Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘Psihologie si psihoterapie’ Category

8 mituri despre varsta de mijloc

Care e prima reactie pe care o putem avea cand aflam ca un zoolog (si, mai rau, unul care isi castiga painea ca veterinar la Cambridge University) si-a permis sa scrie o carte intitulata „Varsta de mijloc. O istorie naturala”* despre – nu-i asa? – rasa superioara, Omul? Am pufni superior pe nas si am spune ca omu’ nu se pricepe decat sa vorbesca, in cel mai bun caz, despre cai. Oare? Ce ziceti despre veterinarul care isi incepe cartea asa: ‘Ce e varsta de mijloc? Daca intrebi un medic, iti va vorbi despre menopauza. Daca intrebi un sociolog, o sa iti spuna despre cuibul gol si despre toleranta fata de adolescenti. Daca vorbesti cu un economist, o sa iti arunce inapoi vorbe precum varful carierei profesionale, intoarcerea mamelor la serviciu si economisirea pentru pensie. Daca intrebi un prieten, o sa iti aminteasca despre momentul in care s-a privit in oglinda si si-a dat seama  ca incepe sa semene cu parintii sai. Dar oare vreunul din lucrurile astea defineste cu adevarat intervalul de varsta cuprinsa intre 40 si 60 de ani?’

Varsta de mijloc e acea perioada din viata noastra in care coexista evolutia si deteriorarea, ceea ce inseamna ca oamenii de varsta medie nu sunt nici cruciali pentru evolutie, asa cum sunt tinerii, si nici irelevanti pentru evolutie, asa cum sunt varstnicii. Da, e o incorectitudine politica, dar la ce te astepti de la un veterinar? 🙂

img_0494

De ce 8 mituri si nu magicul 10? Habar n-am. Sunt fapte, idei, ganduri, evidente si ipoteze pe care le-am adunat din carte (autorul nu a intentionat sa faca o astfel de lista si nici nu a facut-o 🙂 ), si am amestecat totul cu experienta celor 42 de ani ai mei.

1. Timpul trece mai repede cand esti mai ‘batran’. In tinerete, viata este ‘dilatata’ de atatea si atatea noi provocari, in vreme ce varsta de mijloc pare ca se prabuseste in fata ochilor nostri, dezbracata de orice experienta proaspata. Ati trecut de 40 de ani si va duceti in vacanta in acelasi loc? Don’t.

2. Oamenii de varsta medie sunt frustrati atunci cand nu pot controla lucrurile. Inainte sa va ganditi la exemple de persoane care manifesta exact acest gen de frustrare, sa ne gandim ca exista cel putin doua categorii de oameni: cei care si-au atins scopurile si care, privind inapoi, isi amintesc istorii afirmative, de succes din viata lor si, pe de alta parte cei care, vazandu-si visele, planurile si sperantele indepartandu-se, devin furiosi, frustrati si amari deoarece constientizeaza, in acelasi timp, ca posbilitatea de a schimba ceva se estompeaza si ea.

3. Oamenii trecuti de 40 de ani sunt mai conservatori din punct de vedere social si politic. ‘Creierul uman de varsta medie este cea mai puternica si flexibila masina de gandit din universul cunoscut.’, zic Bainbridge, constatare care, la prima vedere, nu e de natura sa contrazica acest al treilea mit. Pana la 40 de ani insa, experimentele majore au fost facute, parti-pris-urile politic testate, culoarea parului aleasa, partenerul stabilit etc. Pe de o parte, daca imi schimb concluziile la care am ajuns pana la varsta asta, inseamna ca nu recunosc valoarea tuturor experientelor si testelor anterioare; pe de alta parte, imi pierd reperele pe baza carora mi-am trait jumatate din viata. E mai greu sa convingi oamenii de peste 40 de ani ca merita sa arunce peste umar mare parte din bagajul care i-a adus teferi prin viata pana la aceasta varsta.

4. Dupa 40 de ani, viata sexuala scade in intensitate, frecventa si nivel al satisfactiei pe care o ofera partenerilor. Creierul este cel mai mare organ sexual al omului, se stie, iar sexul la o varsta matura e cea mai inalta forma de commitment, de angajament intre doi adulti. Creierul este, in cea mai mare parte, responsabil pentru mult-temuta disfunctie erectila. Etologia ne spune insa ca, departe de a fi vorba de o simpla scadere a performantei sau de o ‘lipsa de chef’, natura descurajeaza sexul (cu consecinta lui fireasca: procrearea) pentru a proteja o generatie de copii potential nascuta din parinti prea batrani si de a se asigura ca generatia de oameni trecuti de prima tinerete isi concentreaza toate fortele si toata atentia pe educarea si cresterea copiilor deja nascuti. Bainbridge spune chiar ca, dupa 40 de ani, viata sexuala se relaxeaza, pentru ca ‘O data ce sexul isi pierde rolul de a genera copii, tot ce-i mai ramane este umanitatea sa’.

img_0495

5. Intre 40-60 de ani, barbatii manifesta o criza a varstei de mijloc. Daca pornim de la biologie, cele mai apropiate rude biologice ale noastre – maimutele mari – sunt profund ne-monogame. Si cu toate astea: cati dintre primii zece barbati d 40 de ani casatoriti pe care ii cunoasteti si-au cumparat masina sport, au divortat si si-au luat o amanta cu 15 ani mai tanara? Aud? Exact, nici eu nu stiu prea multi.

6. Barbatii pot face copii pana la orice varsta. Da, femeile sunt intr-adevar cel mai afectate, insa, in pofida faptului ca mai multi barbati celebri au facut copii la varste inaintate (Chaplin la 73 de ani, tatal lui Julio Iglesias – la 89 de ani), sunt dovezi clare care spun ca boli precum Alzheimer, tulburarea bipolara sau epilepsia pot fi cauzate de paternitatea tarzie.

7. Sindromul cuibului gol este traumatizant pentru toate cuplurile. In epoca moderna, coexista doua etape de viata aproape opuse: pe de o parte, parinti care la 40 de ani se bucura de aparitia primului copil, iar de pe alta parte, la aceeasi varsta, alti parinti isi vad copiii post-adolescenti parasind casa parinteasca pentru a porni pe drumul propriu. Am scris mai mult despre acest subiect in revista Psychologies, aici: http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/ce-este-sindromul-cuibului-gol-2145167.

8. Dupa 40 de ani, viata e mai usoara: oamenii au copii, o casa, o cariera. Ei nu sunt inca batrani si bolnavi si se pot bucura de viata. Reversul medaliei poate fi insa si altul, cel mai adesea: ei sunt o ‘generatie-sandvis’ intre parinti bolnavi si adolescenti cu nevoi emotionale speciale, care trec printr-o perioada dificila.

in final, ramanem, insa, cu bucuria ca existam, ca am parcurs cu succes o jumatate de viata, cu teama ca dupa inca o jumatate nu vom mai fi, si cu intrebarea daca puteam sa traim altfel. Pentru Bainbridge, insa, concluzia, cu inima ceva mai usoara, este ca

‘Multi dintre noi inca mai vrem sa aratam ca Luke sau Leia, intr-un moment in care naturii nu-i mai pasa daca ajungem sa aratam ca Yoda.’

img_0496

_____________

Varsta de mijloc, pe scurt, dupa Bainbridge:

– a cincea si a sasea decada de viata

– un punct de echilibru intre ‘ceasul vietii’ si ‘ceasul mortii’

– un stadiu in viata omului cand rolul nostru se muta de la procreare si crestere la sustinere materiala si transmisie culturala

– cand corpul incepe sa arate mai putin indispensabil (redau si in engleza, pentru cat de savuros suna: ‘when the ‘soma’ really starts to look disposable.’)

– varsta la care oamenii sunt extraordinar de eficienti cu energia fizica pe care o consuma.

– cel mai inalt punct intelectual si cognitiv al celei mai inteligente fiinte din univers.

– perioada cand natura, semnificatia, valoarea si urgenta timpului perceput se schmba cu totul.

– balanta perfecta intre cognitie si emotie.

_____________

*David Bainbridge, ‘Middle Age. A Natural History.’, Portobello Books, 2012.

Lecție de wrestling

E ușor să-ți privești timpul în față.  Ia o foaie de hârtie și desenează repede trei cercuri. Apoi scrie pe ele T, P, V, in ce ordine vrei tu. Nu, nu te gândi prea mult, gândirea în exces omoară spontaneitatea. Unde e cercul cu T? În stânga? în dreapta? Jos? Sus? Mare? Mic?

În cabinetele de psihoterapie, jocul ăsta poate dura mult timp, însă acum, în lupta de azi cu timpul, când totul e comprimat şi pe repede-nainte, durează cât vrei tu. Haide, mai aruncă un ochi, îţi place cercul tău? Cum, care? Cel pe care ai scris T.

Unde îţi şade trecutul, acolo îţi va sta şi capul, s-ar fi scris în poveşti, dacă Ispirescu ar fi fost cât de puţin interesat de filosofie.

banco-de-tiempo

Da, adică la cercul ăla te vei gândi cel mai mult, în sfera aia a vieţii tale vei trăi cel mai mult cu mintea. Dacaă cercul T nu e la stânga, e nasol. Dacă e mai mare decât celelalte, e nasol. Dacă e mai sus, e nasol. Dacă acum te gândeşti doar la el, e nasol. Nu da vina pe lipsa talentului la desen, inconstientul nimănui nu ştie desena. E urât desenul, parcă ai vrea să-l mai faci o dată? Ghinion, nu se poate, de câte ori poţi să îţi iei viaţa de la capăt? Lasă-l aşa, neşters, nemăzgălit, şi încearcă să înţelegi unde e capul tău acum, în care dintre cercuri. Doare? ‘Cicatricele sunt dovezi că trecutul a fost real.’, spunea un călător*.

Mintea e în T? Nu trăieşti în prezent, tot ce era important s-a întâmplat cândva, demult, acum e totul o reluare, o poveste, un draft. Nu eşti fericit.

Mintea e în P? Poţi să te bucuri, esti mindful, cum ar spune unii, eşti centrat în tine, te valorizezi, ar constata alţii.

Mintea e în V? Alooo, viitorul e făcut dintr-o mulţime de azi-uri, aşa că nu mai visa! Tine minte:

‘Modul în care ne petrecem zilele este, desigur, modul în care ne petrecem viețile.’**

 

clepsidra

Eşti epuizat, ştiu. La fel am fost şi eu atunci când am decis pentru prima oară să fac wrestling cu timpul. Apoi, privindu-mi cercurile imperfecte, mi-am dat seama că, de fapt, mă lupt cu mine. Că timpul nu există, în afara clipei pe care o trăiesc acum. Că, în sfârşit, ‘chiar dacă timpul este real, a înțelege atât cu gândul, cât și cu sufletul că timpul nu este important reprezintă poarta către înțelepciune.’** 

Nu e important să desenezi cercuri perfecte. Viaţa nu e rotundă. Nu e nici măcar important să le colorezi frumos. Viaţa e, uneori, vintage, alb-negru, sau poate sepie. Din când în când, invită timpul la o partidă de wrestling. Şi abia atunci când îl arunci în corzi teatral, non-violent, şi el cade la pământ ameţit pentru o vreme, simte că timpul e ceea ce faci tu din el: trei cercuri imperfecte pe hârtie.

___________________________________

*Cătălin Vrabie, ‘Pierdut in Nepal şi Laddakh’, Editura Neverland, 2014.; **Annie Dillard în ‘Hygge. Arta daneză de a trăi bine’, Editura Publica, 2016.; ***Bertrand Russell.

Bun, mai, cel.

Cand te ocupi sa alergi dupa Sinele tau ‘mai bun’, cel care esti aici si acum se chirceste in asteptare si imbatraneste.

‘Nu sunt destul de bun’, imi sopteste clientul meu, lasand ochii in jos. Mi-am ratat viata.’ ‘A cui e vocea care spune asta’, il intreb. Se mira si tace.

image

De obicei, „nu sunt destul de bun” vine in fata noastra imbracat in patru tipuri de haine: competenta (profesionala), corpul (cum arat), identitatea (cine sunt) si relatiile (cine ma apreciaza).

1. Competenta

Sentimentul ca nu fac destul, cantitativ sau calitativ, nu muncesc bune, nu castig destui bani, nu stiu suficient. Nu sunt suficient de destept!

2. Corpul

Prea urat, prea slab, prea scund, prea inalt, prea osos, piciorul prea mare, o alunita in plus…. Nu arat destul de bine!

3. Identitatea

Senzatia ca sunt un om ‘gresit’ – femeie in loc de barbat, negru in loc de alb sau galben sau rosu…, prea tacut, prea vorbaret, prea insistent, nu destul de perseverent…Mi-e rusine cu mine asa cum sunt!

4. Relatiile

Convingerea ca voi fi iubit numai daca sunt……., unde la …….. intra competenta, corpul, identitatea si orice alta forma de conditionare am fost obligati sa invatam si sa performam. Iubirea conditionata e cel mai mare rateu pe care il poate da un parinte in relatia cu copilul lui. ‘Te iubesc daca…’ si ‘Te iubesc cand…’ sunt armele care ucid incet personalitatea unui copil.

Vocea critica, pe care o aud spunandu-mi ca mai am de lucrat la mine insumi ca sa merit sa fiu iubit nu e vocea mea, ci a parintilor mei si a parintilor parintilor mei care mi-au spus ca ma iubesc ‘daca’ si ‘atunci’.

– Cum era cand luai o nota mica?, il intreb, si clepsidra de pe masa isi cerne timpul in picuri de nisip.

– Ma bateau.

– Si cand luai o nota mare?

– Ziceau ca asa trebuie, nu se intampla nimic. Ma bucuram cand luam o nota mare numai pentru atunci era liniste si nu se intampla nimic.

Vocea. Vocea asta, care nu e a mea, si care a devenit a mea, parintele asta normativ care ma critica intr-una si care tot eu imi sunt mie insumi. Tata. Mama. Stima de sine scazuta, anxietate, furie, toata viata, mereu, in fiecare zi.

Ah, ce simplu e sa-i inchizi gura Vocii cu alcool, mancare, mai multa munca! In loc sa o innabusim insa, cum ar fi sa-i schimbam scenariul si sa spunem: ‘Esti vocea mea, si vei spune ce vreau eu sa spui!’ E vocea mea, pe care mi-o iau inapoi.

Cand te ocupi sa alergi dupa Sinele tau ‘mai bun’, cel care esti aici si acum se chirceste in asteptare si imbatraneste. Cand te ocupi sa ocrotesti ceea ce ai, Sinele tau de aici se ridica si umbla.

 

 

Un moft. O mofetã

„Comment ça va? Comme-ci, comme-ci, comme-ci, comme ça…” La motelul ‘Poiana Zanelor’, batranii danseaza afara, la terasa. Saluri pe umeri. Zambete timide. Traiesc, se bucura, se mira si asta e destul.

O mofeta e o intoxicare programata, controlata si benefica cu codoi. La fel si baia aferenta, inainte de care baiesita ne avertizeaza de fiecare data: „Nu va balaciti! Stati linistiti! Nu vorbiti!”.

– Ce mama dracu’ sa fac eu la bai, ziceam, superior, acum vreo doua luni, cand subiectul a fost ridicat la fileu. Acolo sunt numai mosi si babe care au recitit de curand basmul lui Ispirescu.

image

Sergiu, 45 de ani, doua AVC-uri; vorbeste greu si merge in baston. Inalt, falnic. Fost corporatrist.
George, academician. Multe seturi de decenii. Inalt, suplu. Merge saltat si se plimba mult.
Gina, din Israel. La 93 de ani, cu pasi elastici, vine in fiecare zi la kineto. De 50 de ani, fara scuze, la 6 dimineata e zilnic la bazin. O sa treaca de suta fara mirari.

Glezna mea mexicana doare. Mofetele ard picioarele. Salina imi alina sinusurile. Kinetoterapia – pe uscat si-n apa, de la 8 dimineata, pe nemancatelea si neimpartasitelea cu sfanta cafea – ii vine de hac spatelui meu imobilizat timp de multe ore zilnic pe scaun la birou.

Seara, oamenii se plimba in grupuri mici. Auzim franturi de fraze ale celor care trec pe langa noi:
„Am o pensie bunicica, 1600 de lei, pot sa vin aici in fiecare an.”
„Dupa ce i-a pus mana, a realizat ca era barbat…hihihi!…hohohoho!” Ma uit lung dupa babele in trening care isi povestesc indiscretii, printre vaitaturi si retete de mancare.

Dorm 10 ore pe zi. Citesc o carte pe zi. Ma plimb mult. Aerul curat e atat de tare, incat nu mai folosesc picaturi de nas. Mananc bine si sanatos. Imi vindec ultima jumatate haotica de an si ma pregatesc pentru a doua parte a vacantei, pe coclauri, cum imi place.

Luam lucrurile ca de la sine intelese. For granted, cum ar zice cei care se chinuie sa-si aminteasca cum se spune in romana chestia asta.

– Uite cate stele sunt pe cer in noaptea asta!, zic. Ce sunt stelele, de fapt? Corpuri ceresti care-si iau lumina de la soare. Energia. Dar noi, de unde, in goana zilnic nebuna dupa achievement? Dupa ‘in fiecare an, mai mult’?

„Comment ça va? Comme-ci, comme-ci, comme-ci, comme ça…” La motelul ‘Poiana Zanelor’, batranii danseaza afara, la terasa. Saluri pe umeri. Zambete timide. Traiesc, se bucura, se mira si asta e destul.

Xin sau de ce să-ţi foloseşti sufletul-minte

Imaginează-ți că vezi un căruț pe șine și că, la viteza cu care merge, în scurt timp va lovi și omorî cinci oameni. Ai posibilitatea să tragi de o maneta și să deviezi căruțul pe o altă linie, unde va fi ucis un singur om. Ce alegi? Să nu faci nimic și să moară cinci oameni sau să tragi de manetă și să moară un om?

trolley dilemma

 

Credem cu toții mituri precum „trăiesc într-o epocă în care sunt mai liber decât am fost vreodată” sau „stiu să spun în ce direcţie mi se îndreaptă viaţa.” Dacă avem libertate, atunci de unde atâta nefericire, anxietate, depresie, narcisism? Dacă ştim încotro mergem, de ce nu ne sunt lucrurile mai clare, de vreme ce, de multe ori, ne sufocăm emoţia şi ne reducem experienţa şi deciziile la date măsurabile, propunându-ne să stăpânim întâmplarea şi să sfidăm soarta?

În pofida faptului că vedem Estul asiatic ca pe un tărâm al determinarii, iar Vestul Occidental – ca pe ţara libertăţii, chinezii sunt cei care ne spun că problema căruţului este o falsă dilemă morală, căci felul în care credem că ne trăim viaţa nu este felul în care, de fapt, ne-o trăim, iar modul în care credem că luăm decizii nu este chiar modul în care chiar le luăm.

Răspunsul la dilema căruţului nu are cum să fie raţional şi pre-fabricat (oare ce aş face dacă…?). În situaţii decizionale dintre cele mai variate, luăm decizii emoţionale şi spontane, pe care, de multe ori, le justificăm apoi raţional: Ce să mănânc la cină? Unde să trăiesc? Cu cine să mă căsătoresc?

Mai degrabă decât găsirea unui pre-răspuns la falsa problemă morală a căruţului pe şine (cum o dai, nu e bine, mai bine să moară cinci şi să nu faci tu nimic, decât să omori tu pe unul ş.a.m.d.), orientalii ne spun să ne ascultăm instinctele, să ne cultivăm emoţiile, să ne implicăm într-un proces constant de auto-descoperire, în aşa fel încât, până la urmă, în momente deopotrivă cruciale sau banale să reacţionăm în modul cel mai potrivit din punct de vedere moral.

Chinezii ne spun că Dao, Calea, nu este un ideal armonios pe care ne străduim să îl urmăm, ci drumul pe care îl creăm noi înşine, continuu, prin alegerile, acţiunile şi relaţiile noastre. La fel, antrenarea şi cultivarea moralităţii noastre prin teste precum dilema căruţului pe şine este inutilă şi periculoasă.

Avem tendinţa să ne punem întrebări măreţe, care ne intimidează: Ce e viaţa? Ce e moartea? Avem liber arbitru? când, de fapt, singura întrebare cu sens şi la care putem fiecare răspunde este:

Cum îmi trăiesc viaţa în fiecare zi?

Balanced-Life

Auzim mereu îndemnuri de genul: „Fii cine eşti, fii autentic!”. Nu vom şti, de fapt, niciodată cine suntem pentru că, la fel ca şi Dao, suntem o realitate fragmentată, mereu în construcţie. Ne stăpânim anxietatea lipindu-ne singuri etichete şi comportându-ne apoi asemeni lor. Dar cum mai ramane cu libertatea?

Nu pot să planific modul în care îmi poate evolua viaţa, însă pot crea condiţiile care să-mi permită să cresc. Dacă fac asta, nu voi fi doar fermierul vieţii mele, ci şi fructul muncii pe care am depus-o.

În limba chineză, ideograma-cuvânt care înseamnă atât minte, cât şi inimă, este aceeaşi, una singură: XIN. Inima-minte este locul unde se întâlnesc emoţiile noastre, dar este şi centrul raţiunii noastre de om. Ceea ce îi separă pe cei care devin oameni mari de cei care nu este capacitatea Oamenilor Mari de a-şi urma inima-minte şi nu de a merge, orbi, în urma simţurilor sau a intelectului. Dacă îmi cultiv inima-minte pot sa îmi dezvolt abilitatea de a decide bine ce oameni salvez, începând cu mine.

Dao

„Hold the spirit within and do not be excessive. Do not allow things to disorder your senses and do not allow your senses to disorder the mind. Bring them together.”

 

Viitorul e fãcut dintr-o mie de azi-uri

Ah, iar e mâine, de ce e mereu mâine?

Si de ce mâinele ăsta arată mereu sisific, plin de liste cu lucruri de făcut și nici un to do de trăit, de mirosit, de simțit? De ce mereu credem că lucrurile astea vin mereu de la sine și că numai defăcutul trebuie notat ca să nu îl uităm, să nu se ducă?

Cine mai trăiește azi, dacă mereu e mâine?

demain

Colorez. Colorez mult. In cãrtile astea nou aparute în care mandalele orientale, readuse in actualitate de Jung, se cer si se lasã aduse la viata de o mana stangace sau de una dibace. Sau, în cazul meu, de o mânã stângace si de una dibace.

Cand ai colorat ultima datã? Când ai mãzgãlit ultima datã hârtia, fãrã un scop anume? La început, mã preocupa simetria culorilor, ca sã o urmez îndeaproape pe cea a formelor. Aleg fiecare creion, gândindu-mã dacã e cel potrivit. Din timp în timp, mã uit cât mi-a mai rãmas. Apoi mã uit la ceas – oare cât am sã avansez într-o jumãtate de orã? Si apoi realizez cã fac o gresealã fundamentalã: iau coloratul în piept ca pe o sarcinã zilnicã: delimitatã în timp, simetricã, cu scop, o nouã dovadã de performantã. E un esec. Un esec al omului modern de a mai face ceva pentru plãcerea de a face, de a se pierde într-un gest copilãresc, inutil si fãrã nici o rãsplatã.

Copilãria e despre azi. Coloratul e despre azi. Sã faci plãcintã cu brânzã e despre azi.
În vietile noastre de adulti, activitãtile noastre sunt despre mâine: proiectii, planuri (pe multi ani înainte) – planuri A si planuri B, desigur, scenarii dacã da si scenarii dacã nu, temeri, riscuri si succese.

Viitorul e fãcut dintr-o mie de azi-uri. El nu existã acolo undeva, asteptându-ne sã ajungem la el. Tu ce ai fãcut azi?

Un popor nebăgat în seamă

-Vedeţi că v-a căzut umbrela!
-Nu a căzut, am pus-o eu acolo.
-Ah, am crezut că v-a căzut. Oricum, aveţi grijă să nu o uitaţi, că afară plouă şi…

umbrela uda

De câte ori plouă, mi se întâmplă în metrou acest dialog. De fiecare dată sunt femei. De câte ori plouă, îmi pun umbrela udă sub scaun, cam în dreptul întrepicioarelor, ca să nu-mi ud cartea. De câte ori plouă, mă întreabă oamenii dacă nu cumva, sfidând legile fizicii, mi-a căzut umbrela adânc sub scaun. Niciodată nu am uitat-o acolo.

Băgatul în seamă şi făcutul binelui cu forţa sunt două din sporturile naţionale preferate ale poporului nostru sedentar. Au atît de mulţi adepţi şi practicanţi activi, încât doar fotbalul de canapea se poate lăuda cu mai mulţi suporteri.

Sfaturi necerute, expertiză nesolicitată, socializare cu de-a sila. Din ce nesiguranţă ancestrală vin toate astea? Din ce fund de frustrare şi nebăgare în seamă simţim nevoia să vorbim ne-ntrebaţi, să sfătuim fără să ni se ceară?

Românii sunt un popor sociabil şi ospitalier, spune clişeul. Atât de sociabil încât uneori nu te lasă să respiri.

 

Sunt frumos, dar mă tratez

Nu, articolul ăsta nu vorbeşte doar despre bărbaţi. Ci despre Omul Frumos şi Omul Urât, sau cel puţin despre cel care se vede aşa.

Multă literatură siropoasă, mult plimbată (şi) prin online, îi dă înainte cu „Frumusețea e în ochii privitorului” – dar ce te faci cu „Iubirea e oarbă?” – şi „Frumuseţea interioară contează mai mult”. În era selfie-urilor, a close-up-urilor, a fotografiilor în bikini din vacanţă, a prim-planurilor cu dinţi zoom-in, a transparenței absolute, ce mai este (considerat) frumos și ce nu?

Hai să numărăm câte hastag-uri găsim cu #nomakeup, #naturalmorninglook, #nophotoshop, #justsmartphone, #notedited etc. Câte „perfecţiuni” îşi caută validarea de la ceilalţi care, săracii de ei, arată prea şifonaţi dimineaţa ca să îi intereseze să-şi arate moaca prin lume la ore mici?

Urmează apoi uploadul și pânda după validare: „Ești superb/ă”, „Frumoșilor!”, „Muah!”, „Minunato!” (sau „Minunat-o!”, după caz).

Aceste complimente însă, în loc să întărească stima de sine, de cele mai multe ori o sabotează. „Sunt cu adevărat frumos/frumoasă, sau spun ei doar așa?”, „Ce aş putea să fac ca să fiu Şi Mai, şi să primesc mai multe like-uri?”

Selfie sticks aka beach frankfurters

„Time Magazine” a considerat selfie stick-ul una dintre cele mai importante invenţii ale anului 2014. Ele însă au apărut cu aproape  90 de ani mai devreme.

În 1926, un oarecare Arnold Hogg din Rugby, Warwickshire, s-a pozat cu nevasta Hellen folosind un selfie stick.

selfie-sticks-handy-gadgets-idiot-sticks-or-narcissi-sticks-theflyingtortoise

Atunci nu a devenit un trend. În 2014 însă, selfie stick-ul a apărut când a fost nevoie de inventarea selfie 2.0.

Selfie sticks au o serie de beneficii:

  • strict funcțional: prelungesc brațul, ajutându-te să faci poze cu tine dintr-o postură cât mai naturală.
  • pragmatic: evită prim-planurile, lucru foarte important atunci când acestea nu te avantajează (și cât de puțini sunt oamenii cărora prim-planul le este de folos?)
  • hedonic: poți să faci câte poze dorești, până ești mulțumit de rezultat, fără să îi chinui pe ceilalți și să îi transformi în celebrity photographers aflaţi în slujba ta.

Pentru mine selfie sticks sunt astea (se mai numesc şi „beach frankfurters”):

legs-beach

Are selfies selfish or altruistic?

Cu întrebarea asta formulată barbar şi neromâneşte, ajungem la miezul problemei. Pentru cine se fac selfie-urile, pentru sine (self) sau pentru ceilalţi? Cel mai probabil şi simplificând, se fac pentru ca ceilalţi să valideze sinele. Şi în (in)validarea asta se află nodul gordian pe care, de cele mai multe ori, ajunge să îl taie un medic de chirurgie estetică, împreună cu sânii prea mici, șoldurile prea lăsate sau burtica prea proeminentă. O dată cu tăietura asta, se ajustează ceea ce se vede în selfies, însă mai mult se ciuntește și de operează percepția de sine.

Rezultatul? Din ce în ce mai multe cazuri de „tulburare dismorfică corporală” (sau „sindromul urâţeniei”, al refuzului unei părţi a propriului corp pe motiv că nu corespunde standardelor personale sau publice) ca sindrom nevrotic benign sau, dimpotrivă, ca tulburare gravă apar în cabinetele de psihoterapie. „Nu mănânc ca să pot să „îmi fac” coapsele.”..”Nu plec în vacanţă ca să strâng bani pentru nas.” 

Statisticile apreciază că aproximativ 2% din populaţia planetei suferă de tulburare dismorfică corporală. Asta înseamnă persoane luate oficial în evidenţă pentru o astfel de tulburare psihică. Câţi oameni sunt, însă, care trăiesc cu asta şi suferă în tăcere? Părul, ochii, coapsele, buzele, picioarele, sânii, nasul etc. sunt, pentru cei care suferă de o astfel de tulburare, tot atâtea motive de chin.

Selfie-urile (cu sau fără stick-uri) ne mediază realitatea. Fără stick-uri, între noi și percepția noastră despre noi înșine. Cu stick-uri, între noi și locurile pe care le vizităm.

Ce-ar fi să-l mai uităm din când în când prin peisaj?

CJDt9PKWwAA4lA7

Elefanții din noi

Un elefant tăiat în două nu face doi elefanți mai mici. Fraza ar putea trece drept un vers al lui Tzara sau un koan oriental. Oare?

Elefantul suntem noi. Împărțiți mereu între viața personală și cea profesională, avem senzația că suntem locuiți de două ființe diferite: una care se îmbracă la costum, alta care e casual și se exprimă prin haine colorate; una care e disciplinată și se trezește devreme, alta care doarme duminica până la 12.00 și stă îm pijama mai apoi; una care are ambiții profesionale nelimitate și alta care nu-și dorește decât să stea cu o ceașcă de ceai la televizor. Am învățat să trăim cu dualitatea asta care ne sfâșie, sperând, ca în mitul androginului că, o dată și o dată, cele două jumătăți se vor întâlni și vor putea să coexiste liniștite în același trup.

Elephants Making Heart Shape with Trunks

Elephants Making Heart Shape with Trunks – Image by © Dianna Sarto/Corbis

Dar până atunci, cine sunt eu? Care din cei doi? Pe cine reneg, pe cine hrănesc, cu cine mă mândresc, pe cine vreau să alung, pe cine să țin mai aproape?
înter timp, ne străbat gânduri contrare: dacă reacționez de fiecare dată la fel, dintr-o singură perspectivă, atunci sunt plat și previzibil; dacă mă port de fiecare dată diferit, atunci am personalitate multiplă. Nu, glumesc. Reformulez : dacă mă port de fiecare dată diferit, atunci pare – în ochii mei și ai celorlalți – că nu sunt consecvent cu ceea ce sunt, cu stilul meu, că îi păcălesc pe ceilalți. Cine sunt atunci când nu sunt cealaltă jumătate a mea?
Am obosit să tăiem elefantul care sunt în două, în fiecare zi. Picături cad și cad din noi la fiecare tăiere, până când nu mai rămâne nimic. Ne mistuim în iluzia asta cum că dimineața suntem…și seara suntem… Dintr-un elefant viu tăiat în două nu rămân doi elefanți vii, ci două jumătăți suferinde. Neștiind cine să fim în ce moment, ajungem să fim frumoșii absenți din fiecare clipă.
Cum fac eu? Ziua sunt…și seara sunt…, profesional vorbind două entități complet disparate. Nu pot să dau sfaturi, dar îmi țin jumătățile de elefant din ce în ce mai aproape, și poate o dată și o dată o să se facă un animal mare, gras și sănătos. Cum?

  • Nu am haine corporatiste în garderobă. Nu am nici haine de psiholog.
  • Nu sunt un șef hain ziua și o linguriță de miere seara.
  • Caut și comunic sensul lucrurilor pe care trebuie să le facem împreună.
  • Încerc să nu stau față în față cu oamenii decât fizic. Și la cabinet, și la corporație, trag oamenii alături de mine, să privim împreună în aceeași direcție și să vedem ce avem de făcut să ajungem acolo.
  • Nu pierd din vedere omul la corporație și nici obiectivul la cabinet.
  • Nu vând bullshit nici colo, nici colo. Se poate face? Spun. Nu se poate? Spun. E o prostie? Zic. E o idee minunată? Sunt de acord.

Or mai fi strategii, dar mă și le reinventez în fiecare zi. Nici nu le-oi fi descoperit pe toate, ca doar v-am zis că elefanții mei se privesc în ochi și își suflă-n față, dar nu s-au unit încă. Hai, noapte bună, mă duc să-i culc pe-amândoi!

Disclaimer: WordPress nu m-a lăsat să scriu nimic anul ăsta; oi fi începu să scriu prost, cine știe..Dacă așa e, mă iertați. Mă străduiesc mereu.

Revelion – între Janus și Jung

Disclaimer: Nu, nu e un articol didactic, și nici măcar wikipedic.

Să ne trezim, dară! – sau așa ar suna, în transcriere fonetică, termenul pe care îl așteptăm diseară, căci termenul de „Revelion” vine din franceză („Réveillon”) şi înseamnă „veghe” sau „ospăţ la miezul nopţii”. De aici, tradiţia de a avea o masă bogată şi de a nu dormi în noaptea asta.

În multe surse, chiar și legătura Crăciunului cu creștinismul este pusă sub semnul întrebării. Revelionul, însă, este o sărbătoare pur păgână, pre-creștină.

La romani, sărbătoarea Revelionului semnifica închinare la zeul Ianus. Janus, sărbătorit de romani pe 1 ianuarie,  este zeul roman al începuturilor și sfârșiturilor, al alegerilor, al trecerii, al porților. el este bifron („cu două capete”) și reprezentat cu o față spre trecut și cu alta spre viitor.

Two faced gold head statue against black

Ovidiu scrie despre el:

” Zeule cu două chipuri, 
de la tine pornește anul a se scurge fără zgomot;
tu care, fără să întorci capul, vezi ceea ce nimeni altcineva nu poate zări…”

Ce legătură au toate astea cu noi? Întrebați-vă, mai bine:

…câte revelioane ați sărbătorit până acum?
…câte planuri au început cu „De la 1 ianuarie, am să….”?
…câte vise legate de noi începuturi ați zămislit în noaptea asta?
…câți oameni au gândit la fel ca noi toți legat de începutul anului?
…câte zile de luni am asimilat cu toții unui nou început?

Jung spune că oricând se descoperă un fenomen caracteristic pentru majoritatea comunităților umane, indiferent de rasă, cultură și epocă istorică, atunci acesta este o expresie a unui arhetip al inconștientului colectiv.

Trecerea timpului, un nou început, speranțe („la anul va fi mai bine”) sunt semne ale faptului că suntem umani, teleologici, optimiști. Viața nu are un sens în căutarea căruia să pornim, sensul este ceea ce construim singuri, cu fiecare pas pe care îl facem și cu fiecare an care trece.

„În cele din urmă, viața fiecărui individ este în același timp viața eternă a speciei.” (Jung)


Nor de etichete

%d blogeri au apreciat: