Alina Stepan

Tu cum iti pedepsesti copilul? oh, stai, poate nu il pedepsesti…sau?

Reactia spontana e cel mai simplu mod de reactie. Ai facut – primesti. N-ai facut – primesti. O bomboana sau o palma, tot te alegi cu ceva pana la urma. Dar ce inveti din asta? Afli, de fapt, ca exista o legatura inefabila si absconsa intre o nota si o prajitura sau intre o farfurie nespalata si un film aleator de la TV. Si atunci intreb din nou: Ce Inveti din asta?

Am crescut cu totii in mantra parintelui atotputernic, care poate sa iti taie portia de fericire, masurata in timp cu mingea afara, vorbit cu prietenii la telefon sau jucat jocul preferat doar pentru ca poate sau pentru ca are dreptul. Indiferent ce faceai rau, rezultatul era, mai mereu, deprivarea de ceva la care tineai. Evident, lucrul asta nu te face decat sa porti urmatorul dialog interior:

– Oare unde o fi pus….? Lasa ca-l gasesc eu!

– Lasa ca ma fac eu mare si atunci….

– Ce, crede ca daca mi-a luat tableta, o sa mai fac ceva? 

Si lacrimile. Oh, lacrimile! Aceste mici si crocodilesti perle, gata oricand sa se rostogoleasca pe obraz pentru o cauza buna, cu sau fara motiv.

Ce nu invatam insa din tot acest joc de putere este o relatia fireasca dintre cauza si efect, dintre fapta si consecinta. Pedeapsa pentru ce n-am facut si trebuia sa fac sa pentru ce am facut si nu trebuia decurg firesc din actiunea sau non-actiunea noastra este insasi consecinta, urmarea fireasca a actiunilor noastre. Felul in care ne pedepsim copiii insa e felul insusi in care noi am fost pedepsiti.

Poveste reala.

In 2008, eram un curs de dezvoltare personala la Londra. Regula pe toata durata cursului: fara cafea, ciocolata sau bauturi pe baza de cola. 20 de interdictii, acceptate pe semnatura de fiecare dintre noi. Dupa fiecare pauza si intre zile, o data adunati in plen (eram vreo 60 de oameni), venea intrebarea de la traineri: ‘Cine a calcat pe bec?’. Urmau, desigur, marturisirile voluntare si discutiile in grup.

– Eu, zise Michael si se ridica rusinat. Am baut o cola.

– De ce?

– Pentru ca o comandasem.

– Si?

– Si mancarea pe care ai dat bani nu se arunca.

– Pentru ca…?

– Pentru ca ai dat bani pe ea.

– Si daca o lasi acolo?

– Nu ai voie sa nu termini ce ai in fata ta.

– De ce?

– Pentru ca altfel nu primesti desertul.

– Si daca nu primesti desertul?

– Primesti o palma.

– Cine zicea asta, cine facea asta?

– Mama mea, sopteste cu ochii in lacrimi uriasul de 40 de ani.

Toata lumea din sala isi priveste varful pantofilor. Nimeni nu vrea sa fie Michael, aproape toata lumea a fost candva (sau este) mama lui Michael.

Un copil care nu a inteles nimic. Un adult ale carui gesturi automate si de neinteles au radacini adanci. Un copil pe care arbitrariul pedepselor l-a facut sa nu intelega ce e o cauza, un efect, o consecinta sau doar o rezultanta fara noima a furiei unui parinte exasperat. Niciodata stimularea motivatiei extrinseci nu a reusit sa sa duca la construirea unei motivatii intrinseci sanatoase si durabile.

Pana la urma, atunci cand NOI INSINE nu facem ce trebuie, ne pedepseste cineva sau ne rusinam noi?