Alina Stepan

Efectele perverse ale iubirii de mamă (2)

De fapt, postul ăsta ar fi trebuit să se numească „De ce copiii răi sunt întotdeauna băieţi?”, după cum spunea o fată din clasa a doua, rostogolind-şi ochii în timp ce spunea acest fapt cu valoare de evidenţă pentru ea.

Fetele? O încântare pentru doamna învăţătoare: caline, dulci, pisicoase, zâmbitoare, care ţi se bagă pe sub piele. Băieţii? Numai necazuri: aleargă nebun, se bat, nu stau locului, nu învaţă. Clişee, nu? La fel de clişee precum acoperitul fetelor în roz şi al baieţilor în albastru încă de când s-au născut. Ca să nu contribuim la un clişeu, ar fi bine să nu hrănim nici un altul.

Băieţilor li se cumpără maşini şi arme şi lego, ca să-şi dezvolte capacităţile pragmatic-raţionale. Fetele primesc în dar păpuşi, să înveţe roluri empatice şi profund emoţionale. Şi ne mirăm mai apoi că bărbaţii conduc maşinile, se descurcă fără hartă, iar femeile citesc şi sunt mai empatice şi mai sociabile? Sau că domnişoarele lumii îşi aşteaptă prinţul pe cal alb, care le cântă serenade şi le aduce flori, şi el se încăpăţânează să nu apară?
În spatele fiecărui băiat needucat emoţional se află un prinţ în căutarea fetei pe care să o iubească aşa cum nu l-a învâţat mama lui.

„Şi băieţii plâng câteodata” spunea, plângăcios (cum altfel?), Dan Bitman.
„Big boys don’t cry” spune Lucky Dube şi mulţi alţii pe lângă el.

Băieţii suferă de ignoranţă emoţională, determinată de lipsa de educaţie emoţională; ei sunt crescuţi în cultura cruzimii, oferind răspunsuri tipic bărbăteşti – furie, agresivitate şi interiorizare a emoţiilor. Băieţii au nevoie de un vocabular emoţional care să le amplifice capacitatea de a se exprima în alte moduri decât prin furie sau agresivitate.

„Un băiat trebuie să vadă şi să creadă că emoţiile fac parte în mod natural din viaţa unui bărbat.” (Kindlon, Thompson – „Crescându-l pe Cain. Să ocrotim viaţa emoţională a băieţilor”)
„Băieţii care au probleme în a-şi gestiona propriile emoţii vor ignora în totalitate semnele care indică supărarea altcuiva.” (idem)

Nu avem soţi, iubiţi, copii, taţi empatici. I-am crescut încât să fie? S-a demonstrat ştiinţific că nivelul ridicat al testosteronului e mai degrabă un efect decît o cauză a agresivităţii. Să nu dăm vina pe geneză şi nici să nu ne învinovăţim în totalitate.

Iată un exemplu de educaţie emoţională defectuoasă:

„- Mami, de ce trebuie să stau în scaunul de maşină dacă tu nu stai?. Mama îi răspunde cu un discurs despre siguranţă ţi îi povesteşte că e ilegal pentru un copil să meargă cu maşina fără scaun special. Datorită răspunsului ei atent, copilul se simte recompensat că a întrebat cum funcţionează lucrurile şi, prin urmare, e încurajat să mai întrebe şi altă dată.
Dar când, a doua zi, a arătat spre un băieţel care plânge în parc şi a întrebat-o pe mama lui de ce, ea i-a dat un răspuns mai scurt şi mai puţin argumentat: – Nu ştiu, pur şi simplu plânge. Haide, să mergem. Nu e politicos să te holbezi.”

Ciclul primar e un mediu feminin, populat de personaje cu fustă şi care par să aibă, a priori, ceva împotriva baieţilor agitaţi.
Aparent, pe fete le potoleşti ţipând la ele, iar pe băieţi – bătându-i, pe motiv că ţipatul nu-i doare. Îi doare la fel de mult ca şi pe fete, numai că nu au voie să arate asta.

Băieţilor li se spune că faptul că sunt răi vine din interiorul lor. Ei au, însă, aceeaşi cantitate de nelinişte şi frustrare în ei ca şi fetele numai că, despre deosebire de fete, care au învăţat de la mamele lor să-şi ventileze frustrarea verbalizându-şi emoţiile, băieţii scapă de stările interne negative prin acţiune.

La şedinţele cu părinţii, părinţilor de băieţi li se spune despre actele de război, iar părinţilor de fete – despre cum vin ele machiate la şcoală. Cu siguranţă că unii băieţi au momentele lor de cochetărie, iar fetele – momentele lor de amazoane. Numai că nimeni nu vorbeşte despre asta. Sau când se vorbește, se vorbește așa: „Fata mea e cam băiețoasă, nu știu ce să mă mai fac cu ea” și „Băiatul meu e feminin, nu îi place fotbalul, răd toți copiii din clasă de el. Mi-e frică să nu ajungă gay.”

Indienii Pawnee din America îşi călesc băieţii aruncându-i în zăpadă. Discplinarea aspră şi fără emoţii e zăpada modernă? Big boys don’t cry because they have not been taught how to. Băieţii mari nu plâng pentru că nu au învăţat cum să o facă în aşa fel încât să nu se simtă fete. Să nu se simtă de c***t.

Am un băiat. E greu să-l învăț ce sunt alea emoții, empatie, lacrimi ca eliberare, ca bucurie, ca slăbiciune normală. Dar nu mă dau bătută. Pentru că acolo, undeva, se află o fată care îmi va mulțumi.