Alina Stepan

La Marea Caraibelor, soarele apune la ora 6 fara prea mult preaviz, asa incat la sase jumatate e bezna ca in fundul unui negru. Aici, conceptele din fizica se simt cel mai bine, caci inertia miscarii-mi nebune din ultima saptamana se panicheaza in fata senzatiei ca, daca nu vreau, nu trebuie sa fac nimic. Aici se poate simti cel mai acut singuratatea si sentimentul ca nimic nu conteaza mai mult decat cei dragi de acasa.  Noroc ca din cand in cand calc pe cate o iguana tolanita lenes la soare pe pragul camerei mele si ma reconectez la prezent. La Marea Caraibelor, se gasesc pietre amestecate cu scoici.

Asa ca deocamdata nu va spun nimic despre marea asta. Inca. Aleg sa scriu astazi despre gandurile si locurile ultimelor zile inainte de a ajunge aici.

– Baños tambien?
– Si, certo.

Ultimul loc cu toalete inainte de a o lua pe drumul care duce spre Izamal si Valladolid. Izamal – orasul magic, primul dintr-o serie nu foarte lunga, rezultat al unui program guvernamental demarat in 2003, care isi propune sa scoata din anonimat perlele mai putin cunoscute ale Yucatanului. Toate oraselele au aceeasi structura: zócalo – piata centrala, este sufletul orasului. Patrata, pe laturile ei se gasesc mici magazinase tinute de familii locale, unde gasesti tot ce cu gandul nu gandesti, la preturi mai mult decat decente. Timpul sta in loc aici; din cand in cand, se prelinge ca mierea peste zidurile vopsite in ocru ale cladirilor vechi de 3-400 de ani care imprejmuiesc piata. Tresar. Ma caut in geanta de cate ori aud cantecul pasarilor, al caror tanguit ascutit seamana teribil de tare cu sunetul telefonului meu. Am reusit chiar sa-mi fotografiez ringtonul :).

Pe latura de nord a fiecarei piete din fiecare orasel este un convent, o biserica catolica (una din cele trei cacofonii acceptate, da?) de pe la 1500. Pe campul larg din fatza ei, copii mexicani de toate varstele bat mingea. Intr-o capela mica, inauntru, cenusa stramosilor doarme in pace.

Oamenii maya nu sunt complicati. Mici – n-am vazut vreunul sa depaseasca 1.60 m, ceea ce face hilara situatia de la toaletele publice descoperite, unde tuturor turistilor li se itesc capetele pe deasupra usilor -, cu trasaturi specifice, intotdeauna joviali, intotdeauna zambitori si dornici sa iti afle numele, ca sa poata stabili o comunicare cat de cat apropiata. Nimeni nu se poarta ca si cum ar astepta bacsis, nu isi schimba comportamentul cand nu le dai si se bucura atunci cand primesc oricat ai considerat sa le oferi.

In Mérida, la ceas de seara, chiar in fata impunatoarei catedrale catolice, se desfasoara un spectacol fastuos: sunete de flaut, tobe, raget de jaguar si doua echipe de mayasi de acum 500 de ani, extrem de realist echipati, joaca jocul traditional al inaintasilor lor: pelota, o minge de 3 kg din cauciuc, trebuie pasata DOAR cu soldul pana la ‘portile’ care se afla la o inaltime de 9 metri (!). Se pare ca mayasii originali nu aveau nici pe departe doar 1.60 metri… De la distanta, jocul ritualic profileaza umbre fantomatice pe catedrala.

Nu sunt mici pentru ca vor ei si nici macar pentru ca genele le dicteaza asa. Se pare ca se hranesc prost, multi dintre ei, iar incidenta diabetului este mai mare in Yucatan decat oriunde in alta parte din Mexic. Traiesc aproape exclusiv din turism si cultivarea porumbului-rege: pe toate piramidele pe care le-am vazut pana acum, porumbul este, alaturi de Quetzalcoatl (aztec), respectiv Kukulkan (mayas), unul dintre personajele principale.

– This is an all-inclusive hotel, rade soferul-cu-nume-de-neretinut astazi, in drum spre Tulum, si face un gest larg spre dreapta soselei. Langa cladirea alba, imprejmuita cu garduri verzi cu sarma ghimpata, se insiruie tarabele cu suveniruri, nepazite de nimeni, deasupra carora scrie: ‘Souvenirs made in jail’. Si ei traiesc din turism.

Pe sosele, sunt calmi si politicosi. Nu-i asa ca noi in Romania atunci cand vrem sa semnalizam celuilalt ca ne poate depasi dam semnal dreapta? Ei bine, ei dau stanga! Ceea ce la inceput am crezut a fi un mic semn de prostie, era de fapt o invitatie: TU treci, nu EU ma dau la o parte. E si asta un fel de a vedea lumea din perspectiva celuilalt.

Traiesc in case ponosite, multi dintre ei; unele dintre ele seamana chiar cu cele ale stramosilor lor luptatori. Insa oricat de sarace ar fi, toate casele sunt primitoare, cu usile larg deshise, si dotate cu televizor si frigider. Deasupra fiecarui acoperis (toate casele de beton sunt plate si toate casele acoperite cu stuf – stil maya- sunt tuguiate) troneaza un bidon negru de 200 de litri de apa. Din cel mai mic sat pana la suburbia capitalei, aceleasi case plate, pe parter, colorate divers, incat de la distanta ai spune ca sunt o punga cu bomboane.

Multi nordici (europeni, americani, canadieni) pensionati si cu suficienti bani vin sa cumpere case aici. De la cea mai modesta de 500,000 de pesos (cca 30,000 dolari) si pana la cea mai buna (la dublu pret), ai sa auzi multa engleza spaniolizata prin cam toate oraselele din Yucatan, dar mai ales in Mérida, capitala.

Ar fi multe de spus despre ei, din tot ce am auzit ieri pe drum. Rafael, yucatanezul blond (!) de 60 de ani si Cesar, columbianul fusiform, mi-au fost cei mai buni invatatori in ale peninsulei si cu siguranta nu am retinut tot. I-am lasat in urma deja, de acum inainte pentru urmatoarea saptamana descopar lucruri pe cont propriu.

Poate de aici si sentimentul pierderii in spatiu, al inertiei care ma impinge mereu mai departe, desi sunt aici, in ultima parte a calatoriei, ca sa ma odihnesc. Nu promit.

La Marea Caraibelor, soarele apune la ora 6. Aici se poate simti cel mai acut singuratatea si sentimentul ca nimic nu conteaza mai mult decat cei dragi de acasa. Aici, stelele sunt la fel de aproape ca la noi la munte.