Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘Mexic 2016’ Category

Mexic 6. Viata privita de jos in sus

-Perdon, perdon… / – Excuse-moi…/ -Pardon, faceti loc, va rog…

Din scaunul cu rotile, lumea se vede altfel. Lumea TE vede altfel. Daca te vede. De cele mai multe ori, oamenii nu se uita in jos. La strigatul mainuitorului de scaun cu rotile, oamenii se uitau nedumeriti in jur, dar nu mai jos de nivelul umarului. Si, stiind ca umanitatea inseamna pozitie bipeda, te simti mai jos decat lumea. Stai mai jos decat lumea, care nu reuseste sa te vada la timp.

Postul asta nu e deloc despre mine, chiar daca pare. Este despre revelatia de a simti pe propria piele modul in care trebuie ca se simte o persoana cu handicap fizic aflata in scaunul cu rotile. Despre cum e sa stai la coada la toaleta deoarece cabina dedicata e ocupata de un om ‘normal’. Despre cum toate scaunele pentru ‘handicapati’ sunt ocupate de bagajele oamenilor ‘normali’. Despre cum ti se acorda privilegiul de Sky Priority, de care te-ai lepada bucuros pentru a face o coada sanatoasa alaturi de ceilalti semeni bipezi.

Cancun. Maria si Luis ma poarta cu mare bagare de seama printre oameni si bagaje inspre poarta. Realizez ca nu am luat tricoul pentru Victor. Oprim. Luis probeaza cateva modele. Ii sunt recunoscatoare. Cumpar. Victorie! La poarta, ne asteapta alti doi oameni. Patru? Asa grasa sunt? 🙂 Maria si Luis le lasa locul; ma aburc de pe scaunul cu rotile clasic pe unul mai mic, de cabina, pe care sunt legata cu patru centuri de siguranta; mi se spune sa iau pozitia brace ca sa putem trece printre scaune.

image

Zece ore mai tarziu si o nevoie de toaleta tot atat de mare (vecinul meu de zbor a dormit tot drumul si nu am putut sa-l sar). Paris. Un vlajgan inalt si blond, Patrice, ma inhata, ma arunca pe scaunul de cabina, nu ma leaga cu nici o centura, zice ‘Tine-te bine!’ si porneste o cursa nebuna prin aeroport, spunandu-mi: ‘Cursa ta a intarziat 45 de minute. Mai sunt 15 pana pleaca avionul spre Bucuresti. Ai toate sansele sa nu il prinzi.’ Ajungem la poarta; avionul spre Bucuresti are intarziere. Rasuflam usurati. Patrice e lac de apa. ‘Auzi’, ii zic, ‘daca tot avem putin timp, imi cumperi si mie ceva?’ Ma priveste bouche-bée, apoi anunta la poarta: ‘Je reviens bientôt, madame veut acheter Madame’. Pleaca cu banii si nu mai apare. Incepe imbarcarea; altcineva ma duce-n avion. Apare si el dupa 10 minute: ‘Era departe Relay’, zice, si-mi intinde victorios pachetul complet Figaro cu toate cele trei reviste, si restul la centima.

Bucuresti. Avionul trage in mijlocul pistei. Se monteaza scara. Fac ochii mari si astept, cuminte. Avionul se goleste, autobuzul pleaca. George pune in aplicare platforma care coboara scaunul din avion. Bagaje pierdute: ‘Carjele dvs. au ramas pe Charles de Gaulle, vi le vom aduce maine dimineata.’ Duminica dimineata, 6.30, ne trezeste interfonul: ‘Buna dimineata, v-am adus carjele. Si acum ma scuzati, trebuie sa plec in tara sa distribui toate celelelate bagaje’, zice omul Tarom, pus la patru ace.

Sa poti sa mergi la baie. Sa poti sa mergi sa cumperi un tricou sau o revista. Sa poti sa mergi. Dincolo de diferentele culturale in manevrarea carucioarelor, oamenii din toate colturile lumii sunt Oameni. La fel ca si cei din carucioarele cu rotile, pe care de astazi am sa ii inteleg mai bine. A fi biped nu e un dat, e un dar.

Publicitate

Categorie:

Mexic 2016

Mexic 5. Putea sa se termine mai frumos

Postul asta a fost scris pe bucatele, in carnetul de notite, inainte sa se intample evenimentele. De aceea, iertati-i usoara naivitate.

– Ooooohhhh, hiiiiiiiiii! Where are you from?
– Romania.
– Fantastic!!! (desigur, toti spuneti asta). Do you speak English over there?
– No, señora, nosotros hablamos solo español.
– Oooh!

Dupa doua zile intr-un resort all inclusive, imi vine sa musc. Mai ales din americanii cei pufosi, galagiosi si bagareti. Dar cum sa si fie altfel, cand doar ei exista pe pamant? Asa ca azi, in a treia zi, mi-am pus sacul pe umar si coada pe spinare si am plecat.

Imagineaza-ti ca traiesti in anul 1518. Esti conducatorul (batab) din Tulum. Privesti spre linia orizontului si vezi apropiindu-se niste barci mari. Ti se par foarte ciudate. Pe masura ce se apropie, poti sa vezi marinarii; nu trag la tarm, ci navigheaza mai departe. Si te intrebi: cine sunt oamenii astia? De unde vin? Ce vor? Sunt prieteni?

Acum imagineaza-ti ca esti Juan de Grijalva, capitanul spaniol. Vii din Cuba intr-o calatorie de explorare. Ai ajuns la o insula inconjurata de corali (Cozumel), unde oamenii se ascund cand te vad. Acum navighezi de-a lungul coastei, si treci pe langa un oras cu cladiri impunatoare si turnuri care-ti amintesc de Sevilla cea indepartata. Nu tragi la tarm, mergi mai departe. Si te intrebi: cine sunt oamenii astia? Ce bogatii au? Sunt periculosi?

image

Am vazut ruinele mayase de la Tulum si de pe mare, si de pe uscat. Pe mare, impreuna cu un cuplu de spanioli, intr-o barcuta cu motor scuturata de valuri, am reusit sa fac cateva poze (sper ca nu miscate). Mi-a fost frica, cel putin la inceput si nu am putut sa nu ma gandesc ca, de fapt, asa incep toate marile revelatii si schimbari de prespectiva: cu teama de vertij si de cadere in gol. Cu teama de esec. Dar numai asa putem sa avem o privire completa asupra vietii noastre, dandu-i tarcoale pe toate partile. Sau asupra templului vraciului mayas din Tulum vazut dinspre mare. Cum doriti :). E doar o metafora.

Mai departe cu indaratnicie, in pofida intamplarilor. Tulum e un fel de 2 Mai; mi-am dorit sa il vad pentru asta. Mananc cu mana intr-o carciumioara locala. Langa mine, personaje: patru hipioti francezi cu parul lung si salvari largi, care pare ca sunt aici de cateva luni. Un mexican se joaca friptea cu fetita lui, ca sa o convinga sa manance tot din farfurie. Un canadian cu pantaloni cu ananasi raspanditi strategic pe craci se trage de coada lunga, scoasa in evidenta de capul ras. Un mexican batran se strecoara printre mese, imbiindu-ne: ‘Hamaca, hamaca?’ si intinzand de firele colorate.

Imi privesc bratara de la mana si o ascund. Cu aerul meu de all inclusive si cu bratara asta de tzarc, ma simt ca si cum as fi iesit in eliberare conditionata din colivia mea de lux. De unde sa stiu ca, in scurt timp, imi va fi asa de folositoare…

Ma hotarasc sa plec. Transportul in comun functioneaza ca uns si nu ma feresc sa-l folosesc. La plecarea din Tulum, prind chiar loc in fata in autobuzul aglomerat (pe numele lui Colectivo). Ia priviti aici, credeati ca doar bordurile masinilor taximetristilor si camionagiilor nostri sunt incarcate??!!

image

Glezna rasucita la ruine incepe sa schioapete. Da, si eu impreuna cu ea. Ma intorc cu greutate la hotel. Chem doctorul. Ajung la spital. Imobilizare cu atele si o pereche de carje. Miezul noptii. Ma intorc la hotel. Mi-e foame. Restaurantul e la 10 minute de mers pe jos (‘Nu ai voie sa pui piciorul jos deloc!!’). La ora asta, s-a inchis.

Oare cum o sa ajung acasa???

– Señora, quieres a ver Chicken Pizza?
– No, es terminado.

image

Categorie:

Mexic 2016

Tagged with:

Mexic 4. Marea Caraibelor

La Marea Caraibelor, soarele apune la ora 6 fara prea mult preaviz, asa incat la sase jumatate e bezna ca in fundul unui negru. Aici, conceptele din fizica se simt cel mai bine, caci inertia miscarii-mi nebune din ultima saptamana se panicheaza in fata senzatiei ca, daca nu vreau, nu trebuie sa fac nimic. Aici se poate simti cel mai acut singuratatea si sentimentul ca nimic nu conteaza mai mult decat cei dragi de acasa.  Noroc ca din cand in cand calc pe cate o iguana tolanita lenes la soare pe pragul camerei mele si ma reconectez la prezent. La Marea Caraibelor, se gasesc pietre amestecate cu scoici.

image

image

Asa ca deocamdata nu va spun nimic despre marea asta. Inca. Aleg sa scriu astazi despre gandurile si locurile ultimelor zile inainte de a ajunge aici.

– Baños tambien?
– Si, certo.

Ultimul loc cu toalete inainte de a o lua pe drumul care duce spre Izamal si Valladolid. Izamal – orasul magic, primul dintr-o serie nu foarte lunga, rezultat al unui program guvernamental demarat in 2003, care isi propune sa scoata din anonimat perlele mai putin cunoscute ale Yucatanului. Toate oraselele au aceeasi structura: zócalo – piata centrala, este sufletul orasului. Patrata, pe laturile ei se gasesc mici magazinase tinute de familii locale, unde gasesti tot ce cu gandul nu gandesti, la preturi mai mult decat decente. Timpul sta in loc aici; din cand in cand, se prelinge ca mierea peste zidurile vopsite in ocru ale cladirilor vechi de 3-400 de ani care imprejmuiesc piata. Tresar. Ma caut in geanta de cate ori aud cantecul pasarilor, al caror tanguit ascutit seamana teribil de tare cu sunetul telefonului meu. Am reusit chiar sa-mi fotografiez ringtonul :).

Pe latura de nord a fiecarei piete din fiecare orasel este un convent, o biserica catolica (una din cele trei cacofonii acceptate, da?) de pe la 1500. Pe campul larg din fatza ei, copii mexicani de toate varstele bat mingea. Intr-o capela mica, inauntru, cenusa stramosilor doarme in pace.

Oamenii maya nu sunt complicati. Mici – n-am vazut vreunul sa depaseasca 1.60 m, ceea ce face hilara situatia de la toaletele publice descoperite, unde tuturor turistilor li se itesc capetele pe deasupra usilor -, cu trasaturi specifice, intotdeauna joviali, intotdeauna zambitori si dornici sa iti afle numele, ca sa poata stabili o comunicare cat de cat apropiata. Nimeni nu se poarta ca si cum ar astepta bacsis, nu isi schimba comportamentul cand nu le dai si se bucura atunci cand primesc oricat ai considerat sa le oferi.

In Mérida, la ceas de seara, chiar in fata impunatoarei catedrale catolice, se desfasoara un spectacol fastuos: sunete de flaut, tobe, raget de jaguar si doua echipe de mayasi de acum 500 de ani, extrem de realist echipati, joaca jocul traditional al inaintasilor lor: pelota, o minge de 3 kg din cauciuc, trebuie pasata DOAR cu soldul pana la ‘portile’ care se afla la o inaltime de 9 metri (!). Se pare ca mayasii originali nu aveau nici pe departe doar 1.60 metri… De la distanta, jocul ritualic profileaza umbre fantomatice pe catedrala.

Nu sunt mici pentru ca vor ei si nici macar pentru ca genele le dicteaza asa. Se pare ca se hranesc prost, multi dintre ei, iar incidenta diabetului este mai mare in Yucatan decat oriunde in alta parte din Mexic. Traiesc aproape exclusiv din turism si cultivarea porumbului-rege: pe toate piramidele pe care le-am vazut pana acum, porumbul este, alaturi de Quetzalcoatl (aztec), respectiv Kukulkan (mayas), unul dintre personajele principale.

– This is an all-inclusive hotel, rade soferul-cu-nume-de-neretinut astazi, in drum spre Tulum, si face un gest larg spre dreapta soselei. Langa cladirea alba, imprejmuita cu garduri verzi cu sarma ghimpata, se insiruie tarabele cu suveniruri, nepazite de nimeni, deasupra carora scrie: ‘Souvenirs made in jail’. Si ei traiesc din turism.

Pe sosele, sunt calmi si politicosi. Nu-i asa ca noi in Romania atunci cand vrem sa semnalizam celuilalt ca ne poate depasi dam semnal dreapta? Ei bine, ei dau stanga! Ceea ce la inceput am crezut a fi un mic semn de prostie, era de fapt o invitatie: TU treci, nu EU ma dau la o parte. E si asta un fel de a vedea lumea din perspectiva celuilalt.

Traiesc in case ponosite, multi dintre ei; unele dintre ele seamana chiar cu cele ale stramosilor lor luptatori. Insa oricat de sarace ar fi, toate casele sunt primitoare, cu usile larg deshise, si dotate cu televizor si frigider. Deasupra fiecarui acoperis (toate casele de beton sunt plate si toate casele acoperite cu stuf – stil maya- sunt tuguiate) troneaza un bidon negru de 200 de litri de apa. Din cel mai mic sat pana la suburbia capitalei, aceleasi case plate, pe parter, colorate divers, incat de la distanta ai spune ca sunt o punga cu bomboane.

Multi nordici (europeni, americani, canadieni) pensionati si cu suficienti bani vin sa cumpere case aici. De la cea mai modesta de 500,000 de pesos (cca 30,000 dolari) si pana la cea mai buna (la dublu pret), ai sa auzi multa engleza spaniolizata prin cam toate oraselele din Yucatan, dar mai ales in Mérida, capitala.

Ar fi multe de spus despre ei, din tot ce am auzit ieri pe drum. Rafael, yucatanezul blond (!) de 60 de ani si Cesar, columbianul fusiform, mi-au fost cei mai buni invatatori in ale peninsulei si cu siguranta nu am retinut tot. I-am lasat in urma deja, de acum inainte pentru urmatoarea saptamana descopar lucruri pe cont propriu.

Poate de aici si sentimentul pierderii in spatiu, al inertiei care ma impinge mereu mai departe, desi sunt aici, in ultima parte a calatoriei, ca sa ma odihnesc. Nu promit.

La Marea Caraibelor, soarele apune la ora 6. Aici se poate simti cel mai acut singuratatea si sentimentul ca nimic nu conteaza mai mult decat cei dragi de acasa. Aici, stelele sunt la fel de aproape ca la noi la munte.

Categorie:

Mexic 2016

Tagged with:

Mexic 3. Cum suna limba Maya

Va fi o postare scurta, dar miezoasa:). Scurta pentru ca, impreuna cu Cesar, am umblat 12 ore pe multe coclauri, pe o ploaie torentiala si calda, tipic tropicala. N-a mai fost excursie de grup, asa ca l-am avut doar pentru mine si am putut sa-l intreb pe cate-n luna si-n stele (material pentru o postare viitoare).
Asa. V-am promis acum cateva zile ca inregistrez limba maya, oricat de putin. In micul orasel Izamal (care se traduce din maya ca ‘Roua cerului’) ne-am plimbat cu trasura pe stradutele marginite de case de la 1700, vopsite toate in ocru. Ai fi zis ca e o butaforie de film, atat de ireal si minunat a fost. Iata-l mai jos pe carutasul Jorje (sa-i zic mai bine ‘trasuras’?) urandu-mi de bine in limba lui.

Categorie:

Mexic 2016

Tagged with:

Mexic 2. Piramida Lunii, imparatul si cactusii Mickey Mouse

– Saluda, mi llama Cesar Augusto.

Misto ghid, imi zic, urcandu-ma in masina cu 9 locuri pentru aventura de astazi.
Sunt cap de linie. Dupa mine urca, pe rand, Dani si Cata, Andrea, Luca, Nando, Brigitte (sa-i spunem deocamdata asa, caci nu e un personaj efemer) cu fiu-sau…si nu mai stiu. La fiecare urcare, Cesar, ca o gazda buna ce se gaseste, face prezentarile. Aflu ca Dani e bulgaroaica si, impreuna cu nemtoaica Cata (Cathy, cum o striga americanii, se stramba ea oripilata; de fapt, e Katharin) preda spaniola in America.
Andrea e o frantuzoaica din Bordeaux care lucreaza in Montreal. Nando e italian din Sicilia si studiaza la Paris de 6 ani. Dupa oprirea de la Kabah, vad ca locul de langa mine s-a eliberat. Andrea si Nando ganguresc frantuzeste pe randul din spate.
Brigitte nu vorbeste spaniola ca la ea la Frankfurt…ci ca la Madrid, unde a stat 7 ani si a tradus niscaiva carti. Fiu-sau, un blondin de vreo 20 de ani, stie nemteste si spaniola, dar nici o boaba de engleza.

 

image

Barfesc cu Dani despre Bulgaria si Vasil Naidenov. Amandoua am fost in copilarie indragostite de dinozaurul asta.

 

Oamenii fac locurile, experientele, amintirile? Ce am sa retin din excursia asta – fetzele, glumele, jocurile de cuvinte sau piramidele, strazile, mancarea, muzica?

image

Nu mai departe de ieri, Alfredo imi arata cu talent in cate feluri se poate folosi un cactus. Mi se adresa cu ‘my friends’ si se mai corecta din cand in cand. Cu miscari largi, teatrale, a despielitat niste hartie de cactus, a itit un ac si ata din cactus (fibra si varful ascutit) si a colorat cu praf de cocos ata de cactus in 4 culori, totul in doar 3 minute. Rontai o felie de cactus din salata si il ascult cum turuie: ‘And now, my friends, let me show you what real obsidian is’, mai zice, si ma taraste in magazinul unde masti grele din eleganta piatra neagra stau pe rafturile pline.

Afara, ma asteapta Sonia, ghida micuta din Mexico. ‘Haide la piramide, ca incepe sa ploua.’, se precipita ea. INCEPE?? M-am schimbat de la piele dupa doua incercari nereusite de a ajunge in varful Piramidei Soarelui. Toti alunecam, era imposibil sa inaintam, venise potopul de ploaie si vant turbat, impreuna cu doar 7 grade Celsius. Renunt si ma bag in masina. Sonia, care statuse cu Luis la adapost, ma consoleaza: ‘Lasa ca la Piraminda Lunii nu te las sa mai cobori, o sa ne rotim in jurul ei cu masina.’ ‘De cand isi dorea Luna sateliti’, bomban, si radem toti trei. Un zbor, 10 ore, 1000 de kilometri si un rand de haine mai tarziu, la 40 de grade, il ascult pe Cesar cum nu mai conteneste sa povesteasca de ce are el patru nume: doua mici si doua de familie. ‘Care e numele tau mijlociu?’, ma chestioneaza el. Sa-i zic numele lu’ tata? Afland ca nu am unul, se intoarce dezamagit spre italieni, cu aceeasi intrebare.

image

Imi lipesc nasul de geam in timp ce vocile din spate se impletesc intr-o franco-spano-germana babilonica. Degete lungi de cactusi se ridica curajos spre cer. Aici nu vad cactusi Mickey Mouse. ‘Mickey Mouse?’, imi rasuna in urechi vocea de ieri a Soniei. ‘Ce mai sunt si aia?’. ‘Uite asa’, ii zic, batandu-mi palmele pe langa urechi si apoi facand semn spre marginea drumului. Si ea si Luis se scutura de ras.

In dreapta soferului, Cesar Augusto isi dirijeaza supusii inspre minunatiile mayase.

Categorie:

Mexic 2016

Mexic 1. Fecioara si aztecul

Il chema Coatlatoatzin. Era brun la fata si mandru la stat. Si visa. Si a tot visat el pana cand i s-a aratat Santa Maria de Guadalupe; nu oricum, ci bruna la chip ca si el.
Dupa mai multe incercari, episcopul (care vorbea spaniola) a reusit sa-l inteleaga si sa-l creada pe aztec (care vorbea nahuatl). Dupa o singura incercare, Coatlatoatzin a devenit Juan Diego. Catolic adica. Ce semn mai bun pentru asta decat un chip al ‘celorlalti’ in care si-a regasit culoarea?

image

Cum au devenit mexicanii spanioli? Dar au devenit? Au interpretat semnele exterioare si intrucatva transcendente precum cel de mai sus pentru a accepta mai usor dominatia spaniola. Tot asa cum si-au facut capitala pe lac, pentru ca acolo a fost locul in care au vazut vulturul agatat de un cactus si purtand in cioc un sarpe (acum si stema oficiala a Mexicului). Tot asa cum Cortés, calare pe cal, i-a convins pe cuceriti ca este Cel pe Care Il Asteptau.

La fel de ardent credinciosi si astazi, mexicanii au o credinta subversiva insa. Amesteca, cu placere deloc vinovata, obiceiuri pre-columbiene si spaniolesti. Multe denumiri se termina sau incep cu „TL”, din nahuatl. Multi vorbesc inca limba (incerc sa gasesc si sa inregistrez pe cineva ca sa vedeti ce spun; iata mai jos o mostra pozata pe furis intr-o librarie).

 

image
Privindu-le firmele, casele, hainele, mancarea, nu poti sa nu te intrebi cum de au trecut 500 de ani si mai bine de la sangeroasa cucerire spaniola. De la glorioasa calcare in picioare spaniola. De la civilizatia occidentala noua care s-a crezut superioara unei civilizatii cu mult mai veche, dar degraba mancatoare de carne de om. Privindu-i si ascultandu-i, uneori te intrebi ce este spaniol in ei in afara de limba.

‘Ce simtiti voi, mexicanii, fata de cucerirea spaniola?’, o intreb pe Sonia, mica ghida (de stat, doar, caci altfel are trei copii, toti trei mai mari ca Victor).
‘Pai noi credem ca…’, incepe ea.
‘Ntz. Te-am intrebat ce simti.’
‘Turistii nu ne-ntreaba lucruri din astea sensibile.’
‘Perdon.’

Tacem amandoua. Soferul ne duce-nainte.

‘20% ii urasc pe spanioli’, se hotaraste ea intr-un tarziu. ‘Si restul de 80% nu-i iubesc.* Ne-au calcat in picioare dupa care, prin anii ’30, au venit sa construiasca, sa deschida firme si sa creeze locuri de munca. E ca si cum mi-as renega o parte din mine daca as spune ca as vrea sa dau timpul inapoi, insa l-as da.’

*studiu de piata nereprezentativ si incorect politic. A se interpreta cu precautie (baza foarte mica).

Mexicanii si-au construit capitala pe ape care scufunda zilnic orasul cu cateva sutimi de milimetru. Ciudad de Mexico e un oras prins in menghina muntilor si sapat de ape. In biserica veche, de la 1700, in care troneaza impunator la intrare statuia lui Coatlatoatzin (de-acum Juan Diego cumintit), pasii ti se abat dupa cat de inclinata e podeaua caci, desigur, orasul nu se scufunda egal. Ma agat de aer ca sa merg drept.
Alaturi, in biserica mare, noua, modernista, incap pana la 5000 de oameni; ma asez pe o banca si ascult ‘Pater nostrum’. Corul e inaltator. Sutele de mexicani canta cu suflet. De deasupra altarului, haina inramata a lui Juan Diego vegheaza multimea. Afara, statuia Papei Paul al II-lea si placa aurie pusa de Papa Francisc acum 3 saptamani se asigura ca totul merge asa cum trebuie. Biserica e facuta de un geniu: usoara ca fulg, acoperita cu cupru, cu tavanul din lemn usor, in forma faldurilor hainei lui Juan Diego. Nu se va scufunda niciodata.

La Morenita. Brunetica. Santa Maria da Guadalupe, simbolul national al mexicanilor. Juan Diego, fost Coatlatoatzin, sanctificat de Papa in 2002 si numit ‘primul sfant indian de pe continentul american’. Un fel de ‘Doamna si vagabondul’, ceva mai transcendenti.

Categorie:

Mexic 2016

Tagged with:

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat: