Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Posts tagged ‘parenting’

Cultura consecintei (2)

O reacţie pe Facebook la un articol scris de mine luna trecută m-a împins să continui cu partea a doua. Reacţia se referea, în linii mari, la faptul că articolul te lasă doar cu mesajul ‘ce să nu faci’ şi că nu te ajută, concret, cu sfaturi despre ‘ce să faci’, că nu pune nimic în locul interdicţiei de a acţiona.

Nu, postul de azi nu va fi o serie de sfaturi tip ‘Cum să te asculte copilul în 10 paşi’. Dacă aş şti că există nişte paşi clar de urmat, probabil că aş fi şi eu o mamă mai fericită :). Şi totuşi, iată ce mă ghidează pe mine; nu sunt 10 reguli, căci nici noi, oamenii, nu suntem roboţi.

IMG_0642

  1. Lăsaţi-i să suporte consecinţele faptelor sale mai degrabă decât să îl pedepseşti tu pentru ceva făcut prost sau nefăcut.
  2. Trataţi-i cu respect. Întotdeauna relaţia cu copilul tău e mai importantă decât o vază spartă, un ciorap murdar sau o notă proastă. Un celebru ‘parentolog’ a spus chiar că ar trebui să ne tratăm copiii precum ne tratăm musafirii, gen:
    • (către musafir): ‘Ah, ţi-ai uitat umbrela, nu-i nimic, ţi-am luat-o eu!’
    • (către copil): ‘De câte ori să-ţi spun, zăpăcito, să nu-ţi mai uiţi mănuşile! Mâine ai să-ţi uiţi şi capul!’
  3. Înţelegeţi de ce a făcut / nu a făcut un anume lucru.
  4. Ajutaţi-i pe el să înţeleagă de ce, nu presupune că ştie, dar nu vrea să îţi spună. Fapta sa e doar urmarea unui lucru greşit pe care îl crede.
  5. Asiguraţi-vă că ştie ce va face diferit data viitoare pentru a nu mai ajunge la rezultatul de acum.
  6. Învăţaţi-i să îşi recunoască emoţiile, să le numească, să trăiască cu ele.
    • Când un om – fie el părinte sau copil – trăieşte o emoţie puternică, nu are nici un rost să oferi sfaturi, consolare sau critici. Singurul lucru de care are nevoie este ca emoţiile să îi fie înţelese şi acceptate.
    • Copiilor le este foarte greu să îşi recunoască emoţiile în mijlocul unei crize de furie. Nu trataţi furia ca pe emoţia predominantă, aproape întotdeauna la baza ei stă o altă emoţie (teamă, gelozie…)
    • E extrem de important ca un copil să ştie că trăirea unei emoţii – oricare ar fi ea – este permisă şi umană. Ajutaţi-l să înţeleagă diferenţa dintre furie (emoţie) şi agresivitate (una dintre posibilele manifestări – cea mai puţin recomandabilă – ale acestei emoţii). Cum spune Haim Ginott: ‘Furia trebuie să fie exprimată într-un mod care aduce puţină uşurare părintelui, care oferă informaţii (insight) copilului şi care nu aduce nici un efect secundar negativ vreunuia dintre cei doi.’
  7. Pe cale de consecinţă, învăţaţi-i să recunoască emoţiile oamenilor cu care interacţionează.
  8. Nu îi comparaţi cu alţi copii. Întâlnesc frecvent în cabinet adulţi care plasează sursa validării lor în mâinile altor oameni, pornind de la fraza-tip a multor părinţi: ‘Dar George cum poate? şi ‘Ceilalţi cât au luat?’
  9. Faceţi diferenţa dintre critică şi ghidare. Cînd ghidăm un copil, enunţăm problema şi o posibilă soluţie. Nu spunem nimic copilului despre el însuşi. Întotdeauna ne referim la comportament şi nu la persoană: ‘Ai făcut o prostie.’ şi nu ‘Eşti prost!’ Niciodată critica nu trebuie să atace personalitatea copilului, ci doar comportamentul acestuia.
  10. Ajutaţi-i să înţeleagă diferenţa între un eveniment neplăcut şi o catastrofă. Mulţi părinţi au obiceiul să reacţioneze în faţa unui geam spart ca în faţa unui picior rupt.
  11. Atenţie la diferenţa dintre ton şi la cuvinte. Toată lumea ştie şi repetă ca pe o mantră că tonul şi metalimbajul sunt mai importante decît cuvintele. Da, atunci când tonul şi cuvintele sunt în aceeaşi direcţie, se întăresc reciproc. Atunci când cuvintele spun una, iar tonul – alta, tonul e cel care câştigă. Încercaţi să spuneţi unui copil ‘Te iubesc’ pe un ton răstit sau încruntându-vă…
  12. Acordaţi-le libertate de alegere. Dacă nu alături de noi voi trăi consecinţele propriilor decizii şi acţiuni, atunci trăirea acestor lucruri o dată ce devin adulţi, poate în compania unor persoane mai puţin înţelegătoare… Un copil se simte mai încurajat de înţelegere empatică a dificultăţilor prin care trece (chiar dacă el însuşi şi le-a provocat), decât de sfaturi, laude sau soluţii oferite instant.
  13. NU ÎI BATEŢI, o palmă e la fel de eficientă pe faţa unui copil cum este un pumn în computerul care s-a blocat. Niciun copil nu-şi va propune, după ce a fost lovit, că va face tot ce-i stă în putinţă ca să îl mulţumească pe viitor pe acest adult pedepsitor. Iar emoţia pe care o trăieşte…cred că o puteţi şi voi ghici.

Sunt peste 10 lucruri, uite, acum remarc, şi probabil sunt doar o mică parte din cele care mă gîndesc, pe care le practic cu mai mult sau mai puţin succes, pe care le-am citit sau inventat sau auzit la alţii. Ce nu trebuie însă să uităm niciodată este să îi comunicăm în permanenţă copilului nostru că îl iubim necondiţionat. Probabil ca în zicala că avem nevoie să fim iubiţi mai mult atunci cînd merităm cel mai puţin.

Cultura consecintei

Tu cum iti pedepsesti copilul? oh, stai, poate nu il pedepsesti…sau?

Reactia spontana e cel mai simplu mod de reactie. Ai facut – primesti. N-ai facut – primesti. O bomboana sau o palma, tot te alegi cu ceva pana la urma. Dar ce inveti din asta? Afli, de fapt, ca exista o legatura inefabila si absconsa intre o nota si o prajitura sau intre o farfurie nespalata si un film aleator de la TV. Si atunci intreb din nou: Ce Inveti din asta?

IMG_0629

Am crescut cu totii in mantra parintelui atotputernic, care poate sa iti taie portia de fericire, masurata in timp cu mingea afara, vorbit cu prietenii la telefon sau jucat jocul preferat doar pentru ca poate sau pentru ca are dreptul. Indiferent ce faceai rau, rezultatul era, mai mereu, deprivarea de ceva la care tineai. Evident, lucrul asta nu te face decat sa porti urmatorul dialog interior:

– Oare unde o fi pus….? Lasa ca-l gasesc eu!

– Lasa ca ma fac eu mare si atunci….

– Ce, crede ca daca mi-a luat tableta, o sa mai fac ceva? 

Si lacrimile. Oh, lacrimile! Aceste mici si crocodilesti perle, gata oricand sa se rostogoleasca pe obraz pentru o cauza buna, cu sau fara motiv.

Ce nu invatam insa din tot acest joc de putere este o relatia fireasca dintre cauza si efect, dintre fapta si consecinta. Pedeapsa pentru ce n-am facut si trebuia sa fac sa pentru ce am facut si nu trebuia decurg firesc din actiunea sau non-actiunea noastra este insasi consecinta, urmarea fireasca a actiunilor noastre. Felul in care ne pedepsim copiii insa e felul insusi in care noi am fost pedepsiti.

Poveste reala.

In 2008, eram un curs de dezvoltare personala la Londra. Regula pe toata durata cursului: fara cafea, ciocolata sau bauturi pe baza de cola. 20 de interdictii, acceptate pe semnatura de fiecare dintre noi. Dupa fiecare pauza si intre zile, o data adunati in plen (eram vreo 60 de oameni), venea intrebarea de la traineri: ‘Cine a calcat pe bec?’. Urmau, desigur, marturisirile voluntare si discutiile in grup.

IMG_0630

– Eu, zise Michael si se ridica rusinat. Am baut o cola.

– De ce?

– Pentru ca o comandasem.

– Si?

– Si mancarea pe care ai dat bani nu se arunca.

– Pentru ca…?

– Pentru ca ai dat bani pe ea.

– Si daca o lasi acolo?

– Nu ai voie sa nu termini ce ai in fata ta.

– De ce?

– Pentru ca altfel nu primesti desertul.

– Si daca nu primesti desertul?

– Primesti o palma.

– Cine zicea asta, cine facea asta?

– Mama mea, sopteste cu ochii in lacrimi uriasul de 40 de ani.

Toata lumea din sala isi priveste varful pantofilor. Nimeni nu vrea sa fie Michael, aproape toata lumea a fost candva (sau este) mama lui Michael.

Un copil care nu a inteles nimic. Un adult ale carui gesturi automate si de neinteles au radacini adanci. Un copil pe care arbitrariul pedepselor l-a facut sa nu intelega ce e o cauza, un efect, o consecinta sau doar o rezultanta fara noima a furiei unui parinte exasperat. Niciodata stimularea motivatiei extrinseci nu a reusit sa sa duca la construirea unei motivatii intrinseci sanatoase si durabile.

Pana la urma, atunci cand NOI INSINE nu facem ce trebuie, ne pedepseste cineva sau ne rusinam noi?

 

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: