Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Posts tagged ‘vina’

Lectie de viata

– ‘Stupid girl’, imi spune si se-ndeparteaza furios. M-am trezit langa mine cu un neamt masiv si batran, insotind o doamna care mergea cu cadrul.
Aproape imi dau lacrimile. Nu vazusem semnul de ‘masa rezervata pentru persoane cu handicap’, ocupata sa mananc frugal inainte de a fugi la hamam. Aveam putin timp liber si voiam sa-l folosesc la maxim. Huzur. Ioc huzur.

Ma ridic instantaneu si ies fugind din restaurant. De ce eu? Chiar nu vazusem. De ce asa virulent? Nu mai erau atatea mese libere in mamutul ala de restaurant? Si de ce ‘girl’? Copilul din mine s-a chircit, certat.

IMG_0196

Incerc sa uit; toata ziua incerc sa uit. ‘Stupid girl, stupid girl, stupid girl, proasto, proasto, proasto’. Parca suna mai bine in engleza, totusi.

A doua zi. Imi sustin prezentarea. Iese bine. Imi strang incet laptopul si hartiile. Dau sa ies din sala si atunci o vad. Ramasesem doar noi doua in sala. Statea in primul rand, tricotand.

– Andrea [numele e schimbat], o intreb, vrei sa te ajut sa mergi la masa?
– Da, vreau, spune bucuroasa, baga andrelele in geanta si scoate bastonul alb, pliant, magnetic, pregatindu-se de drum.

Si ce drum! Panta, curba, stanga, dreapta, aici sunt niste fotolii (‘Vrei sa te odihnesti? Nu’,  zice), avem putin, uite, doar coridorul asta, 100 de pasi, ii spun. Pasi de-ai mei…
Incepe sa ma doara spatele, cocotata pe tocuri si aplecata pana la 1 metru 50, cu laptopul care sta sa alunece de la subsuoara si poseta agatata de degetul mic. Ii simt presiunea in palma si imi dau seama ca merg prea repede. Incetinesc.

Ajungem la restaurant. Uite, mai avem putin ii spun, facandu-mi loc printre oameni. Si dintr-odata imi rasare un gand.

UNDE E MASA AIA? Aia cu semnul pe ea, asezata acolo, la margine, convenabil, in fata bufetului cu dulciuri? Mi-o doream cu disperare. ‘Sa nu stea nimeni la ea, sa nu stea nimeni la ea, sa nu stea nimeni la ea’, imi spun, aproape rugandu-ma. Iat-o. E goala. Ne prabusim amandoua pe scaune.

Mi-e rusine. Pentru ca, oricat de nevinovat si neintentionat am gresit ieri, mi-am primit rasplata. Pentru ca viata are un fel straniu si genial de a-ti intoarce faptele. Pentru ca ‘n-am vrut’ si ‘n-am stiut’ si ‘ups, pardon, dar nu e vina mea’ sunt doar niste scuze futile. Si nu in sensul de f.utile.

(Kemer, noiembrie 2014)

Doamna şi vagabondul sau furia absenţei

În această poveste, Doamna stă într-un apartament mai scump decât îşi poate permite, iar Vagabondul vinde un conac şi dăruieşte argintăria pentru a-şi răscumpăra păcatele trecutului..

Mă ştiu că sunt o filosoafă, am păcatul ăsta. Aseară însă, la Elvire Popesco, live alături de regizoarea Sandrine Bonnaire, urmărind-i filmul şi povestea vieţii, filosofia mi s-a evaporat şi luciditatea mi-a devenit tăioasă ca o lamă de cuţit.

În cazul celui de-al doilea film al Sandrinei (‘J’enrage de son absence’ / ‘Moartea lui mă înfurie’), filosofia n-ar putea decât edulcora mesajul.

Pe scurt şi uşor trivializând: o Doamnă are un copil cu un Domn. Domnul ucide din culpă copilul (4 ani) într-un accident de maşină, apoi pleacă în America să-şi lingă singur rănile. Doamna se recăsătoreşte şi mai face un copil, care la momentul filmului are 7 ani. Domnul revine în Franţa după 8 ani de la decesului fiului său şi îşi apropriază copilul cel nou şi subsolul imobilului unde locuia noua familie. Într-un fel, şi-o reapropriază şi pe Doamna. După săptămâni bune de duplicitate, în care sufletul copilului este făcut pilaf (‘Vreau să plec în America cu Jacques’), tatăl află de intrus, pe care îl scoate cu bocancii din subsolul blocului şi din viaţa familiei sale.

Trailerul aici:

Fapt real de la care pleacă filmul: mama Sandrinei Bonnaire şi-a reîntâlnit o iubire din tinereţe atunci când Sandrine avea 4, 7 şi respectiv 20 de ani. După proiecţie, la întrebările primite din sală, Sandrine argumentează că filmul aşează în opoziţie iubirea pură şi naivă şi ilogică cu regulile şi legitimitatea. E o volută psihologică pe care, oricât de îndrăgostită aş fi de aceste artificii de gândire, nu pot să nu o dezmint. E patologie a doliului nefăcut la Jacques (primul tată) care îl împinge la un egoism crâncen de absurd. Nici o iubire din lume nu justifică egoismul feroce.

Sala a întrebat-o pe Sandrine: de ce Noul Tată (înalt, bărbos, mustăcios, urecheat, aparent sălbatic) nu l-a invitat pe Vechiul Tată (nobil, în costum, cămaşă albă impecabilă chiar şi când dormea pe podeaua subsolului) să discute onest problema la masa din bucătărie? Pentru că bocancii şi pumnii nu au însemnat violenţă, ci singurul mod de a-şi recâştiga viaţa înapoi, de a-şi reconfirma, urlând, prezenţa. Prin tot ce făcuse până atunci, Tatăl Vechi îî transmitea Tatălui Nou că nu există.

William Hurt vorbeşte bine franceză (filmul e subtitrat în engleză şi română):

„De ce l-aţi ales pe William Hurt să joace acest rol?” „Pentru că primul meu cadou pentru el a fost fetiţa noastră. Acest film este al doilea dar”, a replicat Sandrine, vizibil emoţionată.

Eu nu ştiu ce-as fi făcut cu un asemenea cadou.

Iubirea mamei sale, cea revenită în viaţa Sandrinei-copil în repetate rânduri, era un cerşetor. La fel ca şi Hurt; personajul, desigur…

 

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: