feisbucul şi contagiunea emoţională
Nu mai stiu cine zicea cum că, dacă nu ar exista facebook, oamenii ar alerga pe stradă fluturându-şi pozele şi întrebându-se unul pe altul: îţi place? îţi place?, şi apoi ar face o bifă pe spatele pozei, în adunare de like-uri.
De ce a prins facebook-ul? Toată harta motivaţiilor umane este aici: extraversie, emoţie, show-off, nevoia de acceptare, linsul rănilor în public, cu toţii trecem prin toate stările alături de prietenii noştri virtuali.
In articolul de anul trecut, relatam în detaliu studiul realizat pe facebook cu ajutorul a 75,000 de voluntari, în care cercetatorii au analizat 700 de milioane de cuvinte, fraze si subiecte colectate din statusurile si mesajele voluntarilor si au descoperit variatii importante in limbaj in functie de personalitate, sex si varsta.
Acum, se pare că spiritele s-au cam încins: presa internaţională fierbe „în mămăligă” cu privire la recentul studiu al cercetătorilor de la Cornell University şi University of Carolina. Studiul, realizat pe baza a 689,003 persoane, demonstrează că stările sufleteşti sunt transferabile între oameni prin contagiune emoţională, în urma căreia oamenii trăiesc aceleaşi emoţii fără să îşi dea seama. Autorii aduc argumente experimentale în sprijinul ideii conform căreia contagiunea emoţională apare chiar şi în lipsa unei interacţiuni directe între oameni (este suficientă expunerea la emoţia exprimată de un prieten), în absenţa completă a comunicării nonverbale. Ce ar mai putea exista – ne întrebăm filosofic – dincolo de neuronii-oglindă ai lui Ramachandran?
Şi ce ar mai putea exista după clipuleţul ăsta apărut pe vimeo în care, dacă îndrăzneşti să-ţi exprimi emoţiile negative pe facebook, reţeaua te rejectează?
Scandalul media nu a apărut însă PENTRU CĂ s-a făcut studiul, ci PENTRU CUM s-a făcut el, şi anume fără cunoştinţa şi consimţământul participanţilor. Astfel, cercetătorii au redus tonalitatea emoţională a posturilor de pe „peretele central” (newsfeed, accueil, acasă…sau cine în ce limbă mai are setat) şi au măsurat apoi tonalitatea emoţională a posturilor celor care au văzut postările astfel modificate. Astfel, jumatate dintre subiecţi au văzut 90% posturi negative (posturile pozitive ale prietenilor lor fuseseră ascunse sau diminuate) şi cealaltă jumătate au văzut afişate 90% postări pozitive. Rezultatul? Pozitiv la pozitiv trage, negativ la negativ adună.
S-a demonstrat că, cu cat conţinutul negativ al postărilor este mai mare, cu atât numărul răspunsurilor negative din partea celor care le citesc este mai mare. Apoi, oamenii care au fost expuşi la mai puţine posturi cu încărcătură emoţională devin mai puţin expresivi emoţional în propriile lor postări. Şi în final da, contrar a ceea ce se crede, şi anume că postările fericite ale prietenilor, cu vacanţe exotice, farfurii cu mâncare, copii fericiţi şi ascultători şi pisici întinse pe calorifer stranesc tristete in cititori, ele de fapt nu sunt de natură să ne facă să ne înverzim de invidie, sau cel puţin nu într-un mod vizibil pe facebook şi fără a stârni depresii exprimate prin postări negative. Postările pozitive cheama postări pozitive.
Camera Comunelor e în flăcări, senatorii acuză facebook de abuz grav si incalcare a intimitatii utilizatorilor, iar cei de la facebook se apără din toți rărunchii, însă mie câteva lucruri îmi sunt clare:
– cercetarea e din ce în ce mai mult la limita dintre permis și abuziv, cu atât mai mult cu cât studiile vor să obțină din ce în ce mai multă informație pură, neintenționată (nebazată pe întrebări directe și pe chestionare)
– cred că e suficient să fi citit o carte care te-a impresionat într-un fel pentru a ajunge la aceleași concluzii ca ale controversatului studiu.
– nici un cercetator din lume nu are de unde să știe modul în care expunerea la încărcătura emoțională a unui mesaj scris în online influențează viața unui om. E ca și cum ai spune că dacă nu plângi sau râzi pe net, nu exiști.
– o trezire la realitatea… virtuală: cât din ce vedem acum pe feisbuc nu e, cumva, un capriciu al lui Big Brother cu scopul de a vedea daca ne mai emoționăm la vederea cuvintelor?…
Alina Stepan 