Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Posts tagged ‘psihoterapie’

Lecție de wrestling

E ușor să-ți privești timpul în față.  Ia o foaie de hârtie și desenează repede trei cercuri. Apoi scrie pe ele T, P, V, in ce ordine vrei tu. Nu, nu te gândi prea mult, gândirea în exces omoară spontaneitatea. Unde e cercul cu T? În stânga? în dreapta? Jos? Sus? Mare? Mic?

În cabinetele de psihoterapie, jocul ăsta poate dura mult timp, însă acum, în lupta de azi cu timpul, când totul e comprimat şi pe repede-nainte, durează cât vrei tu. Haide, mai aruncă un ochi, îţi place cercul tău? Cum, care? Cel pe care ai scris T.

Unde îţi şade trecutul, acolo îţi va sta şi capul, s-ar fi scris în poveşti, dacă Ispirescu ar fi fost cât de puţin interesat de filosofie.

banco-de-tiempo

Da, adică la cercul ăla te vei gândi cel mai mult, în sfera aia a vieţii tale vei trăi cel mai mult cu mintea. Dacaă cercul T nu e la stânga, e nasol. Dacă e mai mare decât celelalte, e nasol. Dacă e mai sus, e nasol. Dacă acum te gândeşti doar la el, e nasol. Nu da vina pe lipsa talentului la desen, inconstientul nimănui nu ştie desena. E urât desenul, parcă ai vrea să-l mai faci o dată? Ghinion, nu se poate, de câte ori poţi să îţi iei viaţa de la capăt? Lasă-l aşa, neşters, nemăzgălit, şi încearcă să înţelegi unde e capul tău acum, în care dintre cercuri. Doare? ‘Cicatricele sunt dovezi că trecutul a fost real.’, spunea un călător*.

Mintea e în T? Nu trăieşti în prezent, tot ce era important s-a întâmplat cândva, demult, acum e totul o reluare, o poveste, un draft. Nu eşti fericit.

Mintea e în P? Poţi să te bucuri, esti mindful, cum ar spune unii, eşti centrat în tine, te valorizezi, ar constata alţii.

Mintea e în V? Alooo, viitorul e făcut dintr-o mulţime de azi-uri, aşa că nu mai visa! Tine minte:

‘Modul în care ne petrecem zilele este, desigur, modul în care ne petrecem viețile.’**

 

clepsidra

Eşti epuizat, ştiu. La fel am fost şi eu atunci când am decis pentru prima oară să fac wrestling cu timpul. Apoi, privindu-mi cercurile imperfecte, mi-am dat seama că, de fapt, mă lupt cu mine. Că timpul nu există, în afara clipei pe care o trăiesc acum. Că, în sfârşit, ‘chiar dacă timpul este real, a înțelege atât cu gândul, cât și cu sufletul că timpul nu este important reprezintă poarta către înțelepciune.’** 

Nu e important să desenezi cercuri perfecte. Viaţa nu e rotundă. Nu e nici măcar important să le colorezi frumos. Viaţa e, uneori, vintage, alb-negru, sau poate sepie. Din când în când, invită timpul la o partidă de wrestling. Şi abia atunci când îl arunci în corzi teatral, non-violent, şi el cade la pământ ameţit pentru o vreme, simte că timpul e ceea ce faci tu din el: trei cercuri imperfecte pe hârtie.

___________________________________

*Cătălin Vrabie, ‘Pierdut in Nepal şi Laddakh’, Editura Neverland, 2014.; **Annie Dillard în ‘Hygge. Arta daneză de a trăi bine’, Editura Publica, 2016.; ***Bertrand Russell.

Timpul și povestea

Mă uit la ceas pe furiș. Clientul se întrerupe, privindu-și și el ceasul. Nu mai știe unde a ramas. Oftează. Începe altă idee.

Timpul în cabinet se scurge altfel. Pentru unii, incredibil de greu, pentru că se lucrează cu sufletul lor, și uneori doare. Pentru alții, prea repede la câte sunt de spus, de împărtășit, de scos la iveală, de scăpat de bagaje emoționale cărate prea îndelung.

Dar pentru terapeut cum trece timpul? Terapeutul trăiește, în paralel, în aici-și-acum, împreună cu clientul său, și în același timp în mintea sa proprie, printre scheme, teorii, exemple, situații de viață similare.

Cum e să te uiți la ceas atunci când cineva plânge? Dar când altcineva îți spune cât de fericit a fost pentru ca acum câteva zile, pentru prima oară…? Am avut momente în care m-am uitat la ceas cu rușine, cu teamă, cu speranță că mai sunt câteva minute, cu fereală.

E crud. Dar atunci cum faci, atunci când știi că fiecare client are dreptul la cele 50 de minute standard și că, la nici zece minute după aceea, va veni altcineva care are dreptul la același timp? Timpul in terapie înseamnă viața oamenilor așezată în palma ta; aceeași palmă pe a cărei încheietură odihnește ticăitorul care te apropie de finalul întâlnirii.

De câteva luni bune, mi-am luat o clepsidră. E lucrată manual și are 50 de minute…sau 51, 52, căci maestrul meu sticlar din Ardeal nu a știut potrivi firele de nisip așa de bine încât să facă dintr-o clepsidră un ceas elvețian. Și nici nu și-a propus.

clepsidra

De câteva luni, alături de clienții mei, învăț ce înseamnă să te uiți la timp, să-l privești în față, timp de aproape o oră, și să îți potrivești povestea după ritmul lui. Respirațiile. Lacrimile. Bucuria. Ușurătatea. Tristețea. Dilemele.

Oamenii o privesc la început neincrezători: Chiar are 50 de minute? Oare îmi va fura sau îmi va da timp? De ce era nevoie de asta? Ah, ce drăguț! Apreciez că nu ne mai uităm la ceas.

Din când în când, clienții se uită pe furiș la ea, cam cum mă uitam eu la ceas înainte să o am. Acum nu mă mai uit. Acum știu că fiecare om își măsoară viața în grăunțe de nisip. Oare nu cumva, captivate de poveste, firele de nisip se vor opri să asculte?

S-a oprit clepsidra…cred că ar trebui să ne oprim și noi, îmi spune, ridicându-se. E timpul…

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: