Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘stare de spirit’ Category

Un moft. O mofetã

„Comment ça va? Comme-ci, comme-ci, comme-ci, comme ça…” La motelul ‘Poiana Zanelor’, batranii danseaza afara, la terasa. Saluri pe umeri. Zambete timide. Traiesc, se bucura, se mira si asta e destul.

O mofeta e o intoxicare programata, controlata si benefica cu codoi. La fel si baia aferenta, inainte de care baiesita ne avertizeaza de fiecare data: „Nu va balaciti! Stati linistiti! Nu vorbiti!”.

– Ce mama dracu’ sa fac eu la bai, ziceam, superior, acum vreo doua luni, cand subiectul a fost ridicat la fileu. Acolo sunt numai mosi si babe care au recitit de curand basmul lui Ispirescu.

image

Sergiu, 45 de ani, doua AVC-uri; vorbeste greu si merge in baston. Inalt, falnic. Fost corporatrist.
George, academician. Multe seturi de decenii. Inalt, suplu. Merge saltat si se plimba mult.
Gina, din Israel. La 93 de ani, cu pasi elastici, vine in fiecare zi la kineto. De 50 de ani, fara scuze, la 6 dimineata e zilnic la bazin. O sa treaca de suta fara mirari.

Glezna mea mexicana doare. Mofetele ard picioarele. Salina imi alina sinusurile. Kinetoterapia – pe uscat si-n apa, de la 8 dimineata, pe nemancatelea si neimpartasitelea cu sfanta cafea – ii vine de hac spatelui meu imobilizat timp de multe ore zilnic pe scaun la birou.

Seara, oamenii se plimba in grupuri mici. Auzim franturi de fraze ale celor care trec pe langa noi:
„Am o pensie bunicica, 1600 de lei, pot sa vin aici in fiecare an.”
„Dupa ce i-a pus mana, a realizat ca era barbat…hihihi!…hohohoho!” Ma uit lung dupa babele in trening care isi povestesc indiscretii, printre vaitaturi si retete de mancare.

Dorm 10 ore pe zi. Citesc o carte pe zi. Ma plimb mult. Aerul curat e atat de tare, incat nu mai folosesc picaturi de nas. Mananc bine si sanatos. Imi vindec ultima jumatate haotica de an si ma pregatesc pentru a doua parte a vacantei, pe coclauri, cum imi place.

Luam lucrurile ca de la sine intelese. For granted, cum ar zice cei care se chinuie sa-si aminteasca cum se spune in romana chestia asta.

– Uite cate stele sunt pe cer in noaptea asta!, zic. Ce sunt stelele, de fapt? Corpuri ceresti care-si iau lumina de la soare. Energia. Dar noi, de unde, in goana zilnic nebuna dupa achievement? Dupa ‘in fiecare an, mai mult’?

„Comment ça va? Comme-ci, comme-ci, comme-ci, comme ça…” La motelul ‘Poiana Zanelor’, batranii danseaza afara, la terasa. Saluri pe umeri. Zambete timide. Traiesc, se bucura, se mira si asta e destul.

Xin sau de ce să-ţi foloseşti sufletul-minte

Imaginează-ți că vezi un căruț pe șine și că, la viteza cu care merge, în scurt timp va lovi și omorî cinci oameni. Ai posibilitatea să tragi de o maneta și să deviezi căruțul pe o altă linie, unde va fi ucis un singur om. Ce alegi? Să nu faci nimic și să moară cinci oameni sau să tragi de manetă și să moară un om?

trolley dilemma

 

Credem cu toții mituri precum „trăiesc într-o epocă în care sunt mai liber decât am fost vreodată” sau „stiu să spun în ce direcţie mi se îndreaptă viaţa.” Dacă avem libertate, atunci de unde atâta nefericire, anxietate, depresie, narcisism? Dacă ştim încotro mergem, de ce nu ne sunt lucrurile mai clare, de vreme ce, de multe ori, ne sufocăm emoţia şi ne reducem experienţa şi deciziile la date măsurabile, propunându-ne să stăpânim întâmplarea şi să sfidăm soarta?

În pofida faptului că vedem Estul asiatic ca pe un tărâm al determinarii, iar Vestul Occidental – ca pe ţara libertăţii, chinezii sunt cei care ne spun că problema căruţului este o falsă dilemă morală, căci felul în care credem că ne trăim viaţa nu este felul în care, de fapt, ne-o trăim, iar modul în care credem că luăm decizii nu este chiar modul în care chiar le luăm.

Răspunsul la dilema căruţului nu are cum să fie raţional şi pre-fabricat (oare ce aş face dacă…?). În situaţii decizionale dintre cele mai variate, luăm decizii emoţionale şi spontane, pe care, de multe ori, le justificăm apoi raţional: Ce să mănânc la cină? Unde să trăiesc? Cu cine să mă căsătoresc?

Mai degrabă decât găsirea unui pre-răspuns la falsa problemă morală a căruţului pe şine (cum o dai, nu e bine, mai bine să moară cinci şi să nu faci tu nimic, decât să omori tu pe unul ş.a.m.d.), orientalii ne spun să ne ascultăm instinctele, să ne cultivăm emoţiile, să ne implicăm într-un proces constant de auto-descoperire, în aşa fel încât, până la urmă, în momente deopotrivă cruciale sau banale să reacţionăm în modul cel mai potrivit din punct de vedere moral.

Chinezii ne spun că Dao, Calea, nu este un ideal armonios pe care ne străduim să îl urmăm, ci drumul pe care îl creăm noi înşine, continuu, prin alegerile, acţiunile şi relaţiile noastre. La fel, antrenarea şi cultivarea moralităţii noastre prin teste precum dilema căruţului pe şine este inutilă şi periculoasă.

Avem tendinţa să ne punem întrebări măreţe, care ne intimidează: Ce e viaţa? Ce e moartea? Avem liber arbitru? când, de fapt, singura întrebare cu sens şi la care putem fiecare răspunde este:

Cum îmi trăiesc viaţa în fiecare zi?

Balanced-Life

Auzim mereu îndemnuri de genul: „Fii cine eşti, fii autentic!”. Nu vom şti, de fapt, niciodată cine suntem pentru că, la fel ca şi Dao, suntem o realitate fragmentată, mereu în construcţie. Ne stăpânim anxietatea lipindu-ne singuri etichete şi comportându-ne apoi asemeni lor. Dar cum mai ramane cu libertatea?

Nu pot să planific modul în care îmi poate evolua viaţa, însă pot crea condiţiile care să-mi permită să cresc. Dacă fac asta, nu voi fi doar fermierul vieţii mele, ci şi fructul muncii pe care am depus-o.

În limba chineză, ideograma-cuvânt care înseamnă atât minte, cât şi inimă, este aceeaşi, una singură: XIN. Inima-minte este locul unde se întâlnesc emoţiile noastre, dar este şi centrul raţiunii noastre de om. Ceea ce îi separă pe cei care devin oameni mari de cei care nu este capacitatea Oamenilor Mari de a-şi urma inima-minte şi nu de a merge, orbi, în urma simţurilor sau a intelectului. Dacă îmi cultiv inima-minte pot sa îmi dezvolt abilitatea de a decide bine ce oameni salvez, începând cu mine.

Dao

„Hold the spirit within and do not be excessive. Do not allow things to disorder your senses and do not allow your senses to disorder the mind. Bring them together.”

 

Un popor nebăgat în seamă

-Vedeţi că v-a căzut umbrela!
-Nu a căzut, am pus-o eu acolo.
-Ah, am crezut că v-a căzut. Oricum, aveţi grijă să nu o uitaţi, că afară plouă şi…

umbrela uda

De câte ori plouă, mi se întâmplă în metrou acest dialog. De fiecare dată sunt femei. De câte ori plouă, îmi pun umbrela udă sub scaun, cam în dreptul întrepicioarelor, ca să nu-mi ud cartea. De câte ori plouă, mă întreabă oamenii dacă nu cumva, sfidând legile fizicii, mi-a căzut umbrela adânc sub scaun. Niciodată nu am uitat-o acolo.

Băgatul în seamă şi făcutul binelui cu forţa sunt două din sporturile naţionale preferate ale poporului nostru sedentar. Au atît de mulţi adepţi şi practicanţi activi, încât doar fotbalul de canapea se poate lăuda cu mai mulţi suporteri.

Sfaturi necerute, expertiză nesolicitată, socializare cu de-a sila. Din ce nesiguranţă ancestrală vin toate astea? Din ce fund de frustrare şi nebăgare în seamă simţim nevoia să vorbim ne-ntrebaţi, să sfătuim fără să ni se ceară?

Românii sunt un popor sociabil şi ospitalier, spune clişeul. Atât de sociabil încât uneori nu te lasă să respiri.

 

Revelion – între Janus și Jung

Disclaimer: Nu, nu e un articol didactic, și nici măcar wikipedic.

Să ne trezim, dară! – sau așa ar suna, în transcriere fonetică, termenul pe care îl așteptăm diseară, căci termenul de „Revelion” vine din franceză („Réveillon”) şi înseamnă „veghe” sau „ospăţ la miezul nopţii”. De aici, tradiţia de a avea o masă bogată şi de a nu dormi în noaptea asta.

În multe surse, chiar și legătura Crăciunului cu creștinismul este pusă sub semnul întrebării. Revelionul, însă, este o sărbătoare pur păgână, pre-creștină.

La romani, sărbătoarea Revelionului semnifica închinare la zeul Ianus. Janus, sărbătorit de romani pe 1 ianuarie,  este zeul roman al începuturilor și sfârșiturilor, al alegerilor, al trecerii, al porților. el este bifron („cu două capete”) și reprezentat cu o față spre trecut și cu alta spre viitor.

Two faced gold head statue against black

Ovidiu scrie despre el:

” Zeule cu două chipuri, 
de la tine pornește anul a se scurge fără zgomot;
tu care, fără să întorci capul, vezi ceea ce nimeni altcineva nu poate zări…”

Ce legătură au toate astea cu noi? Întrebați-vă, mai bine:

…câte revelioane ați sărbătorit până acum?
…câte planuri au început cu „De la 1 ianuarie, am să….”?
…câte vise legate de noi începuturi ați zămislit în noaptea asta?
…câți oameni au gândit la fel ca noi toți legat de începutul anului?
…câte zile de luni am asimilat cu toții unui nou început?

Jung spune că oricând se descoperă un fenomen caracteristic pentru majoritatea comunităților umane, indiferent de rasă, cultură și epocă istorică, atunci acesta este o expresie a unui arhetip al inconștientului colectiv.

Trecerea timpului, un nou început, speranțe („la anul va fi mai bine”) sunt semne ale faptului că suntem umani, teleologici, optimiști. Viața nu are un sens în căutarea căruia să pornim, sensul este ceea ce construim singuri, cu fiecare pas pe care îl facem și cu fiecare an care trece.

„În cele din urmă, viața fiecărui individ este în același timp viața eternă a speciei.” (Jung)


Dilema corporatistului in vacanta

image

Umbla pe net de putin timp un articol al domnului Plesu despre ce inseamna sa fii sau sa nu fii cool. Intre noi fie vorba, e un criteriu usor futil, dar in fine. Evident, nu putea scapa misto-ul etern la adresa corporatistilor: ‘Dar să trecem şi la lucruri mai serioase. Din punctul meu de vedere, un risc major de dereglare cool este generalizarea stilului corporatist. Corporaţia mi se pare versiunea capitalistă a „gospodăriilor agricole colective“ de pe vremuri. O versiune îmbunătăţită, desigur, înnobilată, adaptată la economia de piaţă, dar condamnată şi ea, în alt plan, la standardizare: există deja o „alură“ corporatistă, un limbaj coroporatist, o disciplină corporatistă, un discurs corporatist. Aflu că există şi dansuri „de echipă“ pentru petreceri corporatiste, după cum există o concepţie unanim acceptată despre timpul liber „de calitate“, dar şi educativ (team building, mingling), despre instrucţia profesională (training), despre carieră (= reţete de succes → promovare → câştig → concediu în Dubai). Toate bune şi frumoase, dacă lucrurile n-ar risca să ducă la atenuarea tristă a persoanei, a imaginaţiei, a reflecţiei solitare, a chipului propriu. Trăim în colectiv, muncim în colectiv, ne distrăm în colectiv, idolatrizăm „echipa“, „comunicarea“, „socializarea“, comportamentul „inter- şi pro-activ“. Am scăpat de ideologia „maselor“ care „contează, în istorie, mai mult decât personalităţile“ şi am dat peste „figurile impuse“ ale solidarităţii de firmă, ale fericirii „obşteşti“, ale „gândirii pozitive“. Totul e (aproape) rezolvat! Şi totul e cool, foarte cool!’

Probabil tot unul dintre pacatele oamenilor cu badge-ul la gat (ah, asta nu mai e cool, se tine la buzunar) este ‘out of office-ul’, adica mesajul standard in care iti fericesti colegii sa iti tina locul cat timp tu te lafai. Musai vara, desigur.  ‘Dear…, during […] I shall be out of the office. Please address your message to so & so. Thank you. Good bye.’

Rezultatul? Cel putin 500 de emailuri te asteapta la sosire, asta fara sa pui la socoteala newsletterele de business la care esti abonat si nici tona de mesaje la care esti copiat si in care se spune ‘Multumesc.’; reply: ‘Cu placere. O zi buna.’ Reply: ‘Si tie.’ Ati inteles ideea. Macar 800 de scrisori, indiferent de nivelul ierarhic al corporatistului.

Iata ca a sosit timpul sa plec. O cantitate decenta de timp (doua saptamani) in care mi-e groaza de cele doua alternative total ne-sexy: sa nu ma conectez la email deloc inseamna sa petrec inca doua saptamani la intoarcere ca sa ajung la zi, in timp ce noile mesaje continua sa vina. Daca stau cu ochii in email ca sa tin pasul, ce vacanta mai e aia? In plus, baietii mei – unul mare, unul mic – ma vor arunca in bratele domnului Plesu fara preaviz (corporatistii, ei, cei fara de care lumea nu se invarte).

Rezultatul? Un experiment pe care clientii si colegii mei din lumea asta mare sper sa il inteleaga asa cum l-am gandit: eficient, rational, rezonabil, uman, realist. Imi doresc sa ajungem sa intelegem ca o minte productiva e o minte odihnita, ca multi-taskingul e o porcarie inimaginabila si iluzia eficientei de plaja este doar in capul nostru.

PS. Si nu, domnule Plesu, nu plec in Dubai.

______________________________________________

Multumesc pentru mesaj!

Sunt in vacanta intre 14-28 august. Voi fi conectata foarte putin la email in aceasta perioada si, in plus, ma astept ca accesul internet la destinatie sa nu fie foarte bun.

Daca solicitarea dvs. este urgenta si trebuie solutionata inainte de 28/08, va rog sa le contactati pe [so & so] si [so & so].

Daca doriti ca eu sa vad mesajul, va rog sa il retrimiteti dupa 28/08. Asa cum stiti din proprie experienta, dupa concediu dureaza mai mult sa faci arheologia inboxului decat sa raspunzi cu promptitudine solicitarilor primite.

Multumesc,

Alina Stepan
Managing Director, Ipsos South-East Europe

________________________________________________

ieriul, aziul, aziul, aziul, mainele

Trei timpuri in patru zile. Trei ceasuri adunate intr-un singur snop de timp, legat cu iarba proaspat cosita, miros de porumbei, vin, mare, strugure copt si-un caine buimac cu nume alimentar.

ceasuri

Deschidem poarta cu un scartait. Ivarul mare si greu, ca de poarta de castel, ne lasa privirilor o curticica de cuprins in doar o clipa. Doua chaise-longue-uri patinate de soarele sarat al Dobrogei, doua tufe mari de trandafiri salbatici crescuti in legea lor, trei trepte, patru scaune, o masa.

Aici, totul se numara mic si soptit. Pana si meniul isi rade in barba de implacabila lege statistica a numerelor mari. Singurul numar mai rasarit e cel al pernelor: sase in total. Doua de dormit, doua de scos fulgii, doua de iubit. E bine.

Intr-un loc incarcat de alteritate ne-am simtit acasa. Intr-un loc mai degraba arid ne-am regasit vii. Intr-un loc atemporal ne-am soptit pe-ndelete viitorul. Intr-un loc burgund ne-am exorcizat, albastru, trecutul.

Aici, trebuie sa soptesti ca sa te auzi. E undeva intre Baragan si Marea Neagra. Nu-l cautati, e al nostru.

clos

Amantii de pe pod

Am vrut sa iesim de 3 ori din sala. am vrut sa ramanem de 4 ori.

„Les amants du Pont Neuf” (ironic, cel mai vechi pod peste Sena) este un film care doare, revolta, scrasneste, usutura. Dupa jumatatea lui am inceput sa-l intelegem, scufundati ca-ntr-un pat in catifeaua rosie a scaunelor de la Elvire Popesco.

SDF (sans domicile fixe), Alex si Michelle se au doar unul pe altul. la propriu. el – inlantuit in dependenta de alcool si droguri, ea – in dragostea ei pentru pictura si in boala care o duce incet si sigur inspre orbire.

Filmul iti spune, dur si fara meanajamente, ca iubirea e ce ramane atunci cand ai pierdut totul, ca nici macar atunci nu e pura, ca suntem mici chiar si cand ne dam mari, ca suntem plini de frici precum SDF-ii de paduchi, ca iubirea, oricat de mareata, e egoista, ca libertatea se masoara in cadenta momentelor in care esti dispus sa-l pierzi pe celalalt pentru a-l reda lui insusi. Alex incendiaza afisele (si, odata cu ele, si pe cel care le lipea) in care, sub poza Michellei, se anunta ca s-a gasit leac pentru boala ei.

Dragostea e despre ispasire, despre iertare (Michelle il viziteaza in puscarie sa ii spuna ca il asteapta de Craciun pe pod, desi intre timp, pragmatic si realist, se combinase cu chirurgul care ii redase vederea), despre lasitati si curaj, despre.

Despre cutia de bani stransi din furaciuni pe care ea, din greseala, o arunca in Sena, caci el o asezase in asa fel incat sa dea cu mana peste ea, despre discoteca de la subsolul unei cladiri, ale carei tropote, ritmuri si sensuri ea la soarbe alungita pe burta pe trotuar, despre fiolele de drog strecurate in paharele barbatilor respectabili pentru a le sterpeli portofelele care le-au cumparat un scurt drum iluzoriu spre libertate („Alex, ai vazut vreodata marea?”), despre cat de frumos poate sa ninga pe Pont Neuf de Craciun, despre cum e sa-l parasesti pe chirurug de Craciun ca sa pleci cu o mica barja intamplator alunecatoare pe Sena pana la Atlantic.

Regizorul a vrut initial, sa faca filmul pe adevaratul Pont Neuf, in perioada cat a fost in reparatii, intre 1989-1991 (cum spuneam, Podul Nou e cel mai vechi din Paris). Nu s-a incadrat insa in timp, si a fost nevoit sa reconstruiasca o replica a lui Pont Neuf in intregime pe un lac langa Montpellier. Copii de poduri, replici de viata, realitatea si iluzia ei.

In noaptea de Craciun, ea ii spune un banc:
Trei barbati usor abtiguiti sarbatoresc ei-stiu-ce intr-un bar.
– cati ati facut ultima oara sex?, intreaba unul dintre ei.
– eh, eu fac o data la doua saptamani, spune primul.
– eu, o data pe luna, spune al doilea.
Al treilea radea cu pofta.
– de ce razi ca tampitul?
– pentru ca…hahahaha….eu……oahahahahha…. eu fac sex o data la trei ani!
– pai si de ce te bucuri, mai, dobitocule?
– pentru ca azi e ziua! muhahahahahahah!

Bucurati-va astazi. Urmatoarea clipa poate fi peste trei luni, peste trei ani, peste trei vieti. Podul pe care stai nu e cel adevarat, iluzia stabilitatii e doar o iluzie. Apuca ce ai si te bucura! Arunca cutia cu bani in Sena, oricum doar ea singura nu e de nici un folos.

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: