Cu toii traim cate trei vieti, aflu: una publica, una privata si una secreta. Filmul din seara asta, o minunata comedie neagra si drama existentiala o expune pe ultima magistral. Dar si util?
Filmul lui Paolo Genovese ne arata un joc ca o rule ruseasca: la o cina, 7 prieteni (ce numar simbolic!) decid, cumva constrangandu-se unul pe altul, sa isi tina telefoanele pe masa si sa share-uiasca toate apelurile si mesajele pe care le primesc.
Tradari, qui pro quo-uri, eclipse de luna, copii, azile, Steve Jobs, inele, mustati, gnocchi, dispecerate, cercei, mastoplastii, chiloti, virtual, real, totul se amesteca intr-o comedie in care razi cu lacrimi, ca apoi sa taci cu sufletul la gura.
De mult n-am mai vazut atata finete regizorala. Si inca o data, filmele europene sunt mai bune de 500 de ori decat cele americane. Pentru ca nu stii cand te lovesc, pentru ca isi considera privitorul destept si insetat sa priveasca un film al carui final nu e deloc previzibil. Spre deosebire de filmele de peste ocean, in Europa nu e nevoie de pistoale, sange, avioane prabusite si cataclisme ca sa tulburi profund. In ‘Perfetti sconosciuti’, singurele doua lucruri previzibile e ca gnocchi cu spanac au fost excelente, iar eclipsa de luna – temporara. Dar viata celor sapte, cum va merge ea mai departe?
Vedeti filmul asta (e acum in cinematografe), radeti, priviti-va serios. Niciodata nu ai trei vieti, caci cea secreta e atata timp secreta pana iti pui telefonul pe masa, aceasta cutie neagra a existentei noastre.
Totul a început cu Big Mac. Sau poate sandvișul ăsta pe care abia reușești să-l muști e doar un efect. Mai mult e mai bun, se zice. Și totuși unde duce suprastimularea? Cât de mult e prea mult pentru creierele noastre arse de ecrane, asurzite de reclame și orbite de neoane?
Un stimul supernormal este definit ca un stimul care cere un răspuns mai puternic decât stimulul al cărui răspuns a fost creat să fie. Definiția asta a dat-o Nikolaas Tinbergen, etolog, laureat Nobel. Pentru a-şi testa ipoteza, Tinbergen a creat stimuli artificiali şi a măsurat răspunsurile:
– păsările s-au aşezat mai degrabă pe ouăle mari, puternic colorate, de plastic, decât pe ouăle lor mici, de culoare pală
– fluturii femele din carton, cu aripile viu colorate, au atras mai multi fluturi masculi decât femelele adevărate.
– modelele de carton, cu înotătoarele mai roşii, au fost mai atacate de peştii masculi decât oponenţii lor reali.
Peştii, fluturii, păsările au acţionat instinctual, fără să aibă timp să reflecteze. Noi, oamenii, presaţi de timp, de decizie, de goana prin zi, cât timp avem să gândim înainte de a acţiona? Cum arată superstimulii noştri?
Junk food
Trebuie să mâncăm. Nu mai avem timp să gătim. De la McDo miroase de la trei staţii distanţă. Yummy! fast-food-ul este potenţat să trezească un răspuns mai puternic decât stimulul iniţial. Foamea mea nu mai este doar foamea mea. Este foame „cu pohtă amestecată”, care mă face să mănânc mai mult şi mai des decât îmi trebuie.
Televizorul şi jocurile video
Vine de la serviciu. Mănâncă, se spală, se urcă în pat cu tableta în braţe. Trec trei ore. Adoarme. Nu ne putem lupta cu asta. Mai degrabă, învinşi, gamificăm restul vieţii noastre, ca să aibă o şansă de a nu trece neobservată.
Pornografia
Probabil cel mai controversat dintre toţi stimulii supradimensionaţi. Ne schimbă gusturile în materie şi, deoarece realitatea devine din ce în ce mai ternă (studiile arată că în cuplurile stabile se face dragoste de 3 ori pe lună, în medie, faţă de 5 ori pe lună în urmă cu 10 ani), pornografia este o sursă constantă de dopamină. Fericire-per-view, adică, să nu uităm că suntem vii. Problema e că dopamina nu ne lasă să găsim, ci doar să fim într-o permanentă, fără de sfârşit căutare.
Internetul
S-a vorbit mult despre FOMO (Fear of Missing Out) şi poate am să scriu şi eu cândva aici despre sentimentul că orice s-ar întâmpla în viaţa reală, esenţialul este pe Facebook. Sau pe Youtube. Sau pe Pinterest. Sau oriunde altundeva.
Ce să facem? Moderaţie. Conştienţă de sine. Mini-perioade sabatice. Control. Suport terapeutic. Pentru că – nu-i aşa? – cine nu se mişcă nu are cum să-şi observe lanţurile.
Creierul nostru reptilian îşi spune cuvântul. Iată aici o bandă desenată care explică de ce funcţionăm aşa.
Numar papucii de la intrare: 5 perechi. Rezonabil, imi zic, si intru. Cateva picioare se strang sa-mi faca loc. Le zic ‘buna seara’ si imi caut culcus. Este. Cam cat pentru un fund si un prosop.
85 de grade. E bine. Ies furiile, ies apele, ies frustrarile, iese frica.
– Auzi ma, clepsidra aia a intepenit sau merge? Ca parca tot asa arata de cand am intrat, zice o barba, stergandu-se de sudoare.
– O mana cu degetele lungi, gheroase, trage un bobarnac eprubetei cu nisip. Merge, zice, si se aseaza gafaind la loc, pe treapta de sus.
– Ce faci, ma, zice barba catre cel de langa mine, brusc inviorat de convingerea ca timpul trece inexorabil. Ce faci de Revelion?
– Nimic, stau acasa.
– Cu e…?, mai vrea sa stie barba. [aici n-am inteles daca e era ‘ei’ sau ‘E.’ Probabil ca ‘ei’.]
– Da, cu, ofteaza vecinul meu. Ma uit la el piezis. Adolescent imberb, la vreo 15-16 ani, breton cainesc, fara semne particulare.
– De ce nu pleci, nu te lasa?
– Si daca as vrea, tot nu m-ar lasa.
– Pai ca sa te lase, trebuie mai intai sa vrei tu, rasufla barba, mandra de logica ei.
– Mda…
Ghearele mai intorc o data clepsidra. Eu imi promit ca data viitoare am sa-mi iau un prosop mai lung, cat sa stau pe el si sa ma sterg si pe fata in acelasi timp. Subtilitati.
Vecinul meu se strange brusc. Mai de sus coboara un chinez. Numar prin usa: tot cinci perechi. Desigur, pe mine uit mereu sa ma iau in calcul.
– Si totusi,…, insista barba.
– De ce sa ma duc, ma, de ce??, se enerveaza pustiul. Mai bine stau acasa decat sa ma duc sa ma fac muci!!
Isi ia furios prosopul si iese. La usa sunt patru perechi de papuci.
Nu mai stiu cine zicea cum că, dacă nu ar exista facebook, oamenii ar alerga pe stradă fluturându-şi pozele şi întrebându-se unul pe altul: îţi place? îţi place?, şi apoi ar face o bifă pe spatele pozei, în adunare de like-uri.
De ce a prins facebook-ul? Toată harta motivaţiilor umane este aici: extraversie, emoţie, show-off, nevoia de acceptare, linsul rănilor în public, cu toţii trecem prin toate stările alături de prietenii noştri virtuali.
In articolul de anul trecut, relatam în detaliu studiul realizat pe facebook cu ajutorul a 75,000 de voluntari, în care cercetatorii au analizat 700 de milioane de cuvinte, fraze si subiecte colectate din statusurile si mesajele voluntarilor si au descoperit variatii importante in limbaj in functie de personalitate, sex si varsta.
Acum, se pare că spiritele s-au cam încins: presa internaţională fierbe „în mămăligă” cu privire la recentul studiu al cercetătorilor de la Cornell University şi University of Carolina. Studiul, realizat pe baza a 689,003 persoane, demonstrează că stările sufleteşti sunt transferabile între oameni prin contagiune emoţională, în urma căreia oamenii trăiesc aceleaşi emoţii fără să îşi dea seama. Autorii aduc argumente experimentale în sprijinul ideii conform căreia contagiunea emoţională apare chiar şi în lipsa unei interacţiuni directe între oameni (este suficientă expunerea la emoţia exprimată de un prieten), în absenţa completă a comunicării nonverbale. Ce ar mai putea exista – ne întrebăm filosofic – dincolo de neuronii-oglindă ai lui Ramachandran?
Şi ce ar mai putea exista după clipuleţul ăsta apărut pe vimeo în care, dacă îndrăzneşti să-ţi exprimi emoţiile negative pe facebook, reţeaua te rejectează?
Scandalul media nu a apărut însă PENTRU CĂ s-a făcut studiul, ci PENTRU CUM s-a făcut el, şi anume fără cunoştinţa şi consimţământul participanţilor. Astfel, cercetătorii au redus tonalitatea emoţională a posturilor de pe „peretele central” (newsfeed, accueil, acasă…sau cine în ce limbă mai are setat) şi au măsurat apoi tonalitatea emoţională a posturilor celor care au văzut postările astfel modificate. Astfel, jumatate dintre subiecţi au văzut 90% posturi negative (posturile pozitive ale prietenilor lor fuseseră ascunse sau diminuate) şi cealaltă jumătate au văzut afişate 90% postări pozitive. Rezultatul? Pozitiv la pozitiv trage, negativ la negativ adună.
S-a demonstrat că, cu cat conţinutul negativ al postărilor este mai mare, cu atât numărul răspunsurilor negative din partea celor care le citesc este mai mare. Apoi, oamenii care au fost expuşi la mai puţine posturi cu încărcătură emoţională devin mai puţin expresivi emoţional în propriile lor postări. Şi în final da, contrar a ceea ce se crede, şi anume că postările fericite ale prietenilor, cu vacanţe exotice, farfurii cu mâncare, copii fericiţi şi ascultători şi pisici întinse pe calorifer stranesc tristete in cititori, ele de fapt nu sunt de natură să ne facă să ne înverzim de invidie, sau cel puţin nu într-un mod vizibil pe facebook şi fără a stârni depresii exprimate prin postări negative. Postările pozitive cheama postări pozitive.
Camera Comunelor e în flăcări, senatorii acuză facebook de abuz grav si incalcare a intimitatii utilizatorilor, iar cei de la facebook se apără din toți rărunchii, însă mie câteva lucruri îmi sunt clare:
– cercetarea e din ce în ce mai mult la limita dintre permis și abuziv, cu atât mai mult cu cât studiile vor să obțină din ce în ce mai multă informație pură, neintenționată (nebazată pe întrebări directe și pe chestionare)
– cred că e suficient să fi citit o carte care te-a impresionat într-un fel pentru a ajunge la aceleași concluzii ca ale controversatului studiu.
– nici un cercetator din lume nu are de unde să știe modul în care expunerea la încărcătura emoțională a unui mesaj scris în online influențează viața unui om. E ca și cum ai spune că dacă nu plângi sau râzi pe net, nu exiști.
– o trezire la realitatea… virtuală: cât din ce vedem acum pe feisbuc nu e, cumva, un capriciu al lui Big Brother cu scopul de a vedea daca ne mai emoționăm la vederea cuvintelor?…
De fapt, postul ăsta ar fi trebuit să se numească „De ce copiii răi sunt întotdeauna băieţi?”, după cum spunea o fată din clasa a doua, rostogolind-şi ochii în timp ce spunea acest fapt cu valoare de evidenţă pentru ea.
Fetele? O încântare pentru doamna învăţătoare: caline, dulci, pisicoase, zâmbitoare, care ţi se bagă pe sub piele. Băieţii? Numai necazuri: aleargă nebun, se bat, nu stau locului, nu învaţă. Clişee, nu? La fel de clişee precum acoperitul fetelor în roz şi al baieţilor în albastru încă de când s-au născut. Ca să nu contribuim la un clişeu, ar fi bine să nu hrănim nici un altul.
Băieţilor li se cumpără maşini şi arme şi lego, ca să-şi dezvolte capacităţile pragmatic-raţionale. Fetele primesc în dar păpuşi, să înveţe roluri empatice şi profund emoţionale. Şi ne mirăm mai apoi că bărbaţii conduc maşinile, se descurcă fără hartă, iar femeile citesc şi sunt mai empatice şi mai sociabile? Sau că domnişoarele lumii îşi aşteaptă prinţul pe cal alb, care le cântă serenade şi le aduce flori, şi el se încăpăţânează să nu apară?
În spatele fiecărui băiat needucat emoţional se află un prinţ în căutarea fetei pe care să o iubească aşa cum nu l-a învâţat mama lui.
„Şi băieţii plâng câteodata” spunea, plângăcios (cum altfel?), Dan Bitman. „Big boys don’t cry” spune Lucky Dube şi mulţi alţii pe lângă el.
Băieţii suferă de ignoranţă emoţională, determinată de lipsa de educaţie emoţională; ei sunt crescuţi în cultura cruzimii, oferind răspunsuri tipic bărbăteşti – furie, agresivitate şi interiorizare a emoţiilor. Băieţii au nevoie de un vocabular emoţional care să le amplifice capacitatea de a se exprima în alte moduri decât prin furie sau agresivitate.
„Un băiat trebuie să vadă şi să creadă că emoţiile fac parte în mod natural din viaţa unui bărbat.” (Kindlon, Thompson – „Crescându-l pe Cain. Să ocrotim viaţa emoţională a băieţilor”) „Băieţii care au probleme în a-şi gestiona propriile emoţii vor ignora în totalitate semnele care indică supărarea altcuiva.” (idem)
Nu avem soţi, iubiţi, copii, taţi empatici. I-am crescut încât să fie? S-a demonstrat ştiinţific că nivelul ridicat al testosteronului e mai degrabă un efect decît o cauză a agresivităţii. Să nu dăm vina pe geneză şi nici să nu ne învinovăţim în totalitate.
Iată un exemplu de educaţie emoţională defectuoasă:
„- Mami, de ce trebuie să stau în scaunul de maşină dacă tu nu stai?. Mama îi răspunde cu un discurs despre siguranţă ţi îi povesteşte că e ilegal pentru un copil să meargă cu maşina fără scaun special. Datorită răspunsului ei atent, copilul se simte recompensat că a întrebat cum funcţionează lucrurile şi, prin urmare, e încurajat să mai întrebe şi altă dată.
Dar când, a doua zi, a arătat spre un băieţel care plânge în parc şi a întrebat-o pe mama lui de ce, ea i-a dat un răspuns mai scurt şi mai puţin argumentat: – Nu ştiu, pur şi simplu plânge. Haide, să mergem. Nu e politicos să te holbezi.”
Ciclul primar e un mediu feminin, populat de personaje cu fustă şi care par să aibă, a priori, ceva împotriva baieţilor agitaţi.
Aparent, pe fete le potoleşti ţipând la ele, iar pe băieţi – bătându-i, pe motiv că ţipatul nu-i doare. Îi doare la fel de mult ca şi pe fete, numai că nu au voie să arate asta.
Băieţilor li se spune că faptul că sunt răi vine din interiorul lor. Ei au, însă, aceeaşi cantitate de nelinişte şi frustrare în ei ca şi fetele numai că, despre deosebire de fete, care au învăţat de la mamele lor să-şi ventileze frustrarea verbalizându-şi emoţiile, băieţii scapă de stările interne negative prin acţiune.
La şedinţele cu părinţii, părinţilor de băieţi li se spune despre actele de război, iar părinţilor de fete – despre cum vin ele machiate la şcoală. Cu siguranţă că unii băieţi au momentele lor de cochetărie, iar fetele – momentele lor de amazoane. Numai că nimeni nu vorbeşte despre asta. Sau când se vorbește, se vorbește așa: „Fata mea e cam băiețoasă, nu știu ce să mă mai fac cu ea” și „Băiatul meu e feminin, nu îi place fotbalul, răd toți copiii din clasă de el. Mi-e frică să nu ajungă gay.”
Indienii Pawnee din America îşi călesc băieţii aruncându-i în zăpadă. Discplinarea aspră şi fără emoţii e zăpada modernă? Big boys don’t cry because they have not been taught how to. Băieţii mari nu plâng pentru că nu au învăţat cum să o facă în aşa fel încât să nu se simtă fete. Să nu se simtă de c***t.
Am un băiat. E greu să-l învăț ce sunt alea emoții, empatie, lacrimi ca eliberare, ca bucurie, ca slăbiciune normală. Dar nu mă dau bătută. Pentru că acolo, undeva, se află o fată care îmi va mulțumi.
‘Daca ai avea o bagheta magica si ti-ai putea schimba viata in asa fel incat sa fie exact asa cum ti-o doresti, si maine dimineata te-ai trezi in noua ta viata, cum ar arata ea? Descrie-mi-o, te rog!’
‘Nu stiu. Tot ce stiu e doar ca sunt profund nefericit. Nimic din ce mi se-ntampla nu-mi place. Nimic din ce-mi doresc nu mi se-ntampla.’
‘Ce-ti doresti sa ti se-ntample?’
‘Pai…’
Sunt o democrata. Nu in sens politic, Robin Hood-ian, egalitarist. Ci in acela, usor mai pervers, in care imi imaginez ca, o data pusi in drepturi, oamenii stiu ce sa faca cu ele. Stiu?
Care e sensul zilei de azi? Ce soi de caramida am pus, catre ce? Si care e liantul intre zilele saptamanii? Umbla pe Facebook, obstinant, indemnul sa nu asteptam tot anul o vacanta si toata saptamana un weekend. E asta sensul, bucuria, asteptarea, clubul, paharul, topaiala, gratarul, somnul pana la pranz? Ce din lucrurile astea le putem aduce miercurea? Dar lunea, cea atat de mult hulita?
N-am timp sa ma duc la un curs de Time Management, sunt ocupat sa fac liste de chestii pe care nu le duc niciodata la bun sfarsit, pentru ca sunt prea multe. Nu mai pun cu ghilimele fraza asta, caci e deja un loc comun, un truism al fiecarei zile. Se spune in cursuri scumpe ca o lista cu lucruri de facut e ca o exorcizare a gandurilor negre, frustrarilor, tensiunilor si apasarilor. Pentru cei mai multi dintre noi, este ca un tsunami care a incremenit in proiect deasupra capetelor noastre. Un drob care nu mai cade. Care e sensul meu? Cand il stabilesc, 10 lucruri de pe lista vor cadea, picate la criteriul relevantei. Repetente la sens, corigente la directie.
Ce din ce faci in fiecare zi iti construieste visul? Ah, stai, care vis? Pai cel cu bagheta magica, mai tii minte? Lasa-ma sa ma gandesc pana maine.
N-avem nevoie de libertate, caci nu stim ce sa facem cu ea. Acasa si la serviciu, scopul este in continua definire. E o ciorna imensa fara nici o litera, dar plina cu promisiunile lui ‘de luni’. Dar ‘de azi’ ce are?
Clienti la cabinet; care e obiectivul tau, pe ce vrei sa lucram? Nu stiu, sa-mi fie mai bine. Uneori, lucram luni de zile cu obiectivul sa gasim obiectivul. Apoi totul devine mult mai usor.
Sa mi se dea, sa mi se planuiasca, sa mi se aseze ce am de facut. Sa mi se. Dar sa nu mi se rupa.
Libertatea vine la pachet cu responsabilitatea, cu pasii mai sus pe scara, cu un plan articulat de viata, cu un sens.
Daca nu ne stim sensul trezirii de maine dimineata, cum s-ar putea oare naste dintre noi un alt Viktor Frankl? Daca noi nu stim sensul zilei, sa ne plecam, atunci, in fata psihiatrului german, care, din spatele gratiilor unui lagar monstruos, a deslusit sensul vietii.
Cand n-o sa mai folosim verbe impersonale si fara subiect, atunci vom fi liberi. Cand n-o sa mai asteptam sa ne bage cineva in planul lui ca pe-al nostru l-am ratacit prin cosul cu schite, atunci vom fi liberi. Cand ne va trezi dimineata freamatul visului ce-l avem de-mplinit, atunci vom fi liberi. Pan-atunci, in sclavie ‘se’ traieste minunat. Si se moare putin cate putin. De spleen, desigur..
Doi oameni se iubesc doar atunci când, deşi ar putea trăi unul fără celălalt, aleg să trăiască împreună.
În fiecare dimineață, îmi pun armura și trag vizeta pentru încă o zi de luptă cu drumul nesfârșit înspre birou. Am viziuni idilice în care deschid Kindle-ul roz-albastru în metrou și mă scufund în lumea mea. O dată piciorul pus în stradă însă, mi se trezește spiritul de vânător și mă urc în mașină.
Ca antidot, mi-am propus în fiecare dimineață să văd ceva nou, ceva altfel, să învăț de la drum. Orice drum e o inițiere, de ce nu și repetitivu-mi traseu?
Bulevardul Carol e așa cum îl știu din vremea liceului, și-n toamna cea târzie și caldă am din nou 15 ani. Cozi lungi și interminabile de stopuri. Deci stop. Prin geamul larg deschis văd multe vrăbii-note pe portativul firelor care brăzdează orașul. Agitație continuă, nici o poziție nu e suficient de aproape sau suficient de departe una de cealaltă încât să le fie bine tuturor. Și privind la vânzoleala de aripi de pe cabluri, mi-am amintit de aricii lui Schopenhauer. Da, el tristul, el asocialul și pesimistul și interiorizatul și parabola aricilor (sau a porcuşorilor spinoşi, cum vă place), preluată ulterior și de Freud.
Într-o zi geroasă de iarnă, un grup de arici stăteau adunaţi unul în celălalt să nu îngheţe de frig. Apoi, durerea pricinuită de spinii adunaţi laolaltă i-a făcut să se îndepărteze iarăși, până când frigul i-a adus din nou împreună. Au continuat să se mişte aşa, de la o sursă de disconfort la alta până când au găsit o distanţă care le permitea să se bucure în întregime de beneficiile comunităţii calde de arici.
Prea aproape se înțeapă. Prea departe, le e frig. Și binele lor individual și reciproc e o permanentă ajustare la polii magnetului uriaș care le este relația. Deși atât Schopenhauer, cât și Freud au folosit această dilemă a aricilor pentru a explica introversiunea și izolarea, mulți vorbesc despre pericolul idilizării apropierii și al distanțării. Cat de aproape este prea aproape? Și vrăbiile, și aricii, și oamenii se foiesc continuu să găsească răspunsul. O viață nu e de ajuns. „Mă sufoci”, spune el. „Vino mai aproape”, cheamă ea.
Care e distanţa Aceea? „Nimeni nu îndrăzneşte să stea pe muchia de unde putem fi văzuţi amândoi”, soptește Ana Blandiana.
Oamenii se străduiesc o viaţă să afle distanţa la care să-l găsească pe celălalt fără să se piardă pe sine.
Care e rolul celui de lângă tine? „Să se asigure că sunt bine îmbrăcat şi am ce mânca”, spune un bărbat singur într-un grup de terapie. Ceilalţi bărbaţi şi femei din grup îl aprobă mut din cap.
„Şi care e rolul vostru în relaţie cu el / ea?”. Nimeni nu mai găseşte răspunsul.
Roul fiecăruia e să ne dăm seama că suntem nişte porcuşori spinoşi (sau nişte arici, cum vă place) şi să ne ajustăm o viaţă de la cald la frig până găsim temperatura la care putem înflori.
Doi oameni se iubesc doar atunci când, deşi ar putea trăi unul fără celălalt, aleg să trăiască împreună. Dar Khalil Gibran o spune mai bine decât mine:
„Lăsaţi loc liber în cuvântul „împreună”
pentru ca vântul paradisului să poată dansa printre voi
Iubiţi-vă, dar nu vă legaţi cu lanţuri unul de altul
mai bine să vălurească marea între ţărmurile sufletelor voastre
Umpleţi-vă unul altuia paharul dar nu beţi din aceeaşi cupă
Oferiţi-vă pâine, însă nu gustaţi din aceeaşi felie,
Cântaţi şi dansaţi împreună
tot așa cum corzile unei lăute sunt singure, dar cântă împreună același cântec.
Oferiți-vă inimile, dar nu vi le lăsați zălog,
Pentru că numai mâna vieții vi le poate conține pe amândouă
Stați unul lângă altul, însă nu lipiți: stejarul și chiparosul nu pot crește unul în umbra celuilalt.”
Facebook nu e doar un loc de citit multe lucruri interesante. Sau haioase. Sau de pus pe ganduri. Sau de umplut albume cu poze cu pisici, cani de cafea din toate pozitiile sau close-up-uri pe farfurii cu mancare.
Stiintele sociale au intrat din plin in era stiintifica. Prin platforme ca Facebook si Twitter, utilizate cu regularitate de mai mult de o septime din populatia globului, se poate urmari corelatia dintre influenta alternantei zi-noapte si a anotimpurilor asupra starii noastre de spirit, modul in care vor evolua actiunile la bursa si gradul de fericire a oamenilor in timp. Cuvintele folosite pentru a cauta pe Google ajuta la detectarea timpurie a epidemiilor de gripa, iar digitalizarea cartilor permite urmarirea cantitativa a tendintelor culturale de-a lungul anilor.
Pentru a gasi un sens in volumul masiv de date existente, colaborarea intre ligvistica computationala si stiintele sociale e doar una dintre multele posibile.
Aastazi, va povestesc despre o inventie deosebita, care reuseste sa descrie intr-un mod unic similaritatile si diferentele dintre oameni in functie de modul in care se exprima liber pe Facebook. Big Data intalneste psihologia.
Asadar, Facebook nu e doar despre pisici si check-in-uri. Facebook e si o chestie serioasa, pretabila la un studiu stiintific despre limbaj si personalitate, la care au participat 75,000 de voluntari. Pana in acest moment, este cel mai mare studiu asupra limbajului si personalitatii care a fost realizat vreodata, ale carui rezultate au fost recent publicate aici.
Cu ajutorul unei aplicatii, participantii la studiu au dat cercetatorilor acces la status update-uri, dupa ce in prealabil au completat un chestionar standard de personalitate.
Cercetatorii au analizat 700 de milioane de cuvinte, fraze si subiecte colectate din statusurile si mesajele voluntarilor si au descoperit variatii importante in limbaj in functie de personalitate, sex si varsta.
Dintre concluzii:
– persoanele nevrotice folosesc cuvintele „mi-e sila de” si „deprimat” mai mult decat alte persoane;
– persoanele care fac sport sunt mai stabile emotional decat cele care nu;
– barbatii folosesc intr-o masura mult mai mare decat femeile pronumele posesiv „al meu”, „a mea”, chiar si atunci cand se refera la partenera lor.
– si multe, multe altele.
Iata si cateva diferente din femei si barbati, in ‘nori de cuvinte’:
FEMEI (click sa vedeti mai bine):
BARBATI (click sa vedeti mai bine):
E clar, deci, ca, vrem-nu vrem, cuvintele ne tradeaza felul, genul, persoana si persona. Si cum cuvantul a fost mai intai gand si apoi va deveni fapta..ei?
Ultimul lucru de care te-ai astepta sa te impiedici intr-un all inclusive (ultra, mega, giga si ce alte grade or mai avea) este o biblioteca. Asezata cu schepsis ca tunel de trecere intre aripa dreapta si-aia stanga a hotelului in care suntem (intentionat) singurii romani intr-o Antalie altfel invadata de-ai nostri, adaposteste, nonsalant, mult mai multe mese si scaune decat, probabil, cititorii care se vor aseza, un timp, aici. Are, insa, o masinarie de cafea si ceai si cateva rafturi bune de carti. Cel mai probabil, parasite de turisti, in marea lor majoritate nemti, olandezi si brits. Militarie, sticla pisata si afecte inalte, adica.
Pe mine m-a strigat cartea de mai jos. Dar atat de tare incat am luat-o si n-am mai lasat-o din mana.
.
„Integrarea trece prin libertatea de a spune Nu. Traditia este imposibilitatea de a spune Nu. Nu am fost niciodata libera destul incat sa infrunt aceasta lege nescrisa.
Ma numesc Leila, am 21 de ani si sunt cetatean francez de origine marocana. Ma marit in fata administratiei franceze cu un om pe care nu-l cunosc.”
„De-a lungul anilor, inchisoarea familiei a facut din mine o fata care nu-mi semana. Revoltata deoarece eram supusa cu forta, ma zbateam precum o musca intr-o cusca de sticla. Vedeam viata exterioara si libertatea, erau acolo, in jurul meu, insa eu ma loveam in permanenta de peretii transparenti ai inchisorii mele.”
Trebuia sa stam la etajul 3 al hotelului. Trebuia sa gresim liftul si sa trecem dintr-o aripa in alta a hotelului, ca niste muste nauce, ametite de caldura, prin biblioteca. Si trebuia sa gasim cartea asta in patria casatoriilor aranjate, in tara haremului, a legii barbatului uber alles, a doamnelor care faceau baie in piscina, la doi pasi de slipul meu obraznic, imbracate din cap in talpi, in tara in care frumoasa noastra ghida invatase, dupa 20 de ani de casnicie si trei copii, sa-si iubeasca sotul dobandit printr-o casatorie identica, un francez (sau ce-o fi fost el) alege sa lase in urma o carte-document. O carte care tipa dreptul femeii de origine marocana in Franta. O carte care, pana la urma, isi rade de Occidentul luminat si democrat, dar neputincios in fata traditiilor obscurantiste ale unora dintre cetatenii Republicii.
O carte care documenteaza absurditatile religiei, insa care transmite un mesaj la fel de convingator oricarei alte culturi. Este o carte despre puterea discretionara a parintilor asupra fericirii copiilor lor. Este suficienta lui „Le-am trait eu pe toate pana acum, eu stiu cum e mai bine pentru tine.” Este un strigat pentru toti copiii de pe lumea asta care nu sunt lasati sa se bucure de alegerile lor.
Pe mine m-a strigat Leila. Si atat de tare incat am luat-o acasa. La anul trebuie sa ma intorc, sa pun alta carte-n loc.
Am vrut sa iesim de 3 ori din sala. am vrut sa ramanem de 4 ori.
„Les amants du Pont Neuf” (ironic, cel mai vechi pod peste Sena) este un film care doare, revolta, scrasneste, usutura. Dupa jumatatea lui am inceput sa-l intelegem, scufundati ca-ntr-un pat in catifeaua rosie a scaunelor de la Elvire Popesco.
SDF (sans domicile fixe), Alex si Michelle se au doar unul pe altul. la propriu. el – inlantuit in dependenta de alcool si droguri, ea – in dragostea ei pentru pictura si in boala care o duce incet si sigur inspre orbire.
Filmul iti spune, dur si fara meanajamente, ca iubirea e ce ramane atunci cand ai pierdut totul, ca nici macar atunci nu e pura, ca suntem mici chiar si cand ne dam mari, ca suntem plini de frici precum SDF-ii de paduchi, ca iubirea, oricat de mareata, e egoista, ca libertatea se masoara in cadenta momentelor in care esti dispus sa-l pierzi pe celalalt pentru a-l reda lui insusi. Alex incendiaza afisele (si, odata cu ele, si pe cel care le lipea) in care, sub poza Michellei, se anunta ca s-a gasit leac pentru boala ei.
Dragostea e despre ispasire, despre iertare (Michelle il viziteaza in puscarie sa ii spuna ca il asteapta de Craciun pe pod, desi intre timp, pragmatic si realist, se combinase cu chirurgul care ii redase vederea), despre lasitati si curaj, despre.
Despre cutia de bani stransi din furaciuni pe care ea, din greseala, o arunca in Sena, caci el o asezase in asa fel incat sa dea cu mana peste ea, despre discoteca de la subsolul unei cladiri, ale carei tropote, ritmuri si sensuri ea la soarbe alungita pe burta pe trotuar, despre fiolele de drog strecurate in paharele barbatilor respectabili pentru a le sterpeli portofelele care le-au cumparat un scurt drum iluzoriu spre libertate („Alex, ai vazut vreodata marea?”), despre cat de frumos poate sa ninga pe Pont Neuf de Craciun, despre cum e sa-l parasesti pe chirurug de Craciun ca sa pleci cu o mica barja intamplator alunecatoare pe Sena pana la Atlantic.
Regizorul a vrut initial, sa faca filmul pe adevaratul Pont Neuf, in perioada cat a fost in reparatii, intre 1989-1991 (cum spuneam, Podul Nou e cel mai vechi din Paris). Nu s-a incadrat insa in timp, si a fost nevoit sa reconstruiasca o replica a lui Pont Neuf in intregime pe un lac langa Montpellier. Copii de poduri, replici de viata, realitatea si iluzia ei.
In noaptea de Craciun, ea ii spune un banc:
Trei barbati usor abtiguiti sarbatoresc ei-stiu-ce intr-un bar.
– cati ati facut ultima oara sex?, intreaba unul dintre ei.
– eh, eu fac o data la doua saptamani, spune primul.
– eu, o data pe luna, spune al doilea.
Al treilea radea cu pofta.
– de ce razi ca tampitul?
– pentru ca…hahahaha….eu……oahahahahha…. eu fac sex o data la trei ani!
– pai si de ce te bucuri, mai, dobitocule?
– pentru ca azi e ziua! muhahahahahahah!
Bucurati-va astazi. Urmatoarea clipa poate fi peste trei luni, peste trei ani, peste trei vieti. Podul pe care stai nu e cel adevarat, iluzia stabilitatii e doar o iluzie. Apuca ce ai si te bucura! Arunca cutia cu bani in Sena, oricum doar ea singura nu e de nici un folos.
Alina Stepan 