Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Posts tagged ‘rescrierea amintirilor’

Două maşini, un pahar cu apă şi multe amintiri

„Memoria funcţionează ca o pagina Wikipedia: poţi oricând să intri acolo să schimbi lucruri. Partea mai complicată este că şi alţi oameni au aceleaşi drepturi de acces pe pagina ta.” (Elisabeth Loftus)

A fost demult, practic în anul în care m-am născut, când Elisabeth Loftus şi John Palmer au creat celebra serie de experimente privind impactul cuvintelor asupra memoriei. Pe scurt, subiecţilor li se arăta un film cu coliziunea a două vehicule, iar apoi erau întrebaţi: „Care credeţi că era viteza celor două maşini în momentul … (şi aici urma verbul: atingerii – coliziunii – impactului -loviturii)?”.

loftus experiment

Nu numai că, pe măsură ce verbul era mai puternic, şi viteza estimată era mai mare, însă, la ceva timp de la experiment, atunci când subiecţii erau întrebaţi dacă îşi amintesc să fi văzut sticlă spartă în jurul maşinilor, cei care auziseră verbul mai „tare” îşi aminteau să fi văzut sticlă spartă comparativ cu ceilalţi subiecţi ai studiului în condiţiile în care, desigur, nu era nicio bucăţică de sticlă în filmul vizionat în timpul experimentului.

Pentru experimentele sale şi mai ales pentru rezultatele acestora, Elisabeth Loftus a fost agresată, ameninţată cu moartea, târâtă în procese nesfârşite. „Cum adica”, spuneau criticii, „memoria noastră e manipulabilă?”, „Cum adică nu îmi amintesc corect ce am trăit” şi, mai ales, „Cum adică nu am am fosts abuzat în copilărie?”

Ajungem în prezent, în cabinetele de psihoterapie, la mărturiile clienţilor şi terapeuţilor:

Mama: „Ştiu că am probleme cu controlul mâniei şi că adeseori îmi vărs furia pe copiii mei lovindu-i, însă sunt mândră de mine că am găsit o metodă non-violentă: atunci când fac nazuri la masă, în loc să le dau o palmă, le arunc paharul cu apă în faţă.”

Copilul (devenit adult): „Mama mereu mă bătea când nu mâncam.”

Terapeut: „Îţi aminteşti să te fi pedepsit şi altfel decât lovindu-te?”

Copilul (adult): „Nu”.

Memoria nu e perfectă, în ea se adună evenimentul traumatizant împreuna cu toată emoţia asociată, fie din cuvinte, fie din reacţia celorlalţi, fie din propria frică paralizantă.

Vestea bună este că amintirile traumatizante pot fi rescrise uneori doar prin modificarea cuvintelor pe care le folosim atunci când le descriem. Vestea proastă este că şi alte amintiri se pot pierde în acest proces.

Vestea proastă este că, indiferent cât de „soft” alegem să ne exprimăm furia (mai mult o reacţie necontrolată decât o alegere), memoria noastră codează şi înregistrează reacţia noastră la gest (un pahar cu apă aruncat în faţă, o privire ca ne îngheaţă, un părinţe care nu mai vorbeşte cu noi trei zile şi, în sfârşit, da, o palmă) şi, într-o măsură mai mică, gestul în sine. Vestea bună este că, scoase la lumină şi rescrise cu alt limbaj, aceste amintiri dureroase se pot vindeca.

memorie

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: