Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘Psihologie si psihoterapie’ Category

332 de zile

În Marea Britanie, The Royal Statistical Society a dat publicității cifrele esențiale ale anului 2020. Câștigător a fost numărul 332, care reprezintă numărul de zile scurse între publicarea secvenței genetice a Covid-19 (11 ianuarie) și prima administrare a vaccinului anti-covid creat de Pfizer (8 decembrie).

De asemenea, se pare ca populația planetei a petrecut anul acesta, cumulat, 5.5 milioane de ani pe Zoom, în timp ce doar trei din cinci cetățeni ai lumii au avut în 2020 acces la facilități de spălare a mâinilor. Faptul că 4 miliarde de oameni au fost carantinați în același timp a fost o experiență absolut inedită.

E mare tentația să privim modul în care oamenii au reacționat la criza Covid prin prisma reacțiilor lor publice (în special în spațiul virtual) și a modificării obiceiurilor (mai ales de socializare, cumpărare și consum). Uităm însă că toate aceste manifestări au cauze mult mai profunde, de la viziunea asupra vieții și până la relația cu autoritatea și statutul social și profesional. Tot ce au pus însă în coș în acest an are legătură cu interacțiunile lor sociale, cu modul în care se raportează la hrană, la frumusețe, la consumul de media, la relația cu banii și cu semenii lor. Lanțul cauzal este reprezentat vizual mai jos:

No alt text provided for this image

Anul 2020 nu este un hiatus între înainte și după. Au fost multe momente de ruptură în istoria omenirii, care au modelat comportamente și au dus lucrurile mai departe. Anul care tocmai s-a încheiat a fost precum ghinda înfiptă în gheață a lui Scrat din Ice Age: chiar dacă pare că a stat nemișcată, a provocat fisuri, crăpături și mișcări în gheața din jurul său, ceea ce a dus, până la urmă, la crăparea calotei glaciare. Dincolo de metaforă insă, acest an a avut șansa de a fi fost un moment de resetare a comportamentelor cvasi-automate ale oamenilor, de regândire a ceea ce este important, un moment de conștientizare.

Cu siguranță, 2020 a favorizat exprimarea unor opinii paradoxale, cu mari distanțe între Ce Spun consumatorii, factor-cheie pentru a le înțelege aspirațiile, și Ce Fac consumatorii, ceea ce le nuanțează comportamentele. Acest ecart între ideal si realitate este motivul principal pentru care majoritatea companiilor au ales sa realizeze comunități online imersive, pentru a explora tensiunile între declarativ (în care consumatorii repetă adesea mesajele din media), motivațiile profunde (teama, de exemplu) și mai ales contradicțiile dintre cele două.

Cu siguranță că nimeni nu va declara că în 2020 a cumpărat mai multă vopsea de păr și mai puțin deodorant decât de obicei, chiar dacă datele de vânzări asta arată. Și desigur că nimeni nu va posta pe rețelele sociale faptul că mănâncă mai multe snack-uri, ci doar că fac mai multă yoga acasă. Și, în sfârșit, nimeni nu va recunoaște că a folosit mai multe prezervative după încheierea carantinelor și nu în timpul acestora, în afară de Reckitt, care și-a dublat vânzările pe această categorie de produse abia după jumătatea anului.

În multe țări, printre care și România, consumatorii au revenit la mărci familiare, cunoscute anterior. În același timp, și retailerii au preferat să lucreze cu companiile multinaționale, mai stabile și care au putut să gestioneze mai bine lanțul de aprovizionare în comparație cu start-up-urile sau companiile mici. Ca urmare, companii precum Unilever, P&G și RB au raportat creșteri mai mari decât cele cu care erau obișnuite în anii anteriori.

Privind de la o distanță suficient de mare pentru a vedea în perspectivă, un lucru important, pe lângă explozia online-ului, precauția în cumpărare și reticența la mărci noi, este polarizarea consumatorilor, ceea ce face companiile să își revizuiască liniile de produse și portofoliul de mărci (Mondelez, Nestlé și Danone sunt doar câteva exemple în acest sens). Polarizarea consumatorilor determină companiile să își adapteze produsele pentru două categorii de consumatori între care prăpastia crește: pe de o parte, produsele mai ieftine sunt pe creștere în rîndul consumatorilor puternic afectați de criza financiară și șomaj, din cauza dificultăților întâmpinate de companiile pentru care lucrează sau de industriile în care acestea activează. În același timp, consumatorii mai bogați și-au văzut portofelele mai pline în 2020, pentru că nu au mai putut face anumite tipuri de achiziții, cum ar fi vacanțele sau ieșirile la restaurant. Criza Covid nu a lăsat pe nimeni indiferent, numai că nu a avut numai perdanți.

‘Lumea de după‘ este, uneori, o întoarcere la lumea de dinainte. Vedem asta întâmplându-se în China, unde Golden Week a fost un real succes. În Săptămâna de Aur, sărbătoare națională care durează 8 zile și a cărei ultimă ediție s-a desfășurat în luna octombrie, 19 milioane de vizitatori au venit în Wuhan, oraș care deja primește cu 40% mai mulți vizitatori decât anul trecut, iar creșterea frecventării barurilor, cluburilor de noapte și a restaurantelor este exponențială.

Toți consumatorii însă, indiferent de puterea lor de cumpărare, au așteptări în creștere – vor o calitate mai ridicată, produse mai disponibile, viteză mai mare, alegeri mai multe, valoare mai ridicată – și totul în același timp, ceea ce creează o ecuație aproape imposibilă pentru retaileri.

Demografic vorbind, companiile primesc provocări și din partea generației Z, care are o abordare diferită în ce privește consumerismul comparativ cu generațiile mai mature. Z pun mai puțin accent pe consum și mai mult pe sustenabilitate și sens. Criza Covid a accelerat acest trend și l-a dus și înspre celelalte generații. Rămâne de văzut cât de puternic va fi el când restricțiile se vor ridica și oamenii vor putea alege liber dacă și pe ce să își cheltuie banii.

Condiția pentru a nu ne face iluzii cu privire la lumea post-Covid este să înțelegem ce este realitate și ce este construct imaginat de noi, mai ales într-un context în care criza sanitară este departe de a se fi terminat și în care comportamentele ne sunt mai degrabă impuse decât alese. Vom asista oare la ceea ce se numește déjà revenge travel și revenge buying, excursii și cumpărături în exces din răzbunare pentru frustrările trăite în 2020?

Se vorbește foarte mult despre nou, despre schimbare, ca și cum toată lumea ar fi așteptat un moment de ruptură pentru a se reinventa. E o foame de nou în lume, de la noul consumator la noi obiceiuri de cumpărare. De unde obsesia pentru nou, oare chiar putem spune ca această criză a schimbat totul? Consumatorul anului 2021 nu va fi, cu siguranță, un animal social necunoscut, o entitate care se inventează acum, ci un om familiar, bucuros să poată lăsa în urmă un an atât de altfel.

În pragul celui de-al treilea val de carantină mai mult sau mai puțin parțială în importante țări europene, nu putem deocamdată să vorbim de o normalizare a comportamentelor, ci suntem încă martorii unor comportamente în flux, în mișcare, și nu putem ști cu exactitate ce va rămâne și ce nu. În fața noilor valuri Covid, a noilor restricții și a economiilor care suferă, comportamentul consumatorilor este în continuare puțin predictibil.

(articolul a apărut ca guest editorial in numărul pe luna ianuarie al Revistei Progresiv).

Publicitate

Categorie:

Marketing, schimbare

Tagged with:

10 motive pentru care nu mi-a placut ‘Faust’


As putea sa numesc cinci, de fapt, ca am vazut doar putin peste jumatate din piesa. Da, blasfemie. Poti sa nu citesti mai departe daca nu poti sa treci peste chestia asta.

  1. E scarboasa gratuit  – amesteci in oala de noapte, maruntesti ce e acolo si imi arati, de ce? Pot sa-mi imaginez si eu ca dracul nu are nicio limita;
  2. Nu propune nicio escatologie – spre deosebire de Dante, de ex.
  3. Nu-mi demonstreaza nimic – sugereaza-mi raul, arata-mi-l, ok, dar apoi du-ma mai departe, integreaza-l si spune-mi ce inseamna asta;
  4. Nu ma ajuta sa inteleg nimic – ce fac eu cu viata mea din punctul asta, dupa ce am vazut piesa? M-a zguduit, bun, si apoi?
  5. E grandioasa pentru ca e grandioasa – Purcarete insusi spune ca s-a concentrat pe prima parte din Faust, pentru ca a doua nu e suficient de dramatica. Clar.
  6. E intensa, deci polarizeaza. Nu am vazut decat elogii. Sunt un om care nu pricepe, piesa nu are nicio critica in nicio tara din multele care au primit-o cu ovatii sau pur si simplu daca O critici esti prost si n-ai cultura?
  7. Stai cu genunchii la gura, urci pe o scara slaba de lemn, intr-un spatiu care nu are autorizatie la incendiu.  Inghiti o tona de praf si nu stii de ce.
  8. Arat virgine violate cu mainile insangerate de Dracul pentru ca, pe vremea lui Goethe, la 14 ani era legal sa te mariti, mai precizeaza Purcarete undeva. Ha!
  9. Iadul nu e asta, neaparat, tusele groase si scabroase sunt doar o mica parte din ceea ce poate trai un om. Suntem atat de abrutizati de trebuie sa fim tarati de par prin praf, sange si cacat ca sa mai reactionam la ceva?
  10. Atat de mult rau mi-a facut doar dupa 75 de minute, cand am depus armele, incat nu m-ar fi mirat ca usile sa fie inchise si sa nu putem iesi decat dupa ce se termina piesa.

Categorie:

stare de spirit

Viata ca o ciorna

‘Da-mi, Doamne, anii tineretii / Si mintea mea de-acum’, canta multi, nostalgic. Ceea ce, daca stai sa te gandesti, e un oximoron. Ce vrei sa fii, tanar sau intelept? Ambele. Pai nu se poate, coa’. Hai sa te mai intreb o data.

Nu degeaba hindusii au inventat samsara, roata reincarnarilor. Ce-i drept, ca nu-ti garanteaza nimeni ca data viitoare vei fi tot om sau, dimpotriva, hamsterul vecinului de la 3, dar orisicat, iti da o speranta ca mai poti sa mai incerci o data, de doua, de nouazecisinouadeori. Noua ne da speranta, europenilor, cand ne gandim la asta. Caci adeptilor hinduismului nu le da decat disperarea ca nu au reusit sa intrerupa ciclul si trebuie sa o ia de la capat. Daca nu ti-ai invatat lectia, te reincarnezi pe o treapta inferioara celei de la care ai plecat si o iei de la-nceput.

Milioane de carti de self-help iti spun cum sa-ti traiesti viata in asa fel incat sa nu iti para rau si sa privesti inapoi cu mandrie, nu cu manie. Asa ceva nu prea exista. In primul rand, pentru ca suntem imperfecti, pentru ca system 1 si system 2 si, in general, pentru ca ne grabim ca maimuta la banane si luam decizii gresite (mai bine orice decizie decat niciuna, nu?). 

Apoi, pentru ca traim in incertitudine si pasii pe care-i facem prin viata sunt sovaielnici si plini de indoiala. Oricate coloane cu ‘motive sa da’ si ‘motive sa nu’ desenam pe hartie si oricate SWOT-uri facem inainte de un pas important, sunt atatea si atatea serendipitati care fac toate pregatirile astea sa devina futile, incat, pentru a nu paraliza in indecizie, trebuie sa mergem inainte cu ceea ce pare a fi cea mai rezonabila alegere.

‘Mai bine sa imi para rau pentru ce am facut, decat pentru ce n-am facut’ e iar o fraza auto-motivanta care-l adoarme pe criticul din noi. ‘Ce voiai, ma, sa nu fi facut asta? Lasa, acuma sunt mai invatat, stiu ce sa fac data viitoare si o sa am ce povesti nepotilor! Am sa invat sa fac greseli noi, pe astea nu le mai fac, tot e ceva!’

Nu exista vieti perfect logice, timpi si decizii precise, CV-uri cu directii clare, joburi in care oamenii stau doar atat cat trebuie, copii impecabil crescuti si case Marie Kondo. Sunt om si nimic din ce e omenesc nu-mi e strain. Nici indecizia, nici frica, nici lasitatea, nici razgandirea, nici amanarea, nici…

Manuscrisul de mai sus e o opera de arta perena. Scrii, stergi, te intorci, gasesti sinonime mai bune, inserezi propozitii mai clare, desenezi cate un chip. Balzac, caci despre el e vorba, se zice ca pierduse intr-atat numarul personajelor sale, incat cate un personaj ucis in capitolul 3 reaparea senin in capitolul 8. Ca sa evite situatii de genul asta, Balzac si-a luat o serie de papusi si le-a agatat de gat etichete cu numele personajelor pe care le reprezentau. Cand omora cate un personaj, baga respectiva papusa in sertar. 

Sunt multe personaje in viata noastra. Jucam cu noi insine si cu ceilalti o gramada de roluri. Gresim, murim cate putin, metaforic, reinviem mai apoi, in alt capitol, si cu toate astea nu inseamna ca ne-am ratat viata. Numai religiile au cate o carte mare, groasa, scrisa alegoric si aluziv, care sa ne ghideze vietile. Cartea vietii fiecaruia dintre noi nu e inca scrisa. Si o scriem noi, asa cum ne pricepem mai bine, fara ca stersaturile, revenirile, petele de cafea sau de vin, lacrimile sau pastele cu sos scapate pe pagina sa o faca mai putin valoroasa.

In definitiv, ciorna lui Balzac pe care o vedeti aici este din ‘Iluziile pierdute’, ca atare de ce ni le-am transcrie frumos, pe curat? Ca tot n-o sa le regasim prea curand… O pagina care arata aseptic nu e transcrisul unei vieti reale.

Categorie:

introspectie, Literare

Tagged with:

Minimalist. Tinderist. Singur.

Îl bag încă o dată în priză. Nimic. Îl întorc pe toate părţile. NA-DA. Frustrarea creşte. Oare de când îl am? Ah, iată, se fac deja 10 ani, ce mai aştept de la el? A obosit, săracul. Dar voiam sa îl folosesc azi. AZI! Cum a putut să mă lase în pană aşa? După atâta timp…

Probabil că e din cauza încărcătorului, s-o fi secţionat pe undeva. Ia să vedem, unde au ăştia service autorizat? Oaaaaa, Şoseaua Viilor! No f… way, mai bine îmi iau altul. Au trecut, totuşi, 10 ani. Dar dacă mai merge? Poate că ar merita reparat. Noah, e prea mare efortul. Şoseaua Viilor?

De multă vreme, sunt atrasă de minimalism. ‚All you need is less’, îmi spun, parafrazând o zicală întrucîtva celebră. Ultima carte despre minimalism pe care am citit-o m-a lăsat însă mai puţin convinsă.

 

Fotografiile vechi îţi ocupă prea mult spaţiu? Fă-le digitale şi aruncă originalul.

Televizorul e prea mare? Aruncă-l şi ia-ţi un computer bun.

Masa şi scaunele sunt prea voluminoase? Scapă de ele şi, când prietenii vor să te viziteze, sugerează-le că e mai bine să vă întâlniţi la cafeneaua din colţ, tu nu ai loc acasă.

Aparatul ăsta foto pare că e inutil? Dă-l dracului, aruncă-l, oricînd îţi poţi cumpăra altul dacă vrei!

Curios, minimaliştii se bazează pe faptul că trăiesc într-o societate maximalistă, care le poate pune oricând la dispoziţie ce au aruncat ei pe fereastră. Ca minimalismul să existe, trebuie ca toţi ceilalţi să  fie plasa de siguranţă pentru lucrurile pe care, ups!, nu trebuia sa le azvârlim. Sau cel puţin, asta e impresia după lectura cărţii lui Fumio Sasaki – ‚Goodbye, things! The New Japanese Minimalism’. Fumio Sasaki, care trăieşte cu 3 perechi de pantaloni, 4 cămăşi, o saltea şi un MakBook Air. Aproape budist, ai spune…

minimalism

Asta e impresia şi după multele întâlniri în cabinetul meu virtual de psihoterapie cu din ce în ce mai mulţi clienţi care îşi doresc o relaţie – heterosexuală, homosexuală, puţin importă, problema e aceeaşi – şi nu găsesc în jurul lor decât ‚minimalişti’. ‚Bite-sized people’, cum ar veni. Uber-işti ai iubirii, Tinder-işti şi Grindr-işti sau cum se cheamă AirBnb-urile astea ale iubirii ‚la bucată’. Îţi doreşti o relaţie pe termen lung? Nasol! Cine e nebun să îşi ‚stocheze’ atata responsabilitate în casele din ce în ce mai minuscule, când pot să facă o poză şi să o urce pe net? La un click distanţă, un torent nesfîrşit de resurse, care nu cer nimic, nu se doresc întreţinute pe termen lung, nu lasă vase murdare, nu fac febră, nu le vine ciclul, nu îşi scrântesc piciorul, nu se strică, nu au nevoie de bani mulţi şi nu au prea multe pretenţii.

lonely

Una din hârtiile care nu îl lăsau pe Sasaki să devină minimalist era o foaie pe care mama lui desenase un traseu întrucâtva complicat, în era pre-Google maps, la prima lui vizită provincială la Tokyo. Pac!, a pozat-o, pac!, a aruncat-o. Uşor de tot, aşa-i?

Unde sunt oamenii tineri (25-35?) care îşi doresc o relaţie pe termen lung şi pe care clienţii mei nu reuşesc să îi găsească? Unde sunt lucruri gratuite care ne alcătuiesc pasiunile, obiceiurile, amintirile şi, care, uneori, ne înghesuie casele? Predica pe care o înghiţim nemestecată este, din ce în ce mai mult: ‘Nu mai deţine, foloseşte pe-al altuia !‘, Ia doar atât cât ai nevoie!’ De ce să te înhami pe viaţă, când poţi să închiriezi, să te foloseşti, să utilizezi? Las-că are altul, fraierul ăla…’

E o iluzie a libertăţii, sau poate chiar o libertate real-câştigată, în lumea asta supra-abundentă. Însă riscul dezrădăcinării nu e departe. Dacă totul e disponibil la un click distanţă, de ce să ma investesc timp, energie, vulnerabilitate, frustrare, bani în ceva ce îmi cere atât de mult efort să AM?

Îmi întorc  privirea spre epilatorul meu, pe care l-am înlocuit nu fără regret weekendul ăsta. E prea departe Şoseaua Viilor… Şi cu ăsta vechi ce fac acum? ‘Aruncă-l!‘, îmi şopteşte, sibilinic, Sasaki.

 

Categorie:

Literare, Psihologie si psihoterapie

Tagged with:

Mindfulness-ul şi teroarea prezentului

Stai nemişcat. Respiră. Imaginează-ţi o ploaie de lumină. Simte cum abdomenul se ridică şi coboară în timpul respiraţiei. Fii aici.

Aşa poate începe unul dintre multele exerciţii pe care ni le propun experţii în mindfulness. Un termen dificil de tradus, adesea păstrat în engleză, pentru a-i simplifica etimologia complicată: termen care provide din limba pali, unul dintre multele dialecte ale subcontinentului indian. În limba pali, lui mindfulness i se spune sati, tradus cel mai adesea prin conştientizare, amintire, prezenţă.

Departe de intenţia mea încercarea de a repeta, relua, diseca sau prezenta numeroasele dezbateri şi articole despre mindfulness care abundă (şi, de cele mai multe ori, bine fac). S-a vorbit şi scris mult despre mindfulness-ul religios de sorginte budistă al lui Matthieu Ricard sau despre cel ştiinţific al lui Ellen Langer şi al altora. Ce mă interesează din ce în ce mai mult este de ce avem atâta nevoie de mindfulness şi de ce, de fapt, e atât de dificil să stai ancorat în prezent. De ce e atât de teribil de greu să rămânem în prezent, când el ne asaltează cu mirosuri, gusturi, atingeri, sunete?

Cum de amintirea madlenei de ieri sau tentaţia celei de mâine e mai puternică decât aroma fursecului de azi?

Mindfulness-ul te ajută să nu recazi în trecut, acolo unde poţi da doar peste depresie (nu am făcut nimic cu viaţa mea) sau nostalgie (tot ce a fost bun în viaţa mea vine din trecut) şi să nu plonjezi în viitor (va fi mai bine, voi fi fericit, când voi avea ce imi doresc, când voi fi ce mi-am propus).

De ce mă duc în trecut?

  • Acolo sunt lucruri cunoscute, întâmplate, ştiute, pe care le-am făcut şi care nu mă mai pot ameninţa acum
  • Acolo s-a născut rutina lucrurilor pe care le fac azi
  • Eram mai tânăr, mai fericit, mai liber atunci
  • De la un moment încolo, nu am mai făcut nimic glorios cu viaţa mea, şi mă revalidez continuu prin lucruri demult trecute.

Avem proasta tentaţie să vedem prezentul ca pe un moment de tranziţie între trecut şi viitor, ca pe un jeleu nesigur şi care nu merită prea multă atenţie, pentru că va trece oricum. Amuzant e că felul în care bucata asta de prezent pe care o privim cu uşor dispreţ şi nerăbdare nu poate ajunge un trecut mai bun decât a fost atunci când era prezent.  Ce fel de trecut stocăm depinde de modul în care ne tratăm prezentul.

Mindfulness

Viitorul e făcut dintr-o mie de azi-uri, se spune.

De ce mă duc în viitor?

  • Acolo se află promisiunea unui prezent mai bun (pentru unii) sau a unui mare şi stresant necunoscut (pentru alţii), boala, moartea
  • Mă preocupă ceea ce nu ştiu, nesiguranţa faţă de, vorba lui Arghezi: pot sa pipăi şi să urlu: este!
  • Atunci voi fi mai fericit, mai liber, mai împlinit şi mai puţin frustrat decât sunt acum
  • Până acum, nu am mai făcut nimic glorios cu viaţa mea, şi mă revalidez continuu prin lucruri pe care am să le fac cândva.

Nu stăm în prezent pentru că ni se pare că nu merită, că trece repede, că oricum nu ne place cine suntem acum, ce avem acum, fugim mereu spre un viitor despre care nu realizăm că îl creăm azi.

Bine, bine, dar cum rămânem în prezent?

Viaţa e ca mersul pe bicicletă, trebuie să te menţii mereu în mişcare pentru a-ţi păstra echilibru, cum zicea Einstein. Rămân în prezent doar dacă exersez zilnic asta. Eu fac jocul stafidei, ajută enorm atunci când mintea îmi fuge spre foarte tânăra suplă şi plină de vise care am fost sau spre calma senectute cu o casă pe malul mării pe care mi-o doresc:

  1. Tactilul: Ia o stafidă şi ţine-o în palmă sau între degetul arătător şi degetul mare.
  2. Vizualul: Ia-ţi timp să te uiţi îndelung la ea. Priveşte-o cu interes şi atenţie, ca şi cum abia ai fi aterizat de pe Marte şi nu ai văzut niciodată aşa ceva. Explorează fiecare parte din ea, priveşte locurile unde o atinge lumina, părţile întunecate, pliurile şi marginile, orice asimetrie sau trăsătură unică.
  3. Din nou tactilul: Învârte stafida între degete, explorează-i textura. Fă asta cu ochii închişi, pentru ca simţul tactil să-ţi fie şi mai acut.
  4. Mirosul: Du stafida la nas. Cu fiecare inspir, primeşte orice miros, aromă sau parfum dinspre ea. Pe măsură ce faci asta, ia seama de orice senzaţie nouă care îţi apare în gură sau în stomac.
  5. Kinetic (mişcarea): Adu-ţi stafida către buze, şi ia aminte cum mâna şi braţul ştiu exact unde şi cum să o poziţioneze. Asează-ţi stafida în gură; fără să o mesteci, remarcă felul în care o simţi. Concentrează-te câteva momente asupra senzaţiilor din gură şi exploreaz-o cu limba.
  6. Gustul: Când eşti gata, pregăteşte-te să mesteci stafida, şi remarcă cum şi unde trebuie să mesteci. Apoi, cu multă atenţie, muşcă o dată sau de două ori şi vezi ce se întâmplă apoi, cu fiecare val de gust care iese din ea pe măsură ce continui să mesteci. Fără să înghiţi încă, remarcă senzaţiile gustului şi cum se schimbă ele în timp, moment cu moment. Fii atent şi la orice schimbare a stafidei.
  7. Înghiţirea: Când te vei simţi pregătit să înghiţi stafida, vezi dacă poţi mai întâi să detectezi intenţia de a înghiţi, în aşa fel încât chiar şi acest act automat să fie experimentat în mod conştient.
  8. Finalul: Vezi dacă poţi să simţi ceea ce a rămas din mişcarea stafidei înspre stomac şi simte cum se simte corpul tău întreg după ce ai făcut acest exerciţiu.

E banal, ai spune. E hilar, poate, ce mă învaţă pe mine o stafidă, ha?

Să fii atent la tine e o formă de auto-respect. Cum ştii că funcţionează acest ‘exerciţiu de copii mici’? Păi n-ai să te mai enervezi atât de uşor, n-ai să te mai repezi, vei şti să sortezi lucrurile cu adevărat importante de micisme fără semnificaţie..şi altele, şi altele. Cum spune Ellen Langer:

We are not aware when we are mindless. We are not there to notice we’re not there.
(Nu suntem conştienţi că ne umblă mintea departe. Nu suntem aici ca să realizăm că mintea noastra nu-i aici).

Alte resurse: Thich Nhat Hanh, Daniela Andreescu. Şi lista e tare, tare lungă.. iar a celor care practică cu succes, mult mai scurtă. Pentru că suntem leneşi, pentru că n-avem timp, pentru că există atâtea lucruri care reuşesc să ne ofere confort pentru moment: o prăjitură, o ţigară, cumpărăturile, alcoolul. Stafidă plăcută!

Categorie:

Psihologie si psihoterapie

Tagged with:

Dezvoltarea personală, până unde?

Istoria lumii e intrucâtva bipolară. E greu să explici altfel faptul că unele lucruri sunt duse la extrem, apoi apare contra-lucrul care, după câţiva zeci de ani, ajunge şi el la extrem, şi apoi… OK, v-aţi prins. Sunt multe exemple, probabil cele mai recente sunt:

frenezia digitală, urmată de curentul digital detox (Fear of Missing Out şi Joy of Missing Out);

parentingul, de la disciplinare excesivă la democraţie excesivă; acum e stabilizat pe undeva pe la fermitate cu blândeţe, să vedem cât va ţine;

dezvoltarea personală. Ei, aici lucrurile se complică întrucâtva, căci curentele pro şi contra coexistă şi se luptă.

E paradoxal că oamenii care caută dezvoltarea personală sunt oricum mai bine dezvoltaţi personal decât cei care nu o caută. În alt domeniu, s-ar spune că e nevoie să fii inteligent ca să îţi dai seama că eşti prost.

imperfect views

Conceptul de dezvoltare personală nu e nou şi nici măcar nu a fost inventat de psihologi şi nici (!) nu a apărut pentru prima dată în America, deşi e singura ţară în care dreptul la fericire e recunoscut (nu şi garantat, desigur) prin Constituţie. El este firesc legat de căutarea perpetuă a fericirii, a sensului vieţii, pentru care răscolim lumea mânaţi de iluzia că deja există şi se ascund de noi fie pentru că nu suntem suficient de abili să le descoperim, fie pentru că alţii ni se interpun în cale.

Dezvoltarea personală laică a zilelor noastre presupune convingerea că ceea ce ne dorim depinde de noi, că suntem perfectibili şi că evoluţia înseamnă progres, cu alte cuvinte că avem liber arbitru şi posibilitatea de ne autodetermina. Dacă zeitatea supremă, oricare ar fi ea, ne-a făcut imperfecţi şi ne-a dat posibilitatea să mai muncim noi puţin la această capodoperă neterminată care suntem, evident că rolul ei în viaţa noastră este ceva mai slab decât în culturile unde oamenii cred că opera zeităţii este desăvârşită, indisputabilă şi de neschimbat. Asta înseamnă că, dacă eşuăm, vina este a noastră.

De ce mă duc la un curs de dezvoltare personală? Pentru că am senzaţia că nu sunt suficient de bun. De zen. De calm. De ordonat. De disciplinat. Pentru că am impresia, pygmalionic, că există o Galatee ascunsă în blocul ăsta de piatră / lemn stângaci care sunt, care trebuie eliberat şi adus la lumină.

Da, disciplina e bună, însă atunci când preocuparea pentru ordine se transformă în tulburare obsesiv-compulsivă, înseamnă că a devenit prea mult şi că ne ia viaţa pe sus. Viaţa asta imperfectă, dezordonată, care dă pe dinafară în pofida tuturor eforturilor noastre de-a o aduce în matca ei. Iluzia e la locul ei: dacă eu mă disciplinez, atunci şi viaţa va deveni mai previzibilă şi mai clară. Nţţţţ.

Madame Figaro, într-un număr recent, face chiar un portret caricatural al celui / celei care trăieşte strict după preceptele dezvoltării personale duse la rang de religie secularizată: Să ne-o imaginăm pe cea care se trezeşte în fiecare dimineaţă la 5.30 ca să profite de miracolul matinal (miraclemorning.com), să soarbă un pahar de lapte cu curcuma bio (ex. Goop, site-ul lui Gwyneth Paltrow). Meditează apoi în sunet de boluri tibetane psalmodiindu-şi lista de recunoştinţe ale zilei. În dulapurile sale pe jumătate goale se aliniază, perfect pliate sau atârnate, doar haine care o fac să surâdă, după cum zice Marie Kondo în Magia Ordinii. Ea organizează cine hygge (după conceptul danez al fericirii) în şosete şi pijama şi povesteşte amintiri din vacanţă la lumina lumânărilor de soia. Cu toate astea, se întreabă de ce o apucă dracii când face pană cu maşina şi se întreabă dacă n-ar trebui să meargă la psiholog după ce a urlat la copilul care a vărsat pe mochetă o lingură de kinoa. După ce munceşte atât de mult la ea însăşi, de ce mai are nevoie pentru a fi fericită? De ce nu-şi poate controla emoţiile?

good enough

Anti-dezvoltarea personală e deja un curent, prin Mark Manson, Sarah Knight, Sarah si Michael Bennett, Jennifer McCartney, care spun că ce-i mult, e prea mult. Pasivitatea nu mai e acceptată, trezitul târziu e o blasfemie, oamenii care nu fac sport sunt nişte puturoşi incredibili. Trebuie să fii busy, busy, busy, mereu, mereu, să lucrezi la multe proiecte, dintre care, desigur, cel mai important eşti tu însuţi. Niciodată terminat, niciodată desăvârşit, mereu sisific împingând blocul de piatră până în vârful muntelui, pentru ca apoi, inevitabil, să ne cadă înapoi peste picioare. Suntem perfecţi în imperfecţiunea noastră, oh, dacă ne-ar spune cineva…

Sunt pentru dezvoltarea personală care nu mă face să mă simt vinovată că mă trezesc duminica la 11.00, că beau cafea si ceai verde în loc de smoothies din tot felul de ierburi, că mănânc carne, că mă dau cu ojă, că uit din când în când să-mi fac abdomenele, că nu organizez periodic campanii de donaţii pentru hainele şi cărţile pe care nu le mai iubesc.

Sunt pentru minimalismul care nu mă ceartă dacă nu mă pot despărţi de lucruri dragi, pentru ordinea care nu se transformă în compulsie.

Sunt pentru dezvoltarea personală care nu mă consideră un ciot de lemn care trebuie cioplit pentru a avea dreptul la fericire.

Sunt pentru tot ceea ce consideră că sunt deja destul.

Categorie:

schimbare

Tagged with:

Două maşini, un pahar cu apă şi multe amintiri

„Memoria funcţionează ca o pagina Wikipedia: poţi oricând să intri acolo să schimbi lucruri. Partea mai complicată este că şi alţi oameni au aceleaşi drepturi de acces pe pagina ta.” (Elisabeth Loftus)

A fost demult, practic în anul în care m-am născut, când Elisabeth Loftus şi John Palmer au creat celebra serie de experimente privind impactul cuvintelor asupra memoriei. Pe scurt, subiecţilor li se arăta un film cu coliziunea a două vehicule, iar apoi erau întrebaţi: „Care credeţi că era viteza celor două maşini în momentul … (şi aici urma verbul: atingerii – coliziunii – impactului -loviturii)?”.

loftus experiment

Nu numai că, pe măsură ce verbul era mai puternic, şi viteza estimată era mai mare, însă, la ceva timp de la experiment, atunci când subiecţii erau întrebaţi dacă îşi amintesc să fi văzut sticlă spartă în jurul maşinilor, cei care auziseră verbul mai „tare” îşi aminteau să fi văzut sticlă spartă comparativ cu ceilalţi subiecţi ai studiului în condiţiile în care, desigur, nu era nicio bucăţică de sticlă în filmul vizionat în timpul experimentului.

Pentru experimentele sale şi mai ales pentru rezultatele acestora, Elisabeth Loftus a fost agresată, ameninţată cu moartea, târâtă în procese nesfârşite. „Cum adica”, spuneau criticii, „memoria noastră e manipulabilă?”, „Cum adică nu îmi amintesc corect ce am trăit” şi, mai ales, „Cum adică nu am am fosts abuzat în copilărie?”

Ajungem în prezent, în cabinetele de psihoterapie, la mărturiile clienţilor şi terapeuţilor:

Mama: „Ştiu că am probleme cu controlul mâniei şi că adeseori îmi vărs furia pe copiii mei lovindu-i, însă sunt mândră de mine că am găsit o metodă non-violentă: atunci când fac nazuri la masă, în loc să le dau o palmă, le arunc paharul cu apă în faţă.”

Copilul (devenit adult): „Mama mereu mă bătea când nu mâncam.”

Terapeut: „Îţi aminteşti să te fi pedepsit şi altfel decât lovindu-te?”

Copilul (adult): „Nu”.

Memoria nu e perfectă, în ea se adună evenimentul traumatizant împreuna cu toată emoţia asociată, fie din cuvinte, fie din reacţia celorlalţi, fie din propria frică paralizantă.

Vestea bună este că amintirile traumatizante pot fi rescrise uneori doar prin modificarea cuvintelor pe care le folosim atunci când le descriem. Vestea proastă este că şi alte amintiri se pot pierde în acest proces.

Vestea proastă este că, indiferent cât de „soft” alegem să ne exprimăm furia (mai mult o reacţie necontrolată decât o alegere), memoria noastră codează şi înregistrează reacţia noastră la gest (un pahar cu apă aruncat în faţă, o privire ca ne îngheaţă, un părinţe care nu mai vorbeşte cu noi trei zile şi, în sfârşit, da, o palmă) şi, într-o măsură mai mică, gestul în sine. Vestea bună este că, scoase la lumină şi rescrise cu alt limbaj, aceste amintiri dureroase se pot vindeca.

memorie

Categorie:

Psihologie si psihoterapie

Tagged with:

De la Tour de France la psihoterapia mondială

Paris, 23 iulie, dupa amiază. Mă grăbesc. Plouă. Mai sunt 20 de kilometri. Afară, la controlul de securitate, aşteaptă 100 de oameni. Mă îndes. Intru şi ma înţepenesc în mulţimea adunată roată la Arc du Triomphe. Peste 15 minute, Froome câştigă Turul Franței. Mulţimea e in delir. Deşi nu a câştigat nicio etapă, este, pentru a patra oară, campion, datorită echilibrului personal şi echipei sale minunate, care l-a susţinut de fiecare dată.

Paris, 24 iulie, dimineață. Mă grăbesc. Plouă. Am de mers 10 minute. Afară, la controlul de securitate, așteapta 100 de oameni. Nu mă îndes. Intru și rămân în admirația exponatelor din toată lumea și din toate epocile și vârstele pământului. Sunt la Maison de l’UNESCO, casa noastră pentru următoarea săptămână, pentru cea de-a opta ediţie a Congresului Mondial de Psihoterapie.

FullSizeRenderIMG_2542

Peste 600 de oameni din toată lumea, atraşi de posibilitatea de networking (v-am spus că psihoterapia este o meserie tare solitară?) şi, mai ales, de subiectul ediţiei din acest an: „Viaţa şi iubirea în secolul 21”. E infinit de greu să sintetizezi într-un articol 400 de prezentări petrecute în paralel în 10 săli simultan. Adun şi amestec însă cele mai importante idei pentru epoca în care trăim şi pentru mine personal. Voi lăsa la o parte tot ce ţine de ‚trainingul tehnic’ primit implicit prin multe dintre prezentări.

Contextul socio-politico-economic al  psihoterapiei se schimba si, o data cu el, terapia în sine. De vreme ce din ce în ce mai multe produse și servicii sunt din ce în ce mai la îndemână și se diferențiază cu mai multă greutate, au fost voci la congres preocupate de pericolul ‚comoditizării’ terapiei, la fel ca a atâtor domenii în care contează mai mult viteza, abordarea concretă, prin obiective factual formulate şi o terapie directivă şi centrată pe soluţii într-o măsură mult mai mare, de exemplu, decât prin dialog liber nestructurat, aşa cum propunea, tradiţional, psihanaliza. Este o reacţie atât la ritmul alert la vieţii, cât şi la o aparentă lipsă de răbdare pentru lucrurile foarte profunde care, din această cauză par, inerent, difuze şi nestructurate. De asemenea, există o preocupare din ce în ce mai mare pentru consecinţele economice şi sociale ale afecţiunilor mentale care sunt cele mai prezente în societatea occidentală astăzi, dupa bolile infecţioase, acum o sută şi mai bine de ani sau bolile cardiovasculare, mai recent. Se remarcă din ce în ce mai multe cazuri de depresie în rândul adolescenţilor şi tinerilor. Se estimează că 38% dintre cetăţenii Uniunii Europene suferă de tulburări mentale, atrăgând după sine, dincolo de disconfort şi suferinţă, un cost de 170 miliarde EUR (medicamente, zile de concediu, randament mai scăzut la serviciu, rata divorţurilor etc.), ceea ce a făcut Naţiunile Unite să agreeze, in februarie 2017 la New York, să facă, pentru prima dată, o prioritate din a promova activ sănătatea mentală şi starea de bine în rândul tinerilor: http://www.who.int/mental_health/SDGs/en/

IMG_2553

Concentrarea numarului de terapeuti in lume. Romania e relativ OK, ca parte din Europa. Probabil lipseste o statistica mai avansata, cu rata a numarului de terapeuti vs populatie si vs numarul si tiplogia afectiunilor mentale inregistrate.

Combinarea terapiei prin cuvant cu alte forme să le spunem ‚holistice’ de terapie: EMDR (Eye Movement Desensitisation Therapy, o tehnică ce presupune utilizarea ghidată a mişcărilor oculare, folosită în special în tulburările de stress post-traumatic) psihoterapii corporale prin yoga si meditaţie, diferite forme de art terapie etc. O formă specială de terapie este terapia ecvestră, suportivă cu ajutorul cailor, cu ajutorul cărora clienții abordează probleme precum empatia, exersarea încrederii, a emoțiilor pozitive și chiar a feedbackului instantaneu. Toate aceste terapii arată, pe de o parte, înțelegerea stării de bine ca o unitate a minţii şi a corpului și, de asemenea, o integrare între metodele mai degrabă raționale ale Occidentului și cele non-verbale, integrative, inspirate din Orient.

Digitalizarea terapiei si terapia la distanta. Într-o lume din ce în ce mai fragmentată, mai nișată, mai deconectată uman și mai conectată tehnologic, era inevitabil ca psihoterapia să nu intre și în această zonă. Extrem de familară mie, deoarece îmi primesc mai mult de 60% din clienții mei în psihoterapie în cabinetul meu virtual J, psihoterapia prin Skype sau alte platforme (de ex., Atlas Help, fondată de Mihai Bran şi Bogdan Lefter) are meritul de a veni mai aproape de clienţi în multiple feluri: accesul la terapie din orice colţ al ţării şi al lumii (am clienţi în New York, Bali, Surinam, Austria, UK…), dar şi al unor categorii de persoane care pot considera că asupra mersului la psiholog planează o stigmă socială. De asemenea, persoanele ocupate sau partenerii unui cuplu pot găsi mai uşor timp sincron pentru o terapie virtuală decît una faţă în faţă, la cabinetul fizic. În România, abia acum începe o acceptare a terapiei în general şi a terapiei virtuale în special, şi doar pentru formele de psihoterapie individuală.

IMG_2555

Congress Skype discussion with Irvin Yalom

În aceeaşi idee, atâta vreme cât sunt aplicaţii pentru orice, au apărut şi app-urile terapeutice. Primii care au demarat în zona asta au fost, desigur, americanii, cu un soft cel puţin discutabil, dar de masă. TalkSpace adună peste 500,000 de pacienţi şi 2000 de terapeuţi în US, urmăreşte eficienţa terapiei, înregistrează tot conţinutul şedinţelor, face ierarhii ale terapeuţilor şi acordă acces clienţilor la suport terapeutic aproape în timp real. Foarte…american, aş spune, iar Europa – şi România cu atât mai mult – sunt mai puţin pregătite pentru un astfel de şoc cultural. Cel mai probabil, în România mai este încă mult de lucrat la ridicarea stigmei de pe ideea de a apela la ajutorul unui psihoterapeut.

Deşi de multe ori psihoterapeuţii au fost asimilaţi filosofilor, adică un fel de personaje abstracte care vorbesc într-o limbă destul de absconsă şi a căror utilitate pentru societate nu e întotdeauna foarte clară. Cu toate astea, nu puţine au fost prezentările despre rolul psihoterapiei în traumele din zonele de război (Serbia – o prezentare aproape ovaționată, Algeria) și, mai ales, cu mare impact zi de zi, terapia traumelor celor care au supraviețuit atacurilor teroriste sau le/au fost martori, cu atât mai mult cu cât Franța a fost una dintre țările puternic scuturate de astfel de întâmplări traumatice.

IMG_2613

Eu, la final de Congres

Feminizarea psihoterapiei. Când spui „psihoterapeut”, cel mai adesea îşi vine în faţa ochilor chipul lui Freud sau, în tot cazul, al unui bărbos de peste 60 de ani, deoarece este larg acceptat faptul că psihoterapia a început cu psihanaliza. Lucrurile se schimbă încet. ’Monştrii sacri’ ai terapiei se retrag uşor, deşi au dominat net multe dintre prezentările susţinute la Congres. Multe, foarte multe femei în sală, deşi nu exclusiv, şi mulţi tineri, dintre care unii cu prezentări foarte bune despre subiecte considerate tabu sau avangardiste (terapia online, mediul trans-sexual, terapia prin yoga etc.). Există şi voci care spun că feminizarea terapiei poate duce la o perpetuă relaţie mamă-copil între terapeut şi client, care poate, pe termen lung, să infantilizeze clientul, din dorinţa terapeutului de a se substitui unui părinţe rece sau asupritor. Cred că această împărţire clişeistică între terapeut bărbat = structură şi obiective clare şi terapeut femeie = empatie şi conţinere este depăşită. Ceea ce contează şi ce rămâne este esenţa umană din ambii şi capacitatea de a vedea dincolo de problemele clientului, înspre resursele acestuia.

Tema celei de-a opta ediţii a Congresului Mondial de Psihoterapie („Viaţa şi iubirea în secolul 21”), ca şi organizarea acestuia la Paris au fost ceva vreme puse „în asteptare”. În cuvintele lui Pierre Canoui, preşedintele federaţiei Franceze de Psihoterapie şi Psihanaliză, organizatorul evenimentului, „După atacul terorist de la Charlie Hebdo din ianuarie 2015, mi s-a părut că este de-a dreptul indecent să ne mai petrecem timpul vorbind de viaţă şi iubire. Dar mai apoi, după atacul de la Bataclan din octombrie 2016, mi-am dat seama că exact acum este cel mai bun moment pentru asta, sa ne reamintim că suntem oameni şi că iubim.” (citat aproximativ).

Căci pînă la urmă, îmi spun, dacă italienescul „amore” vine, etimologic, de la „a mors” adică „fără moarte”, înseamnă că tot ce e viu e condamnat să iubească, doar atunci eşti viu, când iubeşti. Sunt voci care spun că iubirea este pervertită, că trăim toţi în monogamii seriale şi că iubirea pe viaţă nu mai există. Dar poate nu a existat niciodată decît tocmai ca un carusel, o succesiune de iubiri, de vieţi. Ca Le Tour de France, unde poţi să câştigi doar dacă alergi într-o echipă care îşi predă ştafeta până la final.

„All you need is love. But a little piece of chocolate now and then does not hurt.” (Charles Schulz).

poza Tour de France

La sosirea din Tour de France pe Champs-Élysées, cu romance de bine, gasite la fata locului. Multumesc, Andrea si Elvira Velea ca am sarbatorit impreuna 🙂

 

Categorie:

Franta, Psihologie si psihoterapie

Tagged with:

Viata publica, viata privata, viata secreta

Cu toii traim cate trei vieti, aflu: una publica, una privata si una secreta. Filmul din seara asta, o minunata comedie neagra si drama existentiala o expune pe ultima magistral. Dar si util?

Filmul lui Paolo Genovese ne arata un joc ca o rule ruseasca: la o cina, 7 prieteni (ce numar simbolic!) decid, cumva constrangandu-se unul pe altul, sa isi tina telefoanele pe masa si sa share-uiasca toate apelurile si mesajele pe care le primesc.

Tradari, qui pro quo-uri, eclipse de luna, copii, azile, Steve Jobs, inele, mustati, gnocchi, dispecerate, cercei, mastoplastii, chiloti, virtual, real, totul se amesteca intr-o comedie in care razi cu lacrimi, ca apoi sa taci cu sufletul la gura.

De mult n-am mai vazut atata finete regizorala. Si inca o data, filmele europene sunt mai bune de 500 de ori decat cele americane. Pentru ca nu stii cand te lovesc, pentru ca isi considera privitorul destept si insetat sa priveasca un film al carui final nu e deloc previzibil. Spre deosebire de filmele de peste ocean, in Europa nu e nevoie de pistoale, sange, avioane prabusite si cataclisme ca sa tulburi profund. In ‘Perfetti sconosciuti’, singurele doua lucruri previzibile e ca gnocchi cu spanac au fost excelente, iar eclipsa de luna – temporara. Dar viata  celor sapte, cum va merge ea mai departe?

Vedeti filmul asta (e acum in cinematografe), radeti, priviti-va serios. Niciodata nu ai trei vieti, caci cea secreta e atata timp secreta pana iti pui telefonul pe masa, aceasta cutie neagra a existentei noastre.

Categorie:

observer

Tagged with:

Cultura consecintei

Tu cum iti pedepsesti copilul? oh, stai, poate nu il pedepsesti…sau?

Reactia spontana e cel mai simplu mod de reactie. Ai facut – primesti. N-ai facut – primesti. O bomboana sau o palma, tot te alegi cu ceva pana la urma. Dar ce inveti din asta? Afli, de fapt, ca exista o legatura inefabila si absconsa intre o nota si o prajitura sau intre o farfurie nespalata si un film aleator de la TV. Si atunci intreb din nou: Ce Inveti din asta?

IMG_0629

Am crescut cu totii in mantra parintelui atotputernic, care poate sa iti taie portia de fericire, masurata in timp cu mingea afara, vorbit cu prietenii la telefon sau jucat jocul preferat doar pentru ca poate sau pentru ca are dreptul. Indiferent ce faceai rau, rezultatul era, mai mereu, deprivarea de ceva la care tineai. Evident, lucrul asta nu te face decat sa porti urmatorul dialog interior:

– Oare unde o fi pus….? Lasa ca-l gasesc eu!

– Lasa ca ma fac eu mare si atunci….

– Ce, crede ca daca mi-a luat tableta, o sa mai fac ceva? 

Si lacrimile. Oh, lacrimile! Aceste mici si crocodilesti perle, gata oricand sa se rostogoleasca pe obraz pentru o cauza buna, cu sau fara motiv.

Ce nu invatam insa din tot acest joc de putere este o relatia fireasca dintre cauza si efect, dintre fapta si consecinta. Pedeapsa pentru ce n-am facut si trebuia sa fac sa pentru ce am facut si nu trebuia decurg firesc din actiunea sau non-actiunea noastra este insasi consecinta, urmarea fireasca a actiunilor noastre. Felul in care ne pedepsim copiii insa e felul insusi in care noi am fost pedepsiti.

Poveste reala.

In 2008, eram un curs de dezvoltare personala la Londra. Regula pe toata durata cursului: fara cafea, ciocolata sau bauturi pe baza de cola. 20 de interdictii, acceptate pe semnatura de fiecare dintre noi. Dupa fiecare pauza si intre zile, o data adunati in plen (eram vreo 60 de oameni), venea intrebarea de la traineri: ‘Cine a calcat pe bec?’. Urmau, desigur, marturisirile voluntare si discutiile in grup.

IMG_0630

– Eu, zise Michael si se ridica rusinat. Am baut o cola.

– De ce?

– Pentru ca o comandasem.

– Si?

– Si mancarea pe care ai dat bani nu se arunca.

– Pentru ca…?

– Pentru ca ai dat bani pe ea.

– Si daca o lasi acolo?

– Nu ai voie sa nu termini ce ai in fata ta.

– De ce?

– Pentru ca altfel nu primesti desertul.

– Si daca nu primesti desertul?

– Primesti o palma.

– Cine zicea asta, cine facea asta?

– Mama mea, sopteste cu ochii in lacrimi uriasul de 40 de ani.

Toata lumea din sala isi priveste varful pantofilor. Nimeni nu vrea sa fie Michael, aproape toata lumea a fost candva (sau este) mama lui Michael.

Un copil care nu a inteles nimic. Un adult ale carui gesturi automate si de neinteles au radacini adanci. Un copil pe care arbitrariul pedepselor l-a facut sa nu intelega ce e o cauza, un efect, o consecinta sau doar o rezultanta fara noima a furiei unui parinte exasperat. Niciodata stimularea motivatiei extrinseci nu a reusit sa sa duca la construirea unei motivatii intrinseci sanatoase si durabile.

Pana la urma, atunci cand NOI INSINE nu facem ce trebuie, ne pedepseste cineva sau ne rusinam noi?

 

Categorie:

Psihologie si psihoterapie

Tagged with:

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat: