Imaginează-ți că vezi un căruț pe șine și că, la viteza cu care merge, în scurt timp va lovi și omorî cinci oameni. Ai posibilitatea să tragi de o maneta și să deviezi căruțul pe o altă linie, unde va fi ucis un singur om. Ce alegi? Să nu faci nimic și să moară cinci oameni sau să tragi de manetă și să moară un om?
Credem cu toții mituri precum „trăiesc într-o epocă în care sunt mai liber decât am fost vreodată” sau „stiu să spun în ce direcţie mi se îndreaptă viaţa.” Dacă avem libertate, atunci de unde atâta nefericire, anxietate, depresie, narcisism? Dacă ştim încotro mergem, de ce nu ne sunt lucrurile mai clare, de vreme ce, de multe ori, ne sufocăm emoţia şi ne reducem experienţa şi deciziile la date măsurabile, propunându-ne să stăpânim întâmplarea şi să sfidăm soarta?
În pofida faptului că vedem Estul asiatic ca pe un tărâm al determinarii, iar Vestul Occidental – ca pe ţara libertăţii, chinezii sunt cei care ne spun că problema căruţului este o falsă dilemă morală, căci felul în care credem că ne trăim viaţa nu este felul în care, de fapt, ne-o trăim, iar modul în care credem că luăm decizii nu este chiar modul în care chiar le luăm.
Răspunsul la dilema căruţului nu are cum să fie raţional şi pre-fabricat (oare ce aş face dacă…?). În situaţii decizionale dintre cele mai variate, luăm decizii emoţionale şi spontane, pe care, de multe ori, le justificăm apoi raţional: Ce să mănânc la cină? Unde să trăiesc? Cu cine să mă căsătoresc?
Mai degrabă decât găsirea unui pre-răspuns la falsa problemă morală a căruţului pe şine (cum o dai, nu e bine, mai bine să moară cinci şi să nu faci tu nimic, decât să omori tu pe unul ş.a.m.d.), orientalii ne spun să ne ascultăm instinctele, să ne cultivăm emoţiile, să ne implicăm într-un proces constant de auto-descoperire, în aşa fel încât, până la urmă, în momente deopotrivă cruciale sau banale să reacţionăm în modul cel mai potrivit din punct de vedere moral.
Chinezii ne spun că Dao, Calea, nu este un ideal armonios pe care ne străduim să îl urmăm, ci drumul pe care îl creăm noi înşine, continuu, prin alegerile, acţiunile şi relaţiile noastre. La fel, antrenarea şi cultivarea moralităţii noastre prin teste precum dilema căruţului pe şine este inutilă şi periculoasă.
Avem tendinţa să ne punem întrebări măreţe, care ne intimidează: Ce e viaţa? Ce e moartea? Avem liber arbitru? când, de fapt, singura întrebare cu sens şi la care putem fiecare răspunde este:
Cum îmi trăiesc viaţa în fiecare zi?
Auzim mereu îndemnuri de genul: „Fii cine eşti, fii autentic!”. Nu vom şti, de fapt, niciodată cine suntem pentru că, la fel ca şi Dao, suntem o realitate fragmentată, mereu în construcţie. Ne stăpânim anxietatea lipindu-ne singuri etichete şi comportându-ne apoi asemeni lor. Dar cum mai ramane cu libertatea?
Nu pot să planific modul în care îmi poate evolua viaţa, însă pot crea condiţiile care să-mi permită să cresc. Dacă fac asta, nu voi fi doar fermierul vieţii mele, ci şi fructul muncii pe care am depus-o.
În limba chineză, ideograma-cuvânt care înseamnă atât minte, cât şi inimă, este aceeaşi, una singură: XIN. Inima-minte este locul unde se întâlnesc emoţiile noastre, dar este şi centrul raţiunii noastre de om. Ceea ce îi separă pe cei care devin oameni mari de cei care nu este capacitatea Oamenilor Mari de a-şi urma inima-minte şi nu de a merge, orbi, în urma simţurilor sau a intelectului. Dacă îmi cultiv inima-minte pot sa îmi dezvolt abilitatea de a decide bine ce oameni salvez, începând cu mine.
„Hold the spirit within and do not be excessive. Do not allow things to disorder your senses and do not allow your senses to disorder the mind. Bring them together.”
Apreciază:
Apreciază Încarc...
Alina Stepan 