Alina Stepan

Spuneam cu ceva timp in urma ca pana la final de an raspund la principalele trei intrebari pe care le aud in cabinet. Despre prima dintre ele („De ce sunt eu cel care trebuie sa se schimbe?”) am scris acum doua saptamani.

Astazi mergem mai departe. A vorbi despre ceea ce simti – in ce fel te ajuta?

Intalnesc multi oameni care spun: de vorbit pot sa vorbesc si cu o prietena, sfaturi imi poate da si ea, imi e mai usor sa discut cu o persoana cunoscuta, si mai ales pe care nu trebuie sa o platesc ca sa ma asculte. Corect? Da si nu. Mai ales nu.

Este adevarat ca orice persoana apropiata poate fi o resursa-ajutor deloc de neglijat in procesul terapeutic. Cu terapeutul te intalnesti o ora pe saptamana, in timp ce o persoana apropiata iti este la indemana mult mai mult timp. Chiar imi incurajez clientii* sa discute unele dintre lucrurile pe care le vorbim la cabinet cu cei de acasa, in masura in care considera util, pentru a beneficia si de suportul lor  in efortul de schimbare prin care trec.

Cu toate astea, nu este suficient. Care este, asadar, beneficiul de a discuta cu un terapeut? Care e rostul unei vizite saptamanale de 50 de minute pentru a cere ajutor calificat platit? Ce rost are vorbaria?

Iata mai jos cinci dintre beneficii:

1. Vorbitul pune ordine in ganduri. Gandul e un copil fugar si pus pe sotii, care nu are consistenta. La fel ca si scrisul, vorbitul obliga gandul sa se disciplineze, sa prinda forma, sa aiba contur. Si, cel mai important, sa se astearna intr-o logica ce lasa sa se vada toate imperfectiunile si toate ranile, caci fara aceasta privire lucida nici o vindecare nu este posibila.

2. Vorbitul scoate de prin cotloane informatii si legaturi mai putin constientizate. Am asistat, de nenumarate ori, la „Stai, abia acum cand spun lucrurile astea, imi dau seama ca de fapt…” si „Ciudat, nu m-am gandit niciodata la asta pana acum!”. Vorbitul are meritul de a ne face mai constienti de ganduri.

3. Terapeutul este trainuit sa identifice patternuri disfunctionale de gandire si reactie. Terapeutul nu este un ascultator ca oricare altul. Spre deosebire de un prieten, terapeutul are ‘cutiute secrete’, obtinute in ani de formare, in care istoriile de viata, frustrarile, neimplinirile se aseaza cu grija si isi arata legaturile: slabe, vulnerabile, solide, mincinoase, autentice…

4. Terapeutul nu da sfaturi. El este o ‘oglinda binevoitoare’ care reflecta inapoi, intr-o forma mai distilata, ceea ce a receptat de la client. Prietenii, colegii, rudele dau sfaturi, ei sunt, de multe ori, experti in cum sa ne traim viata. Terapeutii nu. Cine sunt eu sa imi asum aroganta de a-ti spune cum sa-ti traiesti viata? Psihoterapeutul este precum un antrenor pentru un atlet: eventual, ii poate da apa si prosopul si il incurajeaza de pe margine, insa nu va alerga niciodata in locul lui. Unii clienti se simt dezamagiti de asta: cum, vin aici si nu-mi spui ce sa fac? Ce fel de psiholog esti tu? Unul care are incredere ca poti gasi solutia in tine insuti, cu ajutorul meu. Unul care te respecta suficient de mult incat sa nu dicteze cum sa traiesti.

5. Terapeutul este legat prin „juramant” (similar juramantului lui Hipocrate, in cazul medicilor) sa pastreze confidentialitatea deplina asupra celor discutate in cabinet. Asupra sufletelor care se deschid in palma sa in speranta vindecarii.

Revin, pana la finalul anului, asa cum am promis, si cu raspunsul la cea de-a treia intrebare: „Care e rata ta de succes – cati clienti isi rezolva problema fata de cati vin la terapie”?

_________________________

*despre distinctia client-pacient, intr-o postare viitoare.

Nota. Nu cred ca exista fotografie care ilustreaza mai bine postarea asta decat chiar logo-ul Mind Essence, realizat hat-departe in Brazilia pentru mine de un artist talentat, Jonas Mateus si editat apoi cu pricepere de Mihai Vasilescu (enhance-solutions.ro). El spune asa: suntem empatici, eu si clientul meu, privim in aceeasi directie si lucram impreuna sa solutionam problema, insa mereu vom fi distincti unul de celalalt si asta e bine. E bine, pentru ca, la incheierea terapiei, clientul merge mai departe. E bine pentru ca terapeutul nu poate trai el insusi vietile tuturor celor care i le incredinteaza.