Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Posts tagged ‘liniste’

O lebada ramane lebada pe orice lac

„A swan is a swan on any lake”. Nu mai stiu cine a spus asta sau unde am citit-o sau cand.
E foarte greu sa fim lebede, aparent. Le admiram supletea, eleganta, linistea, suveranitatea intr-un fel. Apoi, ne intoarcem spre noi: greoi, vulgari uneori, galagiosi, nervosi, din popor.

O lebada e lebada pe orice lac. Un om nu-i un om tot timpul. Nu-i acelasi om. Cu cat mai centrati in noi insine, cu atat mai neatinsi de lacurile pe care plutim. Unele limpezi, altele statute, altele maloase, altele pline de curenti si bulboane. Noi stam insa mai mereu la malurile fiintei noastre si ne lasam trasi in toate directiile.

Stiu ca e usor indecent si ciudat, insa v-ati uitat vreodata ‘sub fusta vreunei lebede’? Ei bine, acolo, sub apa, se intampla totul: acolo sunt vartejul, galagia, miscarea, propulsia, agitatia, viteza. Nici o liniste nu e liniste fara zgomot. Nici o eleganta nu e autentica fara efort. Lebada este atat de calma tocmai pentru ca acolo unde nu se vede se invarte motorul care ii sustine pacea.

Pretul pe care il platim pentru agitatia noastra de la suprafata este zgomotul de dinauntru. E ca si cum am avea doua motoare. E ca si cum am fi doar miscare. Ne ardem repede si murim inainte sa apucam sa mai cantam ceva. Noroc cu melodia asta care ne aduce aminte ca omul are dreptul sa cante mai mult de-un cantec pana ce dispare.

O lebada e o lebada pe orice lac. Cum ar veni, adica, munceste in interior, palmaseste la tine insuti, daltuieste si pileste-ti toate colturile ca sa poti sa treci netulburat prin toate bulboanele. Secretul e sa nu ti se vada motorul. E indecent, cum spuneam..

Downshiftingul imperfect sau de ce m-am intors in oras

Atentionare. Acest articol contine puternice elemente autobiografice. Nerecomandat celor care nu au chef de siropuri personale.

M-a bantuit si pe mine, ca pe atatia altii, sa fac downshifting. Nu e la fel de cool precum sa te dai cu placa sau sa faci windsurfing si, pe alocuri, e chiar ceva mai nebunesc decat atat.

Am facut downshifting, partial si imperfect, 2 ani jumatate. Apoi mi-a trecut, definitiv si ireversibil, ca atunci cand speli ceasca de zatul de pe fund, dupa ce ai incercat ore in sir sa-i ghicesti intelesul.

A treia generatie de bucuresteni get-beget, fara vreo vacanta petrecuta la tara, jinduiam dupa contactul frust cu natura si cu gasirea spiritului meu ‘cel adevarat’. Ei bine, am gasit ce-am cautat, si inca peste.. La 35 de ani, m-am gandit sa-mi schimb viata. Rewind. And back.

Shift:

1200 de metri patrati, jumatate gazon-jumatate beton. Incazire ecologica pe lemne in buncarul de sub casa, incalzire centrala deasupra. Cateeei!, patru la numar. Sentimentul ontologic si ecologic cand duceam colegilor la Vodafone rosii cultivate de mine si lapte nefiert, adus de laptar la poarta dimineata la 6. Weekendurile lenese in hamacul din fundul curtii sub tei, cu cartea intr-o mana si pina colada in cealalta. Mic-dejunurile la masa din curte, in aerul tare al diminetii, cu vrabiutele culegandu-mi firimiturile de pe masa. Somnul de duminica dupa-amiaza in cantec de pasarele, bombanit de ratze si comentarii de vaci. La propriu. Carutele cu pepeni trecand-mi pe la poarta in crucea amiezilor toride de vara, si eu iesind in capot sa ma tocmesc. Gratarele cu prietenii pana tarziu in miez de noapte, cand jucam remi afara si uitam cum trecem in ziua urmatoare. Clatite mici, americane, gatite in curte pentru toti copiii de pe strada. Sa vezi bradul din curte crescand an de an. Prima ninsoare din 2010 a inceput la 11 noaptea; imi amintesc cu precizie, caci am iesit cu sania, si toata strada era plina de oameni bucurosi, iesiti si ei din case sa le cada primii fulgi pe nas. Insasi banala facilitate ca poti sa tragi masina langa geamul de la bucatarie si sa ‘parasutezi’ cumparaturile direct in frigider.

Down-shift:

1200 de metri patrati de dat zapada. Patru caini si doua serii de pui alaptati cu biberonul la 2 ore. Randuri intregi de supa calda cu orez si paine transportata in curte in fiecare dimineata si seara friguroasa de iarna. Uneori pusa in cap de animalele nerabdatoare sa isi primeasca portia (40 de kilograme de animal pe bucata). Ore intregi de udat gazonul in zilele fierbinti de vara. Plivit de buruieni cu bidonul de ‘otrava’ atarnat pe spate. Catei murind (fara detalii). Pisica sfarsita de catei (idem). Spalatul a jumatate de metru de par zilnic, pentru ca orice centrala pe lemne care se respecta scoate fum. Gros si de buna calitate. Intreruperile frecvente de curent, care duceau centrala la 90 de grade, aproape de explozie (ultima experienta de gen – pe 31 decembrie 2010. Revelion ratat). Weekendurile in care nu puteai sa incui casa si sa pleci la munte sau la mare, caci atatea de facut erau, cine hraneste cainii, cine uda gazonul etc. Zece fete-n casa schimbate de atatea haine distruse cu fierul de calcat (cum sa aiba bluza asta modelul sifonat? trebuie calcata!). Figurile intrigate ale vecinilor in fata refuzului meu scarbit de invitatia anuala la taiatul porcului. 30 de kilometri zilnic pana la serviciu. Si, datorita legii implacabile a actiunii si retroactiunii, 30 inapoi. Bucuria ca reduci drumul pana la serviciu si gasesti o scurtatura prin Glina pana la centura intunecata serios de momentul in care esti prins(a) intr-o ambuscada colorata in care doua bande se razboiesc pe strazi si tot ce-ti doresti e ca forta lor zgaltaind masina sa nu te rastoarne.

Ruralul din Romania e o treaba idilica doar in imaginatie. Altfel, nu departe de „Ion” al lui Rebreanu. Cel putin ruralul de pe langa Bucuresti.

Downshiftingul e o treaba cu dichis. E ca o asceza in mijlocul unui ospat pantagruelic. Nu prea se poa’.

Sa ai WC in casa nu e o punte esentiala intre cele doua lumi, nici pe departe. Si feeria culesului de rosii plantate de tine dureaza putin. Parol.

Downshiftingul unui orasean get-beget este interior. Cand nu mai cumperi miliarde de chestii inutile de Sarbatori. Cand nu te mai lasi afectat pana la lacrimi si nervi de trafic si o neintelegere la serviciu. Cand mai mergi si pe jos. Cand mai lasi pustiilor fast food-ul. Cand pleci de-acasa fara tinta si se impiedica lumea de tine cand mergi pe strada. Cand hranesti un catel al nimanui. Cand te invelesti cu o carte buna si-o muzica relaxanta mai degraba decat sa vezi ce agramata a mai invitat Maruta.  E un fel de Zorba-Buddha. Liniste neprefacuta in mijlocul furtunii. Cel putin, e o furtuna cunoscuta. Am locuit doi ani si jumatate in alta tara. Zilnic, la pret de 30 de kilometri, era lumea mea, care nu ma dezechilibra deloc, si in mijocul careia imi aflam downshiftingul meu familiar si prietenos.

De un an de zile imi exploatez revenirea urbana. Si ma bucur de nu mai pot. O jumatate din weekenduri le-am petrecut pe aiurea. Citesc de doua ori mai multe carti, ies de zece ori mai des in oras. Dorm, frate! Nu ma mai trezesc laptarul, cainii flamanzi, vantul la stresini, zapada cat casa sau centrala racita. Traiesc. Si mi-e bine. La multi ani!

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: