Alina Stepan

Nu, articolul ăsta nu vorbeşte doar despre bărbaţi. Ci despre Omul Frumos şi Omul Urât, sau cel puţin despre cel care se vede aşa.

Multă literatură siropoasă, mult plimbată (şi) prin online, îi dă înainte cu „Frumusețea e în ochii privitorului” – dar ce te faci cu „Iubirea e oarbă?” – şi „Frumuseţea interioară contează mai mult”. În era selfie-urilor, a close-up-urilor, a fotografiilor în bikini din vacanţă, a prim-planurilor cu dinţi zoom-in, a transparenței absolute, ce mai este (considerat) frumos și ce nu?

Hai să numărăm câte hastag-uri găsim cu #nomakeup, #naturalmorninglook, #nophotoshop, #justsmartphone, #notedited etc. Câte „perfecţiuni” îşi caută validarea de la ceilalţi care, săracii de ei, arată prea şifonaţi dimineaţa ca să îi intereseze să-şi arate moaca prin lume la ore mici?

Urmează apoi uploadul și pânda după validare: „Ești superb/ă”, „Frumoșilor!”, „Muah!”, „Minunato!” (sau „Minunat-o!”, după caz).

Aceste complimente însă, în loc să întărească stima de sine, de cele mai multe ori o sabotează. „Sunt cu adevărat frumos/frumoasă, sau spun ei doar așa?”, „Ce aş putea să fac ca să fiu Şi Mai, şi să primesc mai multe like-uri?”

Selfie sticks aka beach frankfurters

„Time Magazine” a considerat selfie stick-ul una dintre cele mai importante invenţii ale anului 2014. Ele însă au apărut cu aproape  90 de ani mai devreme.

În 1926, un oarecare Arnold Hogg din Rugby, Warwickshire, s-a pozat cu nevasta Hellen folosind un selfie stick.

Atunci nu a devenit un trend. În 2014 însă, selfie stick-ul a apărut când a fost nevoie de inventarea selfie 2.0.

Selfie sticks au o serie de beneficii:

• strict funcțional: prelungesc brațul, ajutându-te să faci poze cu tine dintr-o postură cât mai naturală.
• pragmatic: evită prim-planurile, lucru foarte important atunci când acestea nu te avantajează (și cât de puțini sunt oamenii cărora prim-planul le este de folos?)
• hedonic: poți să faci câte poze dorești, până ești mulțumit de rezultat, fără să îi chinui pe ceilalți și să îi transformi în celebrity photographers aflaţi în slujba ta.

Pentru mine selfie sticks sunt astea (se mai numesc şi „beach frankfurters”):

Are selfies selfish or altruistic?

Cu întrebarea asta formulată barbar şi neromâneşte, ajungem la miezul problemei. Pentru cine se fac selfie-urile, pentru sine (self) sau pentru ceilalţi? Cel mai probabil şi simplificând, se fac pentru ca ceilalţi să valideze sinele. Şi în (in)validarea asta se află nodul gordian pe care, de cele mai multe ori, ajunge să îl taie un medic de chirurgie estetică, împreună cu sânii prea mici, șoldurile prea lăsate sau burtica prea proeminentă. O dată cu tăietura asta, se ajustează ceea ce se vede în selfies, însă mai mult se ciuntește și de operează percepția de sine.

Rezultatul? Din ce în ce mai multe cazuri de „tulburare dismorfică corporală” (sau „sindromul urâţeniei”, al refuzului unei părţi a propriului corp pe motiv că nu corespunde standardelor personale sau publice) ca sindrom nevrotic benign sau, dimpotrivă, ca tulburare gravă apar în cabinetele de psihoterapie. „Nu mănânc ca să pot să „îmi fac” coapsele.”..”Nu plec în vacanţă ca să strâng bani pentru nas.” 

Statisticile apreciază că aproximativ 2% din populaţia planetei suferă de tulburare dismorfică corporală. Asta înseamnă persoane luate oficial în evidenţă pentru o astfel de tulburare psihică. Câţi oameni sunt, însă, care trăiesc cu asta şi suferă în tăcere? Părul, ochii, coapsele, buzele, picioarele, sânii, nasul etc. sunt, pentru cei care suferă de o astfel de tulburare, tot atâtea motive de chin.

Selfie-urile (cu sau fără stick-uri) ne mediază realitatea. Fără stick-uri, între noi și percepția noastră despre noi înșine. Cu stick-uri, între noi și locurile pe care le vizităm.

Ce-ar fi să-l mai uităm din când în când prin peisaj?