faci plãcintã cu brânzã e despre azi.
În vietile noastre de adulti, activitãtile noastre sunt despre mâine: proiectii, planuri (pe multi ani înainte) – planuri A si planuri B, desigur, scenarii dacã da si scenarii dacã nu, temeri, riscuri si succese.

Viitorul e fãcut dintr-o mie de azi-uri. El nu existã acolo undeva, asteptându-ne sã ajungem la el. Tu ce ai fãcut azi?

To do, to be, to have, to love. Toate-odata.

Una pe volan, una pe telefon. Imi vine sa stranut, dar nu mai am cu ce mana, asa ca ma straduiesc sa aman momentul.

Emailuri raspunse? Intalniri planificate? Cumparaturi gata? Proiecte livrate? Sedinta cu parintii? Cadouri luate? Telefoane intoarse la timp? Iesit cu prietenii? Pfui, gata!

Ce soi de adrenalina nebuna ne curge prin vine? In lumea asta in care (aproape) nimic nu ne mai ameninta existenta, intalnirile ‘de coroana’ in care dezbati soarta natiunii la serviciu si cursa cu obstacole din restul timpului par sa compenseze experienta noastra milenara a vietii-cu-pericole. Competitorii sunt armata adversa, balanta financiara – steaua de pe umar. De ce nu mergem mai incet? E de parca ne condimentam viata ca sa o scoatem din rutina. E de parca ne incaltam cu pantofi mai stramti ca sa ne bucuram cand ne-am descaltat. E un fel de spleen bizar cu care luptam, fara sa ne trimita nimeni la razboi.

Vorbesc cu paznicul parcarii de-acasa. Imi povesteste cu sufletul la gura de atacul celor 5 indivizi mascati asupra unor masini parcate in curte. „Doamna, sa vedeti cum au intrat in tromba, si eu m-am dus si…”. Omul vrea sa stea afara din bucluc, e clar. Si totusi..no bucluc, no fun, no life. Fara nerv. Ce mai povesteste? De ce traieste? De ce pazeste? CE PAZESTE? 🙂

S-a demonstrat stiintific ca multitaskingul mananca timp. Ca pierzi cel putin 10% din timp revenind la o sarcina intrerupta, sa ii reinnozi firul si sa o duci mai departe. S-a demonstrat stiintific ca lipsa obstacolelor duce la plictiseala, ca liniaritatea omoara starea alerta. S-a demonstrat stiintific ca traim 16 ore in loc de 24; stiti voi: vibratia Pamantului, centura de fotoni s.a.m.d. Si totusi.

Am la „Events” pe Facebook o invitatie catre o intalnire cu grupul de prieteni pe 21 decembrie 2012. O am de mai bine de un an de zile; invitatorul (se va regasi el, poate, citind aceste randuri), ne-a spus: „Va dau invitatia inca de pe acum, sa nu fiti, vezi-Doamne, ocupati, si sa ratati sfarsitul lumii din cauza vreunui deadline!”

Ah, ce bine c-am ajuns la semafor..Hapciu!

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: