Dezvoltarea personală, până unde?
Istoria lumii e intrucâtva bipolară. E greu să explici altfel faptul că unele lucruri sunt duse la extrem, apoi apare contra-lucrul care, după câţiva zeci de ani, ajunge şi el la extrem, şi apoi… OK, v-aţi prins. Sunt multe exemple, probabil cele mai recente sunt:
frenezia digitală, urmată de curentul digital detox (Fear of Missing Out şi Joy of Missing Out);
parentingul, de la disciplinare excesivă la democraţie excesivă; acum e stabilizat pe undeva pe la fermitate cu blândeţe, să vedem cât va ţine;
dezvoltarea personală. Ei, aici lucrurile se complică întrucâtva, căci curentele pro şi contra coexistă şi se luptă.
E paradoxal că oamenii care caută dezvoltarea personală sunt oricum mai bine dezvoltaţi personal decât cei care nu o caută. În alt domeniu, s-ar spune că e nevoie să fii inteligent ca să îţi dai seama că eşti prost.
Conceptul de dezvoltare personală nu e nou şi nici măcar nu a fost inventat de psihologi şi nici (!) nu a apărut pentru prima dată în America, deşi e singura ţară în care dreptul la fericire e recunoscut (nu şi garantat, desigur) prin Constituţie. El este firesc legat de căutarea perpetuă a fericirii, a sensului vieţii, pentru care răscolim lumea mânaţi de iluzia că deja există şi se ascund de noi fie pentru că nu suntem suficient de abili să le descoperim, fie pentru că alţii ni se interpun în cale.
Dezvoltarea personală laică a zilelor noastre presupune convingerea că ceea ce ne dorim depinde de noi, că suntem perfectibili şi că evoluţia înseamnă progres, cu alte cuvinte că avem liber arbitru şi posibilitatea de ne autodetermina. Dacă zeitatea supremă, oricare ar fi ea, ne-a făcut imperfecţi şi ne-a dat posibilitatea să mai muncim noi puţin la această capodoperă neterminată care suntem, evident că rolul ei în viaţa noastră este ceva mai slab decât în culturile unde oamenii cred că opera zeităţii este desăvârşită, indisputabilă şi de neschimbat. Asta înseamnă că, dacă eşuăm, vina este a noastră.
De ce mă duc la un curs de dezvoltare personală? Pentru că am senzaţia că nu sunt suficient de bun. De zen. De calm. De ordonat. De disciplinat. Pentru că am impresia, pygmalionic, că există o Galatee ascunsă în blocul ăsta de piatră / lemn stângaci care sunt, care trebuie eliberat şi adus la lumină.
Da, disciplina e bună, însă atunci când preocuparea pentru ordine se transformă în tulburare obsesiv-compulsivă, înseamnă că a devenit prea mult şi că ne ia viaţa pe sus. Viaţa asta imperfectă, dezordonată, care dă pe dinafară în pofida tuturor eforturilor noastre de-a o aduce în matca ei. Iluzia e la locul ei: dacă eu mă disciplinez, atunci şi viaţa va deveni mai previzibilă şi mai clară. Nţţţţ.
Madame Figaro, într-un număr recent, face chiar un portret caricatural al celui / celei care trăieşte strict după preceptele dezvoltării personale duse la rang de religie secularizată: Să ne-o imaginăm pe cea care se trezeşte în fiecare dimineaţă la 5.30 ca să profite de miracolul matinal (miraclemorning.com), să soarbă un pahar de lapte cu curcuma bio (ex. Goop, site-ul lui Gwyneth Paltrow). Meditează apoi în sunet de boluri tibetane psalmodiindu-şi lista de recunoştinţe ale zilei. În dulapurile sale pe jumătate goale se aliniază, perfect pliate sau atârnate, doar haine care o fac să surâdă, după cum zice Marie Kondo în Magia Ordinii. Ea organizează cine hygge (după conceptul danez al fericirii) în şosete şi pijama şi povesteşte amintiri din vacanţă la lumina lumânărilor de soia. Cu toate astea, se întreabă de ce o apucă dracii când face pană cu maşina şi se întreabă dacă n-ar trebui să meargă la psiholog după ce a urlat la copilul care a vărsat pe mochetă o lingură de kinoa. După ce munceşte atât de mult la ea însăşi, de ce mai are nevoie pentru a fi fericită? De ce nu-şi poate controla emoţiile?
Anti-dezvoltarea personală e deja un curent, prin Mark Manson, Sarah Knight, Sarah si Michael Bennett, Jennifer McCartney, care spun că ce-i mult, e prea mult. Pasivitatea nu mai e acceptată, trezitul târziu e o blasfemie, oamenii care nu fac sport sunt nişte puturoşi incredibili. Trebuie să fii busy, busy, busy, mereu, mereu, să lucrezi la multe proiecte, dintre care, desigur, cel mai important eşti tu însuţi. Niciodată terminat, niciodată desăvârşit, mereu sisific împingând blocul de piatră până în vârful muntelui, pentru ca apoi, inevitabil, să ne cadă înapoi peste picioare. Suntem perfecţi în imperfecţiunea noastră, oh, dacă ne-ar spune cineva…
Sunt pentru dezvoltarea personală care nu mă face să mă simt vinovată că mă trezesc duminica la 11.00, că beau cafea si ceai verde în loc de smoothies din tot felul de ierburi, că mănânc carne, că mă dau cu ojă, că uit din când în când să-mi fac abdomenele, că nu organizez periodic campanii de donaţii pentru hainele şi cărţile pe care nu le mai iubesc.
Sunt pentru minimalismul care nu mă ceartă dacă nu mă pot despărţi de lucruri dragi, pentru ordinea care nu se transformă în compulsie.
Sunt pentru dezvoltarea personală care nu mă consideră un ciot de lemn care trebuie cioplit pentru a avea dreptul la fericire.
Sunt pentru tot ceea ce consideră că sunt deja destul.
Alina Stepan 