Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Posts tagged ‘Paris’

Noduri și semne pariziene

La fiecare colţ de stradă, te aşteaptă ceva. Un mesaj pe care, cumva, îl aşteptai să vină, poate sub altă formă, în alt moment şi din altă sursă. În fiecare ulicioară, că se înfundă sau nu, te surprinde ceva. Atunci când se înfundă, se numeşte ‘impasse’. Nu mai ştiu pe unde eram şi am vazut ‘Impasse des boeufs’. Se mai întamplă şi altora, deh.. (Boss nu înseamnă întotdeauna ‘şef’).

Într-o casă aparent ca toate celelalte s-a scris Ulise. În alta s-a fondat sociologia pozitivă. În alta a trăit Descartes, care a continuat să creadă, cumva naiv, că dacă gândim, trăim. În fiecare cartier, sunt alte lumi şi alte feţe: de la Marais-ul agitat şi vesel, cu Hava Naghila cântată în mijlocul străzii la acordeon (or fi fost români?) la Montmartre, poate cel mai contrastant loc: aici ai viile, cabaretul iepurelui (adică Le Lapin Agile), casa în care a trait Dalida, Passe Muraille (omul care trece prin zid, sculptura actorului Jean Marais), iar puţin mai încolo Place Pigalle cu toate magazinele de sex invitrinat, apoi Picatura de Aur (Goutte d’Or), vizitabil pe lumină, atat e de mare melange-ul de maghrebini, negri şi alte naţii, imigranţi francofoni în căutare de mai bine.
Vrei romantism? Du-te la mur des ‘je t’aime’ și citește-ți emoția în toate limbile lumii.

mur des je taime

Te-ai săturat de romanță și trecut? Fugi în Defense și dă-ți capul pe spate la cartierul business de zgârie-nori de acum 40 de ani. Vrei istorie? Treci înapoi în Saint Germain, du-te la Notre Dame, fugi la Pantheon, vezi să nu ratezi Saint Etienne du Mont, fugi, fugi, fugi. Nu fugi! Appolinaire a ridicat în slăvi ‘flaneur’-ul, privitorul aparent leneș, care soarbe din viața unui oraș în ritmul pașilor lenți.

Privești superior magazinele Tati înlănțuite în cartierul maghrebin? Du-te în Vendôme să admiri ceasurile de treizeci de mii de euro. Te-ai plictisit de vânzoleala de pe Sena centrală? Evadează în toiul nopții pe insula lebedelor (Ile des Cygnes) unde se termină cursa nebună a bateau-bus-urilor și toate celelalte, care întorc, cuminți, sub privirile Statuii Libertății celei mici.

Sunt multe, multe cât o viață de om, pe care nici o pagină, fie ea și virtuală, nu le poate cuprinde. Ce rămâne sunt mesajele orașului, pe care drumul ni le scoate în cale la fiecare cotitură. Așa:

image image image image image image image image image image image image image image image image

Gând călător şi zbor nefumător

Unul din instrumentele psihoterapiei pozitive este un romb. O figură geometrică extrem de regulată, ţuguiată bine, având, atârnânde, la colţuri, ca globurile în pomul de Craciun, patru noţiuni grele şi fundamentale: corpul, realizarile, relaţiile cu ceilalţi, viitorul (fantezia). Orice trage într-un sens sau în celălalt nu poate decât să-l destabilizeze. Dacă ar fi din plastilină, probabil că şi-ar reveni ușor. Dar e viaţa noastră care, din fabricaţie, are o inerţie suficient de mare încât să se deformeze greu şi să revină şi mai greu la forma iniţială.

Parisul săptămânii care s-a-ncheiat mi-a fluturat rombul personal prin faţa ochilor într-un mod destul de convingător şi mi l-a aşezat, hâţânându-l uşor, mai bine în locașul lui.

„Acesta e un zbor nefumător”, susură blond vocea stewardesei, şi mie personificarea asta forţată nu mi se pare nicidecum hilară căci oricum, în cele ce urmează, oamenii şi obiectele îşi vor fi unii și unele altora adjective.

Corpul.

Probabil că dacă spui Paris te gândeşti la foie gras, la baghetele aburinde, la flan-ul cu tot felul de arome, la quiche-uri o minune, la cafe creme-ul sorbit pe îndelete în bistroul mititel în care te adăpostești de frig. Magazinul corporaţiei Publicis de pe Champs Elysées cu porţile-i deschise la 10 seara, îmbiindu-ne cu parfumuri, cărţi, suveniruri, restaurante şi baruri, Berthillon cu a sa îngheţată pe care n-aş refuza-o nici la Polul Nord, Beaujolais-ul rose sorbit printre buze, un melange de vinovăţie şi savoare, explozia de brânzeturi fine pe care le adulmecăm înfrigurați în piața Maubert Mutualité, sâmbătă pe la prânz, când se golesc deja tarabele.

Oamenii sunt slabi pentru că-şi savurează hrana. La Paris, nu fuge nimeni de pâine cum fugim noi, scuipându-ne în sân. Pauza e pauză (multe magazine ţinute de doamne trecute bine de prima tinereţe se închid între 13.00-16.00), hipermarketurile pierd bani, probabil, dacă se închid la ora 19.00, dar nu ăsta e lucrul cel mai important. Ci l’art du savoir vivre pe care noi, locuitorii micului Paris, am cam uitat-o, în goana după traiul a l’americaine.

fromage vins

Realizarile.

Aproape am depăşit kilogramele permise la bagaje. La librăria Le Monde, toate numerele Hors-Serie te aşteaptă aproape aburinde: despre India, despre Algeria, despre utopiile moderne, despre oraşele lumii noastre, despre.. Adevărate cărţi din toate punctele de vedere – conţinut şi preţ -, încă o hrană pentru uimirea mea perpetuă la cât de vie şi luxuriantă este presa scrisă în Franţa. La Eyrolles, o librărie întinsă pe jumătate de stradă, ne-am cazat ca acasă, iar la Shakespeare & Co. am înhăţat ”A beautiful truth” şi am ieşit înainte ca raftul zguduit de umerii laţi ai tipului din faţa mea să ne arunce o carte-n cap.

La Paris, totul te îndeamnă la scufundare în tine și, în același timp, la prezență în lume, pentru că aici nu mai simți nici o discrepanță între universul interior și cel de-afară. O plimbare noaptea pe sub fustele Doamnei de Fier, o goană cu metroul pe Podul Bir Hakeim, un sărut în Square du Vert Galant – tot atâtea prilejuri să te simți împlinit pe cât ai fi dacă ai citi o carte bună sau ai termina un proiect dificil.

shakespeare

Relaţiile.

Parisul e despre maniere. Şi despre aparenţe până la profunzime. Mica franţuzoaică între două vârste şi-a vârât mâna adânc în grămada croşetată, nemulţumită că cheche-ul şi pălăria pe care tocmai i le cumpărasem nu se asortau perfect cu mănuşile. Era şapte seara trecute fix şi nu era iritată că îi mai ţineam magazinul deschis. A fost balsam pentru nervii mei pe Marriott, care a ştiut să-mi piardă minunăţie de beretă roşie proaspăt cumpărată de la Madame Briolette din Bucureşti. Însă, pour la bonne bouche, mi-a dat factură pentru tips-ul de 2 euro pe care l-am lăsat la micul dejun. Rafinament total.
Identic. Aspasie et Mathieu – doamna îmi încheie la spate bretelele ecosez şi îmi studiază talia, probabil nemulţumită. A durat 10 minute să scrie, rotund şi aproape baroc, cifrele pe care le însuma pentru plata bretelelor, sacoului și pălăriei, cântându-le pe fiecare în parte, țuguindu-și buzele și trăgând de timp cu mare drag. Service client? Raţiunea ei de-a fi.

Viitorul, fantezia.

Pentru un sceptic, Parisul ar părea că vinde iluzii. Vitrinele mişcătoare de la LaFayette şi Printemps, luminile halucinante de pe Champs Elysees (ele însele un paradis pe pământ, n’est-ce pas?), lacătele care au migrat de pe Pont des Arts şi s-au mutat să-şi poarte iubirile pe toate podurile orașului..

lafayette 2013

Încerc să-i prind lumina pe pavajul ud; îl văd prin cameră, însă când să declanşez aparatul – dispare. Inefabilul Eiffel nu se lasă prins noaptea, decât frontal, pe retină.

„Bine aţi ajuns la Bucureşti. Temperatura exterioară este de 3 grade.”

„La şapte jumate a aterizat Erfransu’, la opt şi cinci Austrianu’, da, io sunt aici-şa, da.”

Dau să văd cine e avizierul purtător de glas şi-mi pică ochii pe un aşteptător de pasageri; pancarta cu „Nemo” i se leagănă stângaci în mînă. „E greu de găsit peştişorul de aur”, dau să-i suflu. L-aş poza, dar mi-e ruşine. Îl iau cu mine-n gând şi trec mai departe.
Deşi au fost doar câteva zile, am senzaţia că au fost ani. Că ajung acasă şi aflu că fiu-meu a ajuns la majorat. Ca în „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, într-o buclă de timp pe care am uitat să o mai desfăşor de pe ghem.

„Să ştii să aştepţi, să-ţi iei timp, să oferi timp, să iubeşti timpul care trece, să te pregăteşti pentru timpul care stă să vină..timpul este, oare, cheia pentru înţelepciune sau pentru fericire?”

Aşa avertizează revista Air France încă de la îmbarcare. Cine a mai vazut revistă de avion pe care să o citeşti ca pe o carte bună? À bientot, salut până săptămâna viitoare…

(Articol apărut în LaPunkt, 5 decembrie 2013)

Amantii de pe pod

Am vrut sa iesim de 3 ori din sala. am vrut sa ramanem de 4 ori.

„Les amants du Pont Neuf” (ironic, cel mai vechi pod peste Sena) este un film care doare, revolta, scrasneste, usutura. Dupa jumatatea lui am inceput sa-l intelegem, scufundati ca-ntr-un pat in catifeaua rosie a scaunelor de la Elvire Popesco.

SDF (sans domicile fixe), Alex si Michelle se au doar unul pe altul. la propriu. el – inlantuit in dependenta de alcool si droguri, ea – in dragostea ei pentru pictura si in boala care o duce incet si sigur inspre orbire.

Filmul iti spune, dur si fara meanajamente, ca iubirea e ce ramane atunci cand ai pierdut totul, ca nici macar atunci nu e pura, ca suntem mici chiar si cand ne dam mari, ca suntem plini de frici precum SDF-ii de paduchi, ca iubirea, oricat de mareata, e egoista, ca libertatea se masoara in cadenta momentelor in care esti dispus sa-l pierzi pe celalalt pentru a-l reda lui insusi. Alex incendiaza afisele (si, odata cu ele, si pe cel care le lipea) in care, sub poza Michellei, se anunta ca s-a gasit leac pentru boala ei.

Dragostea e despre ispasire, despre iertare (Michelle il viziteaza in puscarie sa ii spuna ca il asteapta de Craciun pe pod, desi intre timp, pragmatic si realist, se combinase cu chirurgul care ii redase vederea), despre lasitati si curaj, despre.

Despre cutia de bani stransi din furaciuni pe care ea, din greseala, o arunca in Sena, caci el o asezase in asa fel incat sa dea cu mana peste ea, despre discoteca de la subsolul unei cladiri, ale carei tropote, ritmuri si sensuri ea la soarbe alungita pe burta pe trotuar, despre fiolele de drog strecurate in paharele barbatilor respectabili pentru a le sterpeli portofelele care le-au cumparat un scurt drum iluzoriu spre libertate („Alex, ai vazut vreodata marea?”), despre cat de frumos poate sa ninga pe Pont Neuf de Craciun, despre cum e sa-l parasesti pe chirurug de Craciun ca sa pleci cu o mica barja intamplator alunecatoare pe Sena pana la Atlantic.

Regizorul a vrut initial, sa faca filmul pe adevaratul Pont Neuf, in perioada cat a fost in reparatii, intre 1989-1991 (cum spuneam, Podul Nou e cel mai vechi din Paris). Nu s-a incadrat insa in timp, si a fost nevoit sa reconstruiasca o replica a lui Pont Neuf in intregime pe un lac langa Montpellier. Copii de poduri, replici de viata, realitatea si iluzia ei.

In noaptea de Craciun, ea ii spune un banc:
Trei barbati usor abtiguiti sarbatoresc ei-stiu-ce intr-un bar.
– cati ati facut ultima oara sex?, intreaba unul dintre ei.
– eh, eu fac o data la doua saptamani, spune primul.
– eu, o data pe luna, spune al doilea.
Al treilea radea cu pofta.
– de ce razi ca tampitul?
– pentru ca…hahahaha….eu……oahahahahha…. eu fac sex o data la trei ani!
– pai si de ce te bucuri, mai, dobitocule?
– pentru ca azi e ziua! muhahahahahahah!

Bucurati-va astazi. Urmatoarea clipa poate fi peste trei luni, peste trei ani, peste trei vieti. Podul pe care stai nu e cel adevarat, iluzia stabilitatii e doar o iluzie. Apuca ce ai si te bucura! Arunca cutia cu bani in Sena, oricum doar ea singura nu e de nici un folos.

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: