Alina Stepan

-Perdon, perdon… / – Excuse-moi…/ -Pardon, faceti loc, va rog…

Din scaunul cu rotile, lumea se vede altfel. Lumea TE vede altfel. Daca te vede. De cele mai multe ori, oamenii nu se uita in jos. La strigatul mainuitorului de scaun cu rotile, oamenii se uitau nedumeriti in jur, dar nu mai jos de nivelul umarului. Si, stiind ca umanitatea inseamna pozitie bipeda, te simti mai jos decat lumea. Stai mai jos decat lumea, care nu reuseste sa te vada la timp.

Postul asta nu e deloc despre mine, chiar daca pare. Este despre revelatia de a simti pe propria piele modul in care trebuie ca se simte o persoana cu handicap fizic aflata in scaunul cu rotile. Despre cum e sa stai la coada la toaleta deoarece cabina dedicata e ocupata de un om ‘normal’. Despre cum toate scaunele pentru ‘handicapati’ sunt ocupate de bagajele oamenilor ‘normali’. Despre cum ti se acorda privilegiul de Sky Priority, de care te-ai lepada bucuros pentru a face o coada sanatoasa alaturi de ceilalti semeni bipezi.

Cancun. Maria si Luis ma poarta cu mare bagare de seama printre oameni si bagaje inspre poarta. Realizez ca nu am luat tricoul pentru Victor. Oprim. Luis probeaza cateva modele. Ii sunt recunoscatoare. Cumpar. Victorie! La poarta, ne asteapta alti doi oameni. Patru? Asa grasa sunt? 🙂 Maria si Luis le lasa locul; ma aburc de pe scaunul cu rotile clasic pe unul mai mic, de cabina, pe care sunt legata cu patru centuri de siguranta; mi se spune sa iau pozitia brace ca sa putem trece printre scaune.

Zece ore mai tarziu si o nevoie de toaleta tot atat de mare (vecinul meu de zbor a dormit tot drumul si nu am putut sa-l sar). Paris. Un vlajgan inalt si blond, Patrice, ma inhata, ma arunca pe scaunul de cabina, nu ma leaga cu nici o centura, zice ‘Tine-te bine!’ si porneste o cursa nebuna prin aeroport, spunandu-mi: ‘Cursa ta a intarziat 45 de minute. Mai sunt 15 pana pleaca avionul spre Bucuresti. Ai toate sansele sa nu il prinzi.’ Ajungem la poarta; avionul spre Bucuresti are intarziere. Rasuflam usurati. Patrice e lac de apa. ‘Auzi’, ii zic, ‘daca tot avem putin timp, imi cumperi si mie ceva?’ Ma priveste bouche-bée, apoi anunta la poarta: ‘Je reviens bientôt, madame veut acheter Madame’. Pleaca cu banii si nu mai apare. Incepe imbarcarea; altcineva ma duce-n avion. Apare si el dupa 10 minute: ‘Era departe Relay’, zice, si-mi intinde victorios pachetul complet Figaro cu toate cele trei reviste, si restul la centima.

Bucuresti. Avionul trage in mijlocul pistei. Se monteaza scara. Fac ochii mari si astept, cuminte. Avionul se goleste, autobuzul pleaca. George pune in aplicare platforma care coboara scaunul din avion. Bagaje pierdute: ‘Carjele dvs. au ramas pe Charles de Gaulle, vi le vom aduce maine dimineata.’ Duminica dimineata, 6.30, ne trezeste interfonul: ‘Buna dimineata, v-am adus carjele. Si acum ma scuzati, trebuie sa plec in tara sa distribui toate celelelate bagaje’, zice omul Tarom, pus la patru ace.

Sa poti sa mergi la baie. Sa poti sa mergi sa cumperi un tricou sau o revista. Sa poti sa mergi. Dincolo de diferentele culturale in manevrarea carucioarelor, oamenii din toate colturile lumii sunt Oameni. La fel ca si cei din carucioarele cu rotile, pe care de astazi am sa ii inteleg mai bine. A fi biped nu e un dat, e un dar.