Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

O fată cu-o chitară


O fată cu speranţă şi o chitară în mână e aceeaşi cu o femeie cu ukulele? Aceeaşi cu o femeie cu certitudini? Cât de repede oare ne părăsim visele copilăreşti pentru obiective realiste, pentru planuri fără dantele, pentru materialisme fără conţinut?

Vara 1984, stadionul din Constanţa. Stau înfrigurată – vorba vine! – la o coadă imensă. Nu, nu se dă nimic. Vreau să cânt. Am 10 ani şi abia aştept să-l cunosc pe Adrian Păunescu.

Mă primeşte.
– Ai voce bună, la ce instrument ştii să cânţi?

Plec dezamăgită, cu coada-ntre picioare. Nu am decât vocea. Nu e destul. ‘Mai vino când vei şti să cânţi şi la ceva. Ai timp să înveţi. Nu lăsa vocea asta să se ducă. Succes!’

Vara 1985. Profesorul de muzică de la şcoală primeşte misiunea de la ai mei să îmi cumpere o chitară potrivită şi suficient de profesionistă. Mă pun pe învăţat, un pic prin curtea şcolii de la golănaşii de cartier, un pic pe la Şcoala Populară, un pic de la profesorul de muzică, mult prin tabere, ore cu un profesor de chitară… Lucrurile progresează. Dar nu mai apuc să revin la preselecţii. Cenaclul Flacăra devine un vis încheiat înainte de a începe, căci este desfiinţat mai târziu în 1985, lucru de care am aflat mai apoi.

Continui să cânt. Mult, mai mult până la punctul de inflexiune al…

2010. Renunţ la chitară, o dăruiesc, căci era din ce în ce mai prăfuită.
2012. Îmi cumpăr nişte ukulele dintr-o delegaţie corporatistă la Budapesta.
2017. Mă gândesc să vând ukulele pe OLX, căci n-am timp de ele…

Aici, singura filmare naivă a fetei cu chitara, în 2005:

 

Ce madlenă mi-a reamintit de toate lucrurile astea? Aseară, la Gala Om Bun de la Sala Palatului, în afară de juniorii simpatici de la SPAM, timp de 6 ore am asistat la un maraton de fantome. Fantome drăguţe, care au ridicat sala în picioare şi au făcut-o să cânte şi să danseze timp de atâtea ore. Fără NICI O PAUZĂ. Oamenii ieşeau la toaletă, beau-mâncau la chioşcul din hol, ieşeau la o ţigară palmată şi rapidă şi reintrau în sală. Fantome dintr-un trecut în care credeam în hobby-urile mele şi în care aveam un vis: Baniciu, Şeicaru, Alifantis, Emeric Imre, Vintilă, Socaciu… Iată-i, trecuţi bine de vârsta tinereţii, cu chitara în mână, ridicând mii de oameni de pe scaune.

Am renunţat la ceva mic, care îmi făcea bucurie, căci sigur celebritatea nu o căutam. De la fata mică cu chitară mare, am fost femeia cu ukulele şi apoi femeia fără muzică. Ne micşorăm şi noi pasiunile precum chitara aia care s-a transformat în nimic. Devenim oameni mari, plini de răspunderi, poveri, credite, joburi de care ţinem cu dinţii, vacanţe exotice. Şi uităm să ne bucurăm de mici plăceri care nu ne vor aduce vreodată vreo performanţă dar hei!, trebuie să trăim cu toţii, nu?

Când ai pus ultima oară mâna pe şevaletul din colţ? Haide, că au apărut chestii mai şmechere şi mai gamificate, gen Paint by Numbers! Daaa, racheta de tenis, când ai folosit-o ultima oară? Ghemul de bumbac cu care ţi-ai jurat că o să îţi faci o eşarfă? Cartea cu reţete din vacanţa în Sri Lanka? Duse…

Nu uitaţi de micile bucurii. Sunt al naibii de mari.

Aseara am cantat multe ore. Şi ne-am bucurat, în scaunele noastre, pe întuneric, neştiuţi, fiecare cu sine şi toţi împreună.

O fată cu-o chitară mare. O femeie cu ukulele. O femeie cu o certitudine. Sau mai multe.

Comments on: "O fată cu-o chitară" (2)

  1. Dacă astăzi mă caut într-o oglindă de sticlă, mă găsesc matur şi desăvârşit. Dacă mă privesc în oglinda sufletului, în adâncimea clepsidrei propriului EU, mă simt mântuit şi epifanic. Dacă însă nu mă caut şi nu mă privesc în nimic, încep să-mi aud devenirea, adunat de prin secundele portativului din muzica sferelor.

    Acum, când scriu, undeva în dreapta se află prima mea chitară (1984), vândută pe bani în 1996 şi recuperata pe nimic în 2012. Prima dragoste, prima îmbrătişare, primul acord, prima suferinţa fizică până la lacrimi, şi în final … primul cântec.

    Cât viaţa ne-a despărţit, i-am fost infidel de mai multe ori, dar de fiecare dată am fost îndragostit şi chiar am iubit intens. Eu am crescut, dar ea a rămas la fel. Eu am umblat, dar ea a încremenit în spaţiu şi timp. Eu am cântat, ea însă a tăcut fără mine.

    S-a reîntors firesc în portativul vieţii mele atunci când, şi eu, şi ea, am fost pregatiţi. Stă aici, cu mine, în dreapta, aşteptând cuminte să o mângâi din când în când.

    Din stânga însă mă priveşte majestuos sufletul meu pereche. O simfonie a 12 ceruri, a 12 glasuri demiurgice ce-şi coboară muzica în fiecare coardă. Un apogeu al sunetului, un maxim al perfecţiunii, o răsuflare uşurată.

    Mi-a ieşit în cale în urmă cu câţiva ani, atunci când universul mi-a şoptit că sunt vrednic de ea. Istoria ei este încă nescrisă, însă vibraţia cosmică îi tipăreşte deja akashic viitorul unui prezent continuu în capitole ce vor veni.

    Astăzi cânt împreună cu ea. Poate mai puţin, dar cânt. Astăzi simt sufleteşte. Astăzi mă bucur că sunt prezent în mine, că nu m-am rătăcit de mine în labirintul îngheţat al vieţii celorlalţi. Asta mă face să simt bucuria verticală.

    Mă declar contagios şi incurabil de fericire şi cântec !

    Apreciat de 1 persoană

    • Alina Stepan said:

      Multumesc pentru articolul in oglinda, Traian! E frumos sa stii ca o poveste personala rezoneaza in altul la fel de puternic si de intim.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: