Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Posts tagged ‘empatie’

Cum ma poate ajuta daca vorbesc despre ce simt?

heads

Spuneam cu ceva timp in urma ca pana la final de an raspund la principalele trei intrebari pe care le aud in cabinet. Despre prima dintre ele („De ce sunt eu cel care trebuie sa se schimbe?”) am scris acum doua saptamani.

Astazi mergem mai departe. A vorbi despre ceea ce simti – in ce fel te ajuta?

Intalnesc multi oameni care spun: de vorbit pot sa vorbesc si cu o prietena, sfaturi imi poate da si ea, imi e mai usor sa discut cu o persoana cunoscuta, si mai ales pe care nu trebuie sa o platesc ca sa ma asculte. Corect? Da si nu. Mai ales nu.

Este adevarat ca orice persoana apropiata poate fi o resursa-ajutor deloc de neglijat in procesul terapeutic. Cu terapeutul te intalnesti o ora pe saptamana, in timp ce o persoana apropiata iti este la indemana mult mai mult timp. Chiar imi incurajez clientii* sa discute unele dintre lucrurile pe care le vorbim la cabinet cu cei de acasa, in masura in care considera util, pentru a beneficia si de suportul lor  in efortul de schimbare prin care trec.

Cu toate astea, nu este suficient. Care este, asadar, beneficiul de a discuta cu un terapeut? Care e rostul unei vizite saptamanale de 50 de minute pentru a cere ajutor calificat platit? Ce rost are vorbaria?

Iata mai jos cinci dintre beneficii:

1. Vorbitul pune ordine in ganduri. Gandul e un copil fugar si pus pe sotii, care nu are consistenta. La fel ca si scrisul, vorbitul obliga gandul sa se disciplineze, sa prinda forma, sa aiba contur. Si, cel mai important, sa se astearna intr-o logica ce lasa sa se vada toate imperfectiunile si toate ranile, caci fara aceasta privire lucida nici o vindecare nu este posibila.

2. Vorbitul scoate de prin cotloane informatii si legaturi mai putin constientizate. Am asistat, de nenumarate ori, la „Stai, abia acum cand spun lucrurile astea, imi dau seama ca de fapt…” si „Ciudat, nu m-am gandit niciodata la asta pana acum!”. Vorbitul are meritul de a ne face mai constienti de ganduri.

3. Terapeutul este trainuit sa identifice patternuri disfunctionale de gandire si reactie. Terapeutul nu este un ascultator ca oricare altul. Spre deosebire de un prieten, terapeutul are ‘cutiute secrete’, obtinute in ani de formare, in care istoriile de viata, frustrarile, neimplinirile se aseaza cu grija si isi arata legaturile: slabe, vulnerabile, solide, mincinoase, autentice…

4. Terapeutul nu da sfaturi. El este o ‘oglinda binevoitoare’ care reflecta inapoi, intr-o forma mai distilata, ceea ce a receptat de la client. Prietenii, colegii, rudele dau sfaturi, ei sunt, de multe ori, experti in cum sa ne traim viata. Terapeutii nu. Cine sunt eu sa imi asum aroganta de a-ti spune cum sa-ti traiesti viata? Psihoterapeutul este precum un antrenor pentru un atlet: eventual, ii poate da apa si prosopul si il incurajeaza de pe margine, insa nu va alerga niciodata in locul lui. Unii clienti se simt dezamagiti de asta: cum, vin aici si nu-mi spui ce sa fac? Ce fel de psiholog esti tu? Unul care are incredere ca poti gasi solutia in tine insuti, cu ajutorul meu. Unul care te respecta suficient de mult incat sa nu dicteze cum sa traiesti.

5. Terapeutul este legat prin „juramant” (similar juramantului lui Hipocrate, in cazul medicilor) sa pastreze confidentialitatea deplina asupra celor discutate in cabinet. Asupra sufletelor care se deschid in palma sa in speranta vindecarii.

Revin, pana la finalul anului, asa cum am promis, si cu raspunsul la cea de-a treia intrebare: „Care e rata ta de succes – cati clienti isi rezolva problema fata de cati vin la terapie”?

_________________________

*despre distinctia client-pacient, intr-o postare viitoare.

Nota. Nu cred ca exista fotografie care ilustreaza mai bine postarea asta decat chiar logo-ul Mind Essence, realizat hat-departe in Brazilia pentru mine de un artist talentat, Jonas Mateus si editat apoi cu pricepere de Mihai Vasilescu (enhance-solutions.ro). El spune asa: suntem empatici, eu si clientul meu, privim in aceeasi directie si lucram impreuna sa solutionam problema, insa mereu vom fi distincti unul de celalalt si asta e bine. E bine, pentru ca, la incheierea terapiei, clientul merge mai departe. E bine pentru ca terapeutul nu poate trai el insusi vietile tuturor celor care i le incredinteaza.

Publicitate

Efectele perverse ale iubirii de mamă (2)

De fapt, postul ăsta ar fi trebuit să se numească „De ce copiii răi sunt întotdeauna băieţi?”, după cum spunea o fată din clasa a doua, rostogolind-şi ochii în timp ce spunea acest fapt cu valoare de evidenţă pentru ea.

Fetele? O încântare pentru doamna învăţătoare: caline, dulci, pisicoase, zâmbitoare, care ţi se bagă pe sub piele. Băieţii? Numai necazuri: aleargă nebun, se bat, nu stau locului, nu învaţă. Clişee, nu? La fel de clişee precum acoperitul fetelor în roz şi al baieţilor în albastru încă de când s-au născut. Ca să nu contribuim la un clişeu, ar fi bine să nu hrănim nici un altul.

Băieţilor li se cumpără maşini şi arme şi lego, ca să-şi dezvolte capacităţile pragmatic-raţionale. Fetele primesc în dar păpuşi, să înveţe roluri empatice şi profund emoţionale. Şi ne mirăm mai apoi că bărbaţii conduc maşinile, se descurcă fără hartă, iar femeile citesc şi sunt mai empatice şi mai sociabile? Sau că domnişoarele lumii îşi aşteaptă prinţul pe cal alb, care le cântă serenade şi le aduce flori, şi el se încăpăţânează să nu apară?
În spatele fiecărui băiat needucat emoţional se află un prinţ în căutarea fetei pe care să o iubească aşa cum nu l-a învâţat mama lui.

„Şi băieţii plâng câteodata” spunea, plângăcios (cum altfel?), Dan Bitman.
„Big boys don’t cry” spune Lucky Dube şi mulţi alţii pe lângă el.

Băieţii suferă de ignoranţă emoţională, determinată de lipsa de educaţie emoţională; ei sunt crescuţi în cultura cruzimii, oferind răspunsuri tipic bărbăteşti – furie, agresivitate şi interiorizare a emoţiilor. Băieţii au nevoie de un vocabular emoţional care să le amplifice capacitatea de a se exprima în alte moduri decât prin furie sau agresivitate.

„Un băiat trebuie să vadă şi să creadă că emoţiile fac parte în mod natural din viaţa unui bărbat.” (Kindlon, Thompson – „Crescându-l pe Cain. Să ocrotim viaţa emoţională a băieţilor”)
„Băieţii care au probleme în a-şi gestiona propriile emoţii vor ignora în totalitate semnele care indică supărarea altcuiva.” (idem)

Nu avem soţi, iubiţi, copii, taţi empatici. I-am crescut încât să fie? S-a demonstrat ştiinţific că nivelul ridicat al testosteronului e mai degrabă un efect decît o cauză a agresivităţii. Să nu dăm vina pe geneză şi nici să nu ne învinovăţim în totalitate.

not strong

Iată un exemplu de educaţie emoţională defectuoasă:

„- Mami, de ce trebuie să stau în scaunul de maşină dacă tu nu stai?. Mama îi răspunde cu un discurs despre siguranţă ţi îi povesteşte că e ilegal pentru un copil să meargă cu maşina fără scaun special. Datorită răspunsului ei atent, copilul se simte recompensat că a întrebat cum funcţionează lucrurile şi, prin urmare, e încurajat să mai întrebe şi altă dată.
Dar când, a doua zi, a arătat spre un băieţel care plânge în parc şi a întrebat-o pe mama lui de ce, ea i-a dat un răspuns mai scurt şi mai puţin argumentat: – Nu ştiu, pur şi simplu plânge. Haide, să mergem. Nu e politicos să te holbezi.”

Ciclul primar e un mediu feminin, populat de personaje cu fustă şi care par să aibă, a priori, ceva împotriva baieţilor agitaţi.
Aparent, pe fete le potoleşti ţipând la ele, iar pe băieţi – bătându-i, pe motiv că ţipatul nu-i doare. Îi doare la fel de mult ca şi pe fete, numai că nu au voie să arate asta.

Băieţilor li se spune că faptul că sunt răi vine din interiorul lor. Ei au, însă, aceeaşi cantitate de nelinişte şi frustrare în ei ca şi fetele numai că, despre deosebire de fete, care au învăţat de la mamele lor să-şi ventileze frustrarea verbalizându-şi emoţiile, băieţii scapă de stările interne negative prin acţiune.

La şedinţele cu părinţii, părinţilor de băieţi li se spune despre actele de război, iar părinţilor de fete – despre cum vin ele machiate la şcoală. Cu siguranţă că unii băieţi au momentele lor de cochetărie, iar fetele – momentele lor de amazoane. Numai că nimeni nu vorbeşte despre asta. Sau când se vorbește, se vorbește așa: „Fata mea e cam băiețoasă, nu știu ce să mă mai fac cu ea” și „Băiatul meu e feminin, nu îi place fotbalul, răd toți copiii din clasă de el. Mi-e frică să nu ajungă gay.”

Indienii Pawnee din America îşi călesc băieţii aruncându-i în zăpadă. Discplinarea aspră şi fără emoţii e zăpada modernă? Big boys don’t cry because they have not been taught how to. Băieţii mari nu plâng pentru că nu au învăţat cum să o facă în aşa fel încât să nu se simtă fete. Să nu se simtă de c***t.

Am un băiat. E greu să-l învăț ce sunt alea emoții, empatie, lacrimi ca eliberare, ca bucurie, ca slăbiciune normală. Dar nu mă dau bătută. Pentru că acolo, undeva, se află o fată care îmi va mulțumi.

feelings

Ca-ntre oameni

Azi dimineață. Mă arunc în taxi spre BIZ, să mai croșetăm câte ceva pentru evenimentul ce va să vină peste două săptămâni.
– Locuiți în zonă?, mă cercetează niște ochi albaștri prin oglindă.
(Ah, începe dialogul…)
– Da, zic.
– Aveți animal acasă?
– Da, zic.
(Tot e ceva..)
– Uite, am primit un cupon de reducere de 25 de lei la un cabinet veterinar, poate vă e de folos…
– Mulțumesc.
…că eu nu mai am animal, a murit acum trei luni. Am avut un câine.
(tac).
– Era de rasă? Ce rasă era?
(trebuia să spun ceva; trebuia?)
– Brac german.
(tac).
– Imi pare rău, spun. Ce-a pățit?
– A făcut stop cardiac.
– Ca oamenii?
– Ca oamenii.
Scormonește, din mers, prin torpedo și-mi întinde un teanc de fotografii.
– Am aici toată viața lui, de când era mic.
Mi le întinde. Prin fața ochilor mi se perindă copii mici și-apoi mari, o sufragerie, un parc, un dormitor, o bucătărie. Aceleași, în timp. Odată cu anii, văd un pui de cățel ascuns printre faldurile unei cuverturi, apoi o namilă ciocolatie cu labele din față pe portiera unei Dacii.
– Ah, ați ajuns la poza cu mașina?, întreabă el fără să întoarcă capul. Cu mașina aia – era o Dacie veche, roșie, mașina de dinainte – îl duceam în parc. Oriunde ar fi fost, când îi spuneam că mergem acasă, venea alergând de te-miri-unde, sărea cu labele pe portieră să o deschid.
Dezlipesc două poze să o văd pe ultima. Dintr-un fotoliu mă privește un suflet de patruzeci de kilograme care a trăit cu oamenii și a murit ca un om.
Îîi dau pozele și-i mulțumesc. Le ia fără să se întoarcă și le bagă în torpedo-ul pe care îl lasă deschis. Mergem în tăcere până pe Șerban Vodă.

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat: