1 + 1 = și 1, și 2
Doi oameni se iubesc doar atunci când, deşi ar putea trăi unul fără celălalt, aleg să trăiască împreună.
În fiecare dimineață, îmi pun armura și trag vizeta pentru încă o zi de luptă cu drumul nesfârșit înspre birou. Am viziuni idilice în care deschid Kindle-ul roz-albastru în metrou și mă scufund în lumea mea. O dată piciorul pus în stradă însă, mi se trezește spiritul de vânător și mă urc în mașină.
Ca antidot, mi-am propus în fiecare dimineață să văd ceva nou, ceva altfel, să învăț de la drum. Orice drum e o inițiere, de ce nu și repetitivu-mi traseu?
Bulevardul Carol e așa cum îl știu din vremea liceului, și-n toamna cea târzie și caldă am din nou 15 ani. Cozi lungi și interminabile de stopuri. Deci stop. Prin geamul larg deschis văd multe vrăbii-note pe portativul firelor care brăzdează orașul. Agitație continuă, nici o poziție nu e suficient de aproape sau suficient de departe una de cealaltă încât să le fie bine tuturor. Și privind la vânzoleala de aripi de pe cabluri, mi-am amintit de aricii lui Schopenhauer. Da, el tristul, el asocialul și pesimistul și interiorizatul și parabola aricilor (sau a porcuşorilor spinoşi, cum vă place), preluată ulterior și de Freud.
Într-o zi geroasă de iarnă, un grup de arici stăteau adunaţi unul în celălalt să nu îngheţe de frig. Apoi, durerea pricinuită de spinii adunaţi laolaltă i-a făcut să se îndepărteze iarăși, până când frigul i-a adus din nou împreună. Au continuat să se mişte aşa, de la o sursă de disconfort la alta până când au găsit o distanţă care le permitea să se bucure în întregime de beneficiile comunităţii calde de arici.
Prea aproape se înțeapă. Prea departe, le e frig. Și binele lor individual și reciproc e o permanentă ajustare la polii magnetului uriaș care le este relația. Deși atât Schopenhauer, cât și Freud au folosit această dilemă a aricilor pentru a explica introversiunea și izolarea, mulți vorbesc despre pericolul idilizării apropierii și al distanțării. Cat de aproape este prea aproape? Și vrăbiile, și aricii, și oamenii se foiesc continuu să găsească răspunsul. O viață nu e de ajuns. „Mă sufoci”, spune el. „Vino mai aproape”, cheamă ea.
Care e distanţa Aceea? „Nimeni nu îndrăzneşte să stea pe muchia de unde putem fi văzuţi amândoi”, soptește Ana Blandiana.
Oamenii se străduiesc o viaţă să afle distanţa la care să-l găsească pe celălalt fără să se piardă pe sine.
Care e rolul celui de lângă tine? „Să se asigure că sunt bine îmbrăcat şi am ce mânca”, spune un bărbat singur într-un grup de terapie. Ceilalţi bărbaţi şi femei din grup îl aprobă mut din cap.
„Şi care e rolul vostru în relaţie cu el / ea?”. Nimeni nu mai găseşte răspunsul.
Roul fiecăruia e să ne dăm seama că suntem nişte porcuşori spinoşi (sau nişte arici, cum vă place) şi să ne ajustăm o viaţă de la cald la frig până găsim temperatura la care putem înflori.
Doi oameni se iubesc doar atunci când, deşi ar putea trăi unul fără celălalt, aleg să trăiască împreună. Dar Khalil Gibran o spune mai bine decât mine:
„Lăsaţi loc liber în cuvântul „împreună”
pentru ca vântul paradisului să poată dansa printre voi
Iubiţi-vă, dar nu vă legaţi cu lanţuri unul de altul
mai bine să vălurească marea între ţărmurile sufletelor voastre
Umpleţi-vă unul altuia paharul dar nu beţi din aceeaşi cupă
Oferiţi-vă pâine, însă nu gustaţi din aceeaşi felie,
Cântaţi şi dansaţi împreună
tot așa cum corzile unei lăute sunt singure, dar cântă împreună același cântec.
Oferiți-vă inimile, dar nu vi le lăsați zălog,
Pentru că numai mâna vieții vi le poate conține pe amândouă
Stați unul lângă altul, însă nu lipiți: stejarul și chiparosul nu pot crește unul în umbra celuilalt.”
(Articol apărut pe http://www.lapunkt.ro, 7 noiembrie 2013)
Alina Stepan 