Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Posts tagged ‘Hobby’

O fată cu-o chitară

O fată cu speranţă şi o chitară în mână e aceeaşi cu o femeie cu ukulele? Aceeaşi cu o femeie cu certitudini? Cât de repede oare ne părăsim visele copilăreşti pentru obiective realiste, pentru planuri fără dantele, pentru materialisme fără conţinut?

Vara 1984, stadionul din Constanţa. Stau înfrigurată – vorba vine! – la o coadă imensă. Nu, nu se dă nimic. Vreau să cânt. Am 10 ani şi abia aştept să-l cunosc pe Adrian Păunescu.

Mă primeşte.
– Ai voce bună, la ce instrument ştii să cânţi?

Plec dezamăgită, cu coada-ntre picioare. Nu am decât vocea. Nu e destul. ‘Mai vino când vei şti să cânţi şi la ceva. Ai timp să înveţi. Nu lăsa vocea asta să se ducă. Succes!’

Vara 1985. Profesorul de muzică de la şcoală primeşte misiunea de la ai mei să îmi cumpere o chitară potrivită şi suficient de profesionistă. Mă pun pe învăţat, un pic prin curtea şcolii de la golănaşii de cartier, un pic pe la Şcoala Populară, un pic de la profesorul de muzică, mult prin tabere, ore cu un profesor de chitară… Lucrurile progresează. Dar nu mai apuc să revin la preselecţii. Cenaclul Flacăra devine un vis încheiat înainte de a începe, căci este desfiinţat mai târziu în 1985, lucru de care am aflat mai apoi.

Continui să cânt. Mult, mai mult până la punctul de inflexiune al…

2010. Renunţ la chitară, o dăruiesc, căci era din ce în ce mai prăfuită.
2012. Îmi cumpăr nişte ukulele dintr-o delegaţie corporatistă la Budapesta.
2017. Mă gândesc să vând ukulele pe OLX, căci n-am timp de ele…

Aici, singura filmare naivă a fetei cu chitara, în 2005:

 

Ce madlenă mi-a reamintit de toate lucrurile astea? Aseară, la Gala Om Bun de la Sala Palatului, în afară de juniorii simpatici de la SPAM, timp de 6 ore am asistat la un maraton de fantome. Fantome drăguţe, care au ridicat sala în picioare şi au făcut-o să cânte şi să danseze timp de atâtea ore. Fără NICI O PAUZĂ. Oamenii ieşeau la toaletă, beau-mâncau la chioşcul din hol, ieşeau la o ţigară palmată şi rapidă şi reintrau în sală. Fantome dintr-un trecut în care credeam în hobby-urile mele şi în care aveam un vis: Baniciu, Şeicaru, Alifantis, Emeric Imre, Vintilă, Socaciu… Iată-i, trecuţi bine de vârsta tinereţii, cu chitara în mână, ridicând mii de oameni de pe scaune.

Am renunţat la ceva mic, care îmi făcea bucurie, căci sigur celebritatea nu o căutam. De la fata mică cu chitară mare, am fost femeia cu ukulele şi apoi femeia fără muzică. Ne micşorăm şi noi pasiunile precum chitara aia care s-a transformat în nimic. Devenim oameni mari, plini de răspunderi, poveri, credite, joburi de care ţinem cu dinţii, vacanţe exotice. Şi uităm să ne bucurăm de mici plăceri care nu ne vor aduce vreodată vreo performanţă dar hei!, trebuie să trăim cu toţii, nu?

Când ai pus ultima oară mâna pe şevaletul din colţ? Haide, că au apărut chestii mai şmechere şi mai gamificate, gen Paint by Numbers! Daaa, racheta de tenis, când ai folosit-o ultima oară? Ghemul de bumbac cu care ţi-ai jurat că o să îţi faci o eşarfă? Cartea cu reţete din vacanţa în Sri Lanka? Duse…

Nu uitaţi de micile bucurii. Sunt al naibii de mari.

Aseara am cantat multe ore. Şi ne-am bucurat, în scaunele noastre, pe întuneric, neştiuţi, fiecare cu sine şi toţi împreună.

O fată cu-o chitară mare. O femeie cu ukulele. O femeie cu o certitudine. Sau mai multe.

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: