Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘Psihologie si psihoterapie’ Category

Viata publica, viata privata, viata secreta

Cu toii traim cate trei vieti, aflu: una publica, una privata si una secreta. Filmul din seara asta, o minunata comedie neagra si drama existentiala o expune pe ultima magistral. Dar si util?

Filmul lui Paolo Genovese ne arata un joc ca o rule ruseasca: la o cina, 7 prieteni (ce numar simbolic!) decid, cumva constrangandu-se unul pe altul, sa isi tina telefoanele pe masa si sa share-uiasca toate apelurile si mesajele pe care le primesc.

Tradari, qui pro quo-uri, eclipse de luna, copii, azile, Steve Jobs, inele, mustati, gnocchi, dispecerate, cercei, mastoplastii, chiloti, virtual, real, totul se amesteca intr-o comedie in care razi cu lacrimi, ca apoi sa taci cu sufletul la gura.

De mult n-am mai vazut atata finete regizorala. Si inca o data, filmele europene sunt mai bune de 500 de ori decat cele americane. Pentru ca nu stii cand te lovesc, pentru ca isi considera privitorul destept si insetat sa priveasca un film al carui final nu e deloc previzibil. Spre deosebire de filmele de peste ocean, in Europa nu e nevoie de pistoale, sange, avioane prabusite si cataclisme ca sa tulburi profund. In ‘Perfetti sconosciuti’, singurele doua lucruri previzibile e ca gnocchi cu spanac au fost excelente, iar eclipsa de luna – temporara. Dar viata  celor sapte, cum va merge ea mai departe?

Vedeti filmul asta (e acum in cinematografe), radeti, priviti-va serios. Niciodata nu ai trei vieti, caci cea secreta e atata timp secreta pana iti pui telefonul pe masa, aceasta cutie neagra a existentei noastre.

Cultura consecintei

Tu cum iti pedepsesti copilul? oh, stai, poate nu il pedepsesti…sau?

Reactia spontana e cel mai simplu mod de reactie. Ai facut – primesti. N-ai facut – primesti. O bomboana sau o palma, tot te alegi cu ceva pana la urma. Dar ce inveti din asta? Afli, de fapt, ca exista o legatura inefabila si absconsa intre o nota si o prajitura sau intre o farfurie nespalata si un film aleator de la TV. Si atunci intreb din nou: Ce Inveti din asta?

IMG_0629

Am crescut cu totii in mantra parintelui atotputernic, care poate sa iti taie portia de fericire, masurata in timp cu mingea afara, vorbit cu prietenii la telefon sau jucat jocul preferat doar pentru ca poate sau pentru ca are dreptul. Indiferent ce faceai rau, rezultatul era, mai mereu, deprivarea de ceva la care tineai. Evident, lucrul asta nu te face decat sa porti urmatorul dialog interior:

– Oare unde o fi pus….? Lasa ca-l gasesc eu!

– Lasa ca ma fac eu mare si atunci….

– Ce, crede ca daca mi-a luat tableta, o sa mai fac ceva? 

Si lacrimile. Oh, lacrimile! Aceste mici si crocodilesti perle, gata oricand sa se rostogoleasca pe obraz pentru o cauza buna, cu sau fara motiv.

Ce nu invatam insa din tot acest joc de putere este o relatia fireasca dintre cauza si efect, dintre fapta si consecinta. Pedeapsa pentru ce n-am facut si trebuia sa fac sa pentru ce am facut si nu trebuia decurg firesc din actiunea sau non-actiunea noastra este insasi consecinta, urmarea fireasca a actiunilor noastre. Felul in care ne pedepsim copiii insa e felul insusi in care noi am fost pedepsiti.

Poveste reala.

In 2008, eram un curs de dezvoltare personala la Londra. Regula pe toata durata cursului: fara cafea, ciocolata sau bauturi pe baza de cola. 20 de interdictii, acceptate pe semnatura de fiecare dintre noi. Dupa fiecare pauza si intre zile, o data adunati in plen (eram vreo 60 de oameni), venea intrebarea de la traineri: ‘Cine a calcat pe bec?’. Urmau, desigur, marturisirile voluntare si discutiile in grup.

IMG_0630

– Eu, zise Michael si se ridica rusinat. Am baut o cola.

– De ce?

– Pentru ca o comandasem.

– Si?

– Si mancarea pe care ai dat bani nu se arunca.

– Pentru ca…?

– Pentru ca ai dat bani pe ea.

– Si daca o lasi acolo?

– Nu ai voie sa nu termini ce ai in fata ta.

– De ce?

– Pentru ca altfel nu primesti desertul.

– Si daca nu primesti desertul?

– Primesti o palma.

– Cine zicea asta, cine facea asta?

– Mama mea, sopteste cu ochii in lacrimi uriasul de 40 de ani.

Toata lumea din sala isi priveste varful pantofilor. Nimeni nu vrea sa fie Michael, aproape toata lumea a fost candva (sau este) mama lui Michael.

Un copil care nu a inteles nimic. Un adult ale carui gesturi automate si de neinteles au radacini adanci. Un copil pe care arbitrariul pedepselor l-a facut sa nu intelega ce e o cauza, un efect, o consecinta sau doar o rezultanta fara noima a furiei unui parinte exasperat. Niciodata stimularea motivatiei extrinseci nu a reusit sa sa duca la construirea unei motivatii intrinseci sanatoase si durabile.

Pana la urma, atunci cand NOI INSINE nu facem ce trebuie, ne pedepseste cineva sau ne rusinam noi?

 

Ca sa uiti, tre’ sa-ti amintesti

De fapt, mai era un cuvant in titlu. Un cuvant mare cat un ocean, un verb al carui sens rastoarna munti si schimba semnificatii. Dar n-a mai incaput. Asa cum nu incape uneori nici in viata, si propozitiile ies stalcite si se schimba destine.

Verbul ala este ‘a putea’, iar titlul devine: Ca sa poti sa uiti, trebuie sa-ti amintesti. Eee, altceva, asa-i?

Dam la spate amintiri, intamplari, stanjeneli, tristeti, plansuri, goliciuni, jigniri. ‘Nu mai vreau sa-mi amintesc’, spunem. ‘Dau la spate, merg mai departe’, mai zicem. Dar uitam?

Ca sa pot sa merg mai departe, intai trebuie sa imi amintesc, apoi sa inteleg, iar apoi sa accept. Nu exista scurtaturi aici, cum nu poti sa spui ca, pentru a iesi pe strada, intai te imbraci si apoi te speli. Ah da, uneori mai merge sa iti pui suba si apoi, sub greutatea ei, sa-ti schimbi papucii cu ghetele. Dar acest mic siretlic nu e de folos aici.

Hai sa le luam pe rand.

IMG_0613

1. Sa-mi amintesc. Spre deosebire de computere, memoria noastra are suflet si tot ce isi aminteste e pictat emotional. Memoria unui lucru este un amestec de fapte petrecute si sentimente fata de cele de intamplate, fata de mine in fapte, fata de altii alaturi de mine. Reamintirea sterge asperitatile, inmoaie teama si infrumuseteaza lucrurile. Sau, dimpotriva: ingrozeste, urateste, hiperbolizeaza. Sa-mi amintesc inseamna sa retraiesc, de fiecare data altfel decat atunci cand s-a intamplat.

2. Sa inteleg. De ce am reactionat asa? De ce nu am spus…. de ce nu am facut…? Ce-mi spune despre mine faptul ca m-am purtat intr-un anume fel? Dar despre ceilalti? Ce am invatat de aici? Daca nu pot invata ceva fie chiar si din cea mai urata intamplare, nu am sa pot sa o uit sau sa o inteleg niciodata. Cu ce sunt mai bun acum, chiar daca am trecut prin rau?

3. Sa accept. Daca suntem in general de acord ca, uneori, curiozitatea poate omori pisica, nu mai suntem la fel de convinsi de lucrul asta atunci cand vine vorba de oameni. imi pun intrebari, vreau sa aflu, vreau sa imi pastrez iluzia ca sunt o fiinta atat de rationala, incat tot ce fac si spun se aseaza la locul lui, ca un Tetris uman. Ca sa pot sa asez un fapt la locul lui, trebuie sa simt ca sunt altfel datorita lui; nu mai bun, nu mai rau…doar altfel. Asta inseamna sa accept, si apoi ii dau drumul din brate ca sa se aseze peste caramizile trecutului.

Reamintirea nu e maimutareala, e o reconstituire infidela a unei realitati careia nu-i gasim locul. A-mi accepta amintirile nu inseamna sa ma impac cu un fapt agasant din trecut, ci sa inteleg si sa asez la locul lui imaginea mea personala asupra unui fapt petrecut.

Ah, v-am spus cat de important e verbul acela mic? Caci putem, cu totii putem sa intelegem ca sa acceptam, si apoi sa uitam. Ca sa pot sa uit, trebuie intai sa-mi reamintesc.

8 mituri despre varsta de mijloc

Care e prima reactie pe care o putem avea cand aflam ca un zoolog (si, mai rau, unul care isi castiga painea ca veterinar la Cambridge University) si-a permis sa scrie o carte intitulata „Varsta de mijloc. O istorie naturala”* despre – nu-i asa? – rasa superioara, Omul? Am pufni superior pe nas si am spune ca omu’ nu se pricepe decat sa vorbesca, in cel mai bun caz, despre cai. Oare? Ce ziceti despre veterinarul care isi incepe cartea asa: ‘Ce e varsta de mijloc? Daca intrebi un medic, iti va vorbi despre menopauza. Daca intrebi un sociolog, o sa iti spuna despre cuibul gol si despre toleranta fata de adolescenti. Daca vorbesti cu un economist, o sa iti arunce inapoi vorbe precum varful carierei profesionale, intoarcerea mamelor la serviciu si economisirea pentru pensie. Daca intrebi un prieten, o sa iti aminteasca despre momentul in care s-a privit in oglinda si si-a dat seama  ca incepe sa semene cu parintii sai. Dar oare vreunul din lucrurile astea defineste cu adevarat intervalul de varsta cuprinsa intre 40 si 60 de ani?’

Varsta de mijloc e acea perioada din viata noastra in care coexista evolutia si deteriorarea, ceea ce inseamna ca oamenii de varsta medie nu sunt nici cruciali pentru evolutie, asa cum sunt tinerii, si nici irelevanti pentru evolutie, asa cum sunt varstnicii. Da, e o incorectitudine politica, dar la ce te astepti de la un veterinar? 🙂

img_0494

De ce 8 mituri si nu magicul 10? Habar n-am. Sunt fapte, idei, ganduri, evidente si ipoteze pe care le-am adunat din carte (autorul nu a intentionat sa faca o astfel de lista si nici nu a facut-o 🙂 ), si am amestecat totul cu experienta celor 42 de ani ai mei.

1. Timpul trece mai repede cand esti mai ‘batran’. In tinerete, viata este ‘dilatata’ de atatea si atatea noi provocari, in vreme ce varsta de mijloc pare ca se prabuseste in fata ochilor nostri, dezbracata de orice experienta proaspata. Ati trecut de 40 de ani si va duceti in vacanta in acelasi loc? Don’t.

2. Oamenii de varsta medie sunt frustrati atunci cand nu pot controla lucrurile. Inainte sa va ganditi la exemple de persoane care manifesta exact acest gen de frustrare, sa ne gandim ca exista cel putin doua categorii de oameni: cei care si-au atins scopurile si care, privind inapoi, isi amintesc istorii afirmative, de succes din viata lor si, pe de alta parte cei care, vazandu-si visele, planurile si sperantele indepartandu-se, devin furiosi, frustrati si amari deoarece constientizeaza, in acelasi timp, ca posbilitatea de a schimba ceva se estompeaza si ea.

3. Oamenii trecuti de 40 de ani sunt mai conservatori din punct de vedere social si politic. ‘Creierul uman de varsta medie este cea mai puternica si flexibila masina de gandit din universul cunoscut.’, zic Bainbridge, constatare care, la prima vedere, nu e de natura sa contrazica acest al treilea mit. Pana la 40 de ani insa, experimentele majore au fost facute, parti-pris-urile politic testate, culoarea parului aleasa, partenerul stabilit etc. Pe de o parte, daca imi schimb concluziile la care am ajuns pana la varsta asta, inseamna ca nu recunosc valoarea tuturor experientelor si testelor anterioare; pe de alta parte, imi pierd reperele pe baza carora mi-am trait jumatate din viata. E mai greu sa convingi oamenii de peste 40 de ani ca merita sa arunce peste umar mare parte din bagajul care i-a adus teferi prin viata pana la aceasta varsta.

4. Dupa 40 de ani, viata sexuala scade in intensitate, frecventa si nivel al satisfactiei pe care o ofera partenerilor. Creierul este cel mai mare organ sexual al omului, se stie, iar sexul la o varsta matura e cea mai inalta forma de commitment, de angajament intre doi adulti. Creierul este, in cea mai mare parte, responsabil pentru mult-temuta disfunctie erectila. Etologia ne spune insa ca, departe de a fi vorba de o simpla scadere a performantei sau de o ‘lipsa de chef’, natura descurajeaza sexul (cu consecinta lui fireasca: procrearea) pentru a proteja o generatie de copii potential nascuta din parinti prea batrani si de a se asigura ca generatia de oameni trecuti de prima tinerete isi concentreaza toate fortele si toata atentia pe educarea si cresterea copiilor deja nascuti. Bainbridge spune chiar ca, dupa 40 de ani, viata sexuala se relaxeaza, pentru ca ‘O data ce sexul isi pierde rolul de a genera copii, tot ce-i mai ramane este umanitatea sa’.

img_0495

5. Intre 40-60 de ani, barbatii manifesta o criza a varstei de mijloc. Daca pornim de la biologie, cele mai apropiate rude biologice ale noastre – maimutele mari – sunt profund ne-monogame. Si cu toate astea: cati dintre primii zece barbati d 40 de ani casatoriti pe care ii cunoasteti si-au cumparat masina sport, au divortat si si-au luat o amanta cu 15 ani mai tanara? Aud? Exact, nici eu nu stiu prea multi.

6. Barbatii pot face copii pana la orice varsta. Da, femeile sunt intr-adevar cel mai afectate, insa, in pofida faptului ca mai multi barbati celebri au facut copii la varste inaintate (Chaplin la 73 de ani, tatal lui Julio Iglesias – la 89 de ani), sunt dovezi clare care spun ca boli precum Alzheimer, tulburarea bipolara sau epilepsia pot fi cauzate de paternitatea tarzie.

7. Sindromul cuibului gol este traumatizant pentru toate cuplurile. In epoca moderna, coexista doua etape de viata aproape opuse: pe de o parte, parinti care la 40 de ani se bucura de aparitia primului copil, iar de pe alta parte, la aceeasi varsta, alti parinti isi vad copiii post-adolescenti parasind casa parinteasca pentru a porni pe drumul propriu. Am scris mai mult despre acest subiect in revista Psychologies, aici: http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/ce-este-sindromul-cuibului-gol-2145167.

8. Dupa 40 de ani, viata e mai usoara: oamenii au copii, o casa, o cariera. Ei nu sunt inca batrani si bolnavi si se pot bucura de viata. Reversul medaliei poate fi insa si altul, cel mai adesea: ei sunt o ‘generatie-sandvis’ intre parinti bolnavi si adolescenti cu nevoi emotionale speciale, care trec printr-o perioada dificila.

in final, ramanem, insa, cu bucuria ca existam, ca am parcurs cu succes o jumatate de viata, cu teama ca dupa inca o jumatate nu vom mai fi, si cu intrebarea daca puteam sa traim altfel. Pentru Bainbridge, insa, concluzia, cu inima ceva mai usoara, este ca

‘Multi dintre noi inca mai vrem sa aratam ca Luke sau Leia, intr-un moment in care naturii nu-i mai pasa daca ajungem sa aratam ca Yoda.’

img_0496

_____________

Varsta de mijloc, pe scurt, dupa Bainbridge:

– a cincea si a sasea decada de viata

– un punct de echilibru intre ‘ceasul vietii’ si ‘ceasul mortii’

– un stadiu in viata omului cand rolul nostru se muta de la procreare si crestere la sustinere materiala si transmisie culturala

– cand corpul incepe sa arate mai putin indispensabil (redau si in engleza, pentru cat de savuros suna: ‘when the ‘soma’ really starts to look disposable.’)

– varsta la care oamenii sunt extraordinar de eficienti cu energia fizica pe care o consuma.

– cel mai inalt punct intelectual si cognitiv al celei mai inteligente fiinte din univers.

– perioada cand natura, semnificatia, valoarea si urgenta timpului perceput se schmba cu totul.

– balanta perfecta intre cognitie si emotie.

_____________

*David Bainbridge, ‘Middle Age. A Natural History.’, Portobello Books, 2012.

Lecție de wrestling

E ușor să-ți privești timpul în față.  Ia o foaie de hârtie și desenează repede trei cercuri. Apoi scrie pe ele T, P, V, in ce ordine vrei tu. Nu, nu te gândi prea mult, gândirea în exces omoară spontaneitatea. Unde e cercul cu T? În stânga? în dreapta? Jos? Sus? Mare? Mic?

În cabinetele de psihoterapie, jocul ăsta poate dura mult timp, însă acum, în lupta de azi cu timpul, când totul e comprimat şi pe repede-nainte, durează cât vrei tu. Haide, mai aruncă un ochi, îţi place cercul tău? Cum, care? Cel pe care ai scris T.

Unde îţi şade trecutul, acolo îţi va sta şi capul, s-ar fi scris în poveşti, dacă Ispirescu ar fi fost cât de puţin interesat de filosofie.

banco-de-tiempo

Da, adică la cercul ăla te vei gândi cel mai mult, în sfera aia a vieţii tale vei trăi cel mai mult cu mintea. Dacaă cercul T nu e la stânga, e nasol. Dacă e mai mare decât celelalte, e nasol. Dacă e mai sus, e nasol. Dacă acum te gândeşti doar la el, e nasol. Nu da vina pe lipsa talentului la desen, inconstientul nimănui nu ştie desena. E urât desenul, parcă ai vrea să-l mai faci o dată? Ghinion, nu se poate, de câte ori poţi să îţi iei viaţa de la capăt? Lasă-l aşa, neşters, nemăzgălit, şi încearcă să înţelegi unde e capul tău acum, în care dintre cercuri. Doare? ‘Cicatricele sunt dovezi că trecutul a fost real.’, spunea un călător*.

Mintea e în T? Nu trăieşti în prezent, tot ce era important s-a întâmplat cândva, demult, acum e totul o reluare, o poveste, un draft. Nu eşti fericit.

Mintea e în P? Poţi să te bucuri, esti mindful, cum ar spune unii, eşti centrat în tine, te valorizezi, ar constata alţii.

Mintea e în V? Alooo, viitorul e făcut dintr-o mulţime de azi-uri, aşa că nu mai visa! Tine minte:

‘Modul în care ne petrecem zilele este, desigur, modul în care ne petrecem viețile.’**

 

clepsidra

Eşti epuizat, ştiu. La fel am fost şi eu atunci când am decis pentru prima oară să fac wrestling cu timpul. Apoi, privindu-mi cercurile imperfecte, mi-am dat seama că, de fapt, mă lupt cu mine. Că timpul nu există, în afara clipei pe care o trăiesc acum. Că, în sfârşit, ‘chiar dacă timpul este real, a înțelege atât cu gândul, cât și cu sufletul că timpul nu este important reprezintă poarta către înțelepciune.’** 

Nu e important să desenezi cercuri perfecte. Viaţa nu e rotundă. Nu e nici măcar important să le colorezi frumos. Viaţa e, uneori, vintage, alb-negru, sau poate sepie. Din când în când, invită timpul la o partidă de wrestling. Şi abia atunci când îl arunci în corzi teatral, non-violent, şi el cade la pământ ameţit pentru o vreme, simte că timpul e ceea ce faci tu din el: trei cercuri imperfecte pe hârtie.

___________________________________

*Cătălin Vrabie, ‘Pierdut in Nepal şi Laddakh’, Editura Neverland, 2014.; **Annie Dillard în ‘Hygge. Arta daneză de a trăi bine’, Editura Publica, 2016.; ***Bertrand Russell.

Bun, mai, cel.

Cand te ocupi sa alergi dupa Sinele tau ‘mai bun’, cel care esti aici si acum se chirceste in asteptare si imbatraneste.

‘Nu sunt destul de bun’, imi sopteste clientul meu, lasand ochii in jos. Mi-am ratat viata.’ ‘A cui e vocea care spune asta’, il intreb. Se mira si tace.

image

De obicei, „nu sunt destul de bun” vine in fata noastra imbracat in patru tipuri de haine: competenta (profesionala), corpul (cum arat), identitatea (cine sunt) si relatiile (cine ma apreciaza).

1. Competenta

Sentimentul ca nu fac destul, cantitativ sau calitativ, nu muncesc bune, nu castig destui bani, nu stiu suficient. Nu sunt suficient de destept!

2. Corpul

Prea urat, prea slab, prea scund, prea inalt, prea osos, piciorul prea mare, o alunita in plus…. Nu arat destul de bine!

3. Identitatea

Senzatia ca sunt un om ‘gresit’ – femeie in loc de barbat, negru in loc de alb sau galben sau rosu…, prea tacut, prea vorbaret, prea insistent, nu destul de perseverent…Mi-e rusine cu mine asa cum sunt!

4. Relatiile

Convingerea ca voi fi iubit numai daca sunt……., unde la …….. intra competenta, corpul, identitatea si orice alta forma de conditionare am fost obligati sa invatam si sa performam. Iubirea conditionata e cel mai mare rateu pe care il poate da un parinte in relatia cu copilul lui. ‘Te iubesc daca…’ si ‘Te iubesc cand…’ sunt armele care ucid incet personalitatea unui copil.

Vocea critica, pe care o aud spunandu-mi ca mai am de lucrat la mine insumi ca sa merit sa fiu iubit nu e vocea mea, ci a parintilor mei si a parintilor parintilor mei care mi-au spus ca ma iubesc ‘daca’ si ‘atunci’.

– Cum era cand luai o nota mica?, il intreb, si clepsidra de pe masa isi cerne timpul in picuri de nisip.

– Ma bateau.

– Si cand luai o nota mare?

– Ziceau ca asa trebuie, nu se intampla nimic. Ma bucuram cand luam o nota mare numai pentru atunci era liniste si nu se intampla nimic.

Vocea. Vocea asta, care nu e a mea, si care a devenit a mea, parintele asta normativ care ma critica intr-una si care tot eu imi sunt mie insumi. Tata. Mama. Stima de sine scazuta, anxietate, furie, toata viata, mereu, in fiecare zi.

Ah, ce simplu e sa-i inchizi gura Vocii cu alcool, mancare, mai multa munca! In loc sa o innabusim insa, cum ar fi sa-i schimbam scenariul si sa spunem: ‘Esti vocea mea, si vei spune ce vreau eu sa spui!’ E vocea mea, pe care mi-o iau inapoi.

Cand te ocupi sa alergi dupa Sinele tau ‘mai bun’, cel care esti aici si acum se chirceste in asteptare si imbatraneste. Cand te ocupi sa ocrotesti ceea ce ai, Sinele tau de aici se ridica si umbla.

 

 

Un moft. O mofetã

„Comment ça va? Comme-ci, comme-ci, comme-ci, comme ça…” La motelul ‘Poiana Zanelor’, batranii danseaza afara, la terasa. Saluri pe umeri. Zambete timide. Traiesc, se bucura, se mira si asta e destul.

O mofeta e o intoxicare programata, controlata si benefica cu codoi. La fel si baia aferenta, inainte de care baiesita ne avertizeaza de fiecare data: „Nu va balaciti! Stati linistiti! Nu vorbiti!”.

– Ce mama dracu’ sa fac eu la bai, ziceam, superior, acum vreo doua luni, cand subiectul a fost ridicat la fileu. Acolo sunt numai mosi si babe care au recitit de curand basmul lui Ispirescu.

image

Sergiu, 45 de ani, doua AVC-uri; vorbeste greu si merge in baston. Inalt, falnic. Fost corporatrist.
George, academician. Multe seturi de decenii. Inalt, suplu. Merge saltat si se plimba mult.
Gina, din Israel. La 93 de ani, cu pasi elastici, vine in fiecare zi la kineto. De 50 de ani, fara scuze, la 6 dimineata e zilnic la bazin. O sa treaca de suta fara mirari.

Glezna mea mexicana doare. Mofetele ard picioarele. Salina imi alina sinusurile. Kinetoterapia – pe uscat si-n apa, de la 8 dimineata, pe nemancatelea si neimpartasitelea cu sfanta cafea – ii vine de hac spatelui meu imobilizat timp de multe ore zilnic pe scaun la birou.

Seara, oamenii se plimba in grupuri mici. Auzim franturi de fraze ale celor care trec pe langa noi:
„Am o pensie bunicica, 1600 de lei, pot sa vin aici in fiecare an.”
„Dupa ce i-a pus mana, a realizat ca era barbat…hihihi!…hohohoho!” Ma uit lung dupa babele in trening care isi povestesc indiscretii, printre vaitaturi si retete de mancare.

Dorm 10 ore pe zi. Citesc o carte pe zi. Ma plimb mult. Aerul curat e atat de tare, incat nu mai folosesc picaturi de nas. Mananc bine si sanatos. Imi vindec ultima jumatate haotica de an si ma pregatesc pentru a doua parte a vacantei, pe coclauri, cum imi place.

Luam lucrurile ca de la sine intelese. For granted, cum ar zice cei care se chinuie sa-si aminteasca cum se spune in romana chestia asta.

– Uite cate stele sunt pe cer in noaptea asta!, zic. Ce sunt stelele, de fapt? Corpuri ceresti care-si iau lumina de la soare. Energia. Dar noi, de unde, in goana zilnic nebuna dupa achievement? Dupa ‘in fiecare an, mai mult’?

„Comment ça va? Comme-ci, comme-ci, comme-ci, comme ça…” La motelul ‘Poiana Zanelor’, batranii danseaza afara, la terasa. Saluri pe umeri. Zambete timide. Traiesc, se bucura, se mira si asta e destul.

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: