Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘psihologie usoara’ Category

Lista minciunilor pe care imi place sa le cred despre mine

Ah, listele! Ui, cele 8 moduri de a fi fericit, cele 12 intrebari-cheie la un interviu, cele 6 tehnici de respiratie care ne calmeaza, cele 15 moduri de a ne incheia corect nasturii de la camasa si cele 10 modalitati in care putem face un networking eficient…

Mirajul lui ‘Cele x solutii ca sa…’ e de inteles si cu totii ii cadem in mreje. E un fel simplu si lipsit de riscuri de a organiza un mic haos, de a pune ordine in problematici care, de obicei, ne streseaza, ne inspira teama, ne frustreaza, ne infurie, ne nelinistesc, de a controla o realitate cel putin nesuferita. A AVEA zece secrete de a face fata cu succes unui mic monstru – ce poate fi mai linistitor de atat?

Ei iata ca mai exista o lista care nu-si propune sa ne linisteasca, ci mai degraba sa ne puna pe ganduri. Sa-i zicem ‘Lista lui Fromm’, sau Lista Minciunilor Pe Care Imi Place Sa Le Cred Despre Mine.

Fromm n-a numit-o asa; el nici macar nu cred ca a avut pretentia sa faca o lista. Doar ochiul meu invatat cu ‘cele 8 moduri de a….’ s-a zbatut zburdalnic la vederea unor lucruri care miroseau a lista.

Glumesc. De fapt, fiecare dintre cele 9 lucruri din lista lui Fromm merita o carte in sine, o lista separata de ‘cum sa ne aparam de noi insine’.

Incepem?

1. Suntem dependenti, atunci cand credem ca iubim si suntem loiali.
2. Suntem vanitosi atunci cand credem ca suntem buni si plini de solicitudine.
3. Suntem sadici cand credem ca vrem sa facem pentru altii doar ce este bine pentru ei.
4. Suntem destructivi atunci cand credem ca sentimentul nostru de dreptate e cel care cere pedeapsa.
5. Suntem lasi atunci cand credem ca suntem doar prudenti si realisti.
6. Suntem aroganti atunci cand credem ca ne purtam cu o umilinta extraordinara.
7. Ne e frica de libertate atunci cand ne gandim ca suntem motivati doar de dorinta de a nu face rau nimanui.
8. Suntem nesinceri atunci cand ne gandim doar ca nu am vrut sa fim nepoliticosi.
9. Suntem tradatori atunci cand credem ca suntem deosebit de obiectivi.

Cuvintele astea nu au nuante, nasc revolte in noi, ne umilesc. Dar ramanem cumva dezbracati in fata lor, golasi si infrigurati. Pana cand? Pana cand ne vom acoperi cu raspunsurile la o intrebare pe care tot Fromm o pune: daca sunt ceea ce am si pierd ce am, atunci cine sunt? Daca pierdem fricile, lasitatile, tradarile, dependenta, nesinceritatile, vanitatea, sadismul, destructivitatea, aroganta, atunci cine ne mai ramanem?

image

–-

Eric Fromm, ‘Arta de a fi’, Editura Trei, 2013

feisbucul şi contagiunea emoţională

Nu mai stiu cine zicea cum că, dacă nu ar exista facebook, oamenii ar alerga pe stradă fluturându-şi pozele şi întrebându-se unul pe altul: îţi place? îţi place?, şi apoi ar face o bifă pe spatele pozei, în adunare de like-uri.
De ce a prins facebook-ul? Toată harta motivaţiilor umane este aici: extraversie, emoţie, show-off, nevoia de acceptare, linsul rănilor în public, cu toţii trecem prin toate stările alături de prietenii noştri virtuali.

In articolul de anul trecut, relatam în detaliu studiul realizat pe facebook cu ajutorul a 75,000 de voluntari, în care cercetatorii au analizat 700 de milioane de cuvinte, fraze si subiecte colectate din statusurile si mesajele voluntarilor si au descoperit variatii importante in limbaj in functie de personalitate, sex si varsta.
Acum, se pare că spiritele s-au cam încins: presa internaţională fierbe „în mămăligă” cu privire la recentul studiu al cercetătorilor de la Cornell University şi University of Carolina. Studiul, realizat pe baza a 689,003 persoane, demonstrează că stările sufleteşti sunt transferabile între oameni prin contagiune emoţională, în urma căreia oamenii trăiesc aceleaşi emoţii fără să îşi dea seama. Autorii aduc argumente experimentale în sprijinul ideii conform căreia contagiunea emoţională apare chiar şi în lipsa unei interacţiuni directe între oameni (este suficientă expunerea la emoţia exprimată de un prieten), în absenţa completă a comunicării nonverbale. Ce ar mai putea exista – ne întrebăm filosofic – dincolo de neuronii-oglindă ai lui Ramachandran?
Şi ce ar mai putea exista după clipuleţul ăsta apărut pe vimeo în care, dacă îndrăzneşti să-ţi exprimi emoţiile negative pe facebook, reţeaua te rejectează?

Scandalul media nu a apărut însă PENTRU CĂ s-a făcut studiul, ci PENTRU CUM s-a făcut el, şi anume fără cunoştinţa şi consimţământul participanţilor. Astfel, cercetătorii au redus tonalitatea emoţională a posturilor de pe „peretele central” (newsfeed, accueil, acasă…sau cine în ce limbă mai are setat) şi au măsurat apoi tonalitatea emoţională a posturilor celor care au văzut postările astfel modificate. Astfel, jumatate dintre subiecţi au văzut 90% posturi negative (posturile pozitive ale prietenilor lor fuseseră ascunse sau diminuate) şi cealaltă jumătate au văzut afişate 90% postări pozitive. Rezultatul? Pozitiv la pozitiv trage, negativ la negativ adună.

twitter-contagion

S-a demonstrat că, cu cat conţinutul negativ al postărilor este mai mare, cu atât numărul răspunsurilor negative din partea celor care le citesc este mai mare. Apoi, oamenii care au fost expuşi la mai puţine posturi cu încărcătură emoţională devin mai puţin expresivi emoţional în propriile lor postări. Şi în final da, contrar a ceea ce se crede, şi anume că postările fericite ale prietenilor, cu vacanţe exotice, farfurii cu mâncare, copii fericiţi şi ascultători şi pisici întinse pe calorifer stranesc tristete in cititori, ele de fapt nu sunt de natură să ne facă să ne înverzim de invidie, sau cel puţin nu într-un mod vizibil pe facebook şi fără a stârni depresii exprimate prin postări negative. Postările pozitive cheama postări pozitive.

Camera Comunelor e în flăcări, senatorii acuză facebook de abuz grav si incalcare a intimitatii utilizatorilor, iar cei de la facebook se apără din toți rărunchii, însă mie câteva lucruri îmi sunt clare:

– cercetarea e din ce în ce mai mult la limita dintre permis și abuziv, cu atât mai mult cu cât studiile vor să obțină din ce în ce mai multă informație pură, neintenționată (nebazată pe întrebări directe și pe chestionare)
– cred că e suficient să fi citit o carte care te-a impresionat într-un fel pentru a ajunge la aceleași concluzii ca ale controversatului studiu.
– nici un cercetator din lume nu are de unde să știe modul în care expunerea la încărcătura emoțională a unui mesaj scris în online influențează viața unui om. E ca și cum ai spune că dacă nu plângi sau râzi pe net, nu exiști.
– o trezire la realitatea… virtuală: cât din ce vedem acum pe feisbuc nu e, cumva, un capriciu al lui Big Brother cu scopul de a vedea daca ne mai emoționăm la vederea cuvintelor?…

Facebook-secretly-manipulated-users-emotions1

‘Care-i mingea ta de tenis?’ sau ce putem învăța de la câini

Toată lumea vorbește astăzi despre cum să-ți găsești pasiunea, ca să nu mai fie nevoie să muncești niciodată; să faci totul atât de uşor ca și cum ai respira, cum ar veni. Ușor de zis, greu de făcut. Şi dacă nu ştiu ce îmi place să fac? Câţi dintre noi au curaj să pună întrebarea asta?

Lui Warren Berger, autorul cartii A More beautiful Question, i s-a făcut milă de toţi coach-ii care, după ce te sfătuiesc să-ţi afli visul, se retrag, lăsându-te confuz şi în căutare.

El ne provoacă astfel:

1. Care este mingea ta de tenis? Care este ideea aceea obsedantă în jurul căreia ţi se învârt somnul şi trezia? Ce te urmăreşte? Pentru ce uiţi să mănânci?

Dog-with-Tennis-Balls

Să fim atenţi la ce simţim că ne absoarbe. Ce ne umple timpul atunci când nu facem ceea ce trebuie să facem? Când intrăm într-o librărie, spre ce rafturi ne îndreptăm? Ce simt că mă face să fiu frumos? Când mă simt frumos? O femeie dintr-o mahala din Bombay nu reuşea să găsească nici un răspuns la întrebarea asta. ‘Ce poate fi frumos în viaţa mea?’ Şi totuşi a găsit: ‘Mă simt frumoasă atunci când, după ce am muncit mai multe săptămâni şi luni în grădină, dau bobocii florilor pe care le-am sădit.’ Dacă ea a găsit, putem găsi şi noi? Putem? Da. Vrem? Da. O facem? Nu prea.

2. Care e ideea în care crezi şi cu care nu multă lume e de acord? Ce te pasionează doar pe tine şi te diferenţiază de ceilalţi? Dacă găseşti o problemă sau o nişă de care nimeni altcineva nu se ocupă, poţi crea valoare inventându-ţi propria cale. ‘Mai bine să te dai cu capul de pereţi decât să treci printr-o uşă la care nu se uită nimeni.’, zicea fondatorul PayPal, Peter Thiel.

unicite

3. Care sunt superputerile tale? Care e combinaţia unică de trăsături de personalitate şi aptitudini pe care, aproape fără efort, le aduci în orice împrejurare? Ah, dar dacă nu știm care sunt? Atunci să aruncăm o privire într-un nou ‘tabel al lui Mendeleev’, de fapt tabelul periodic al trăsăturilor de caracter, aici:

Iată-le şi enumerate: Creativitate, Curiozitate, Curaj, Dorinţa de a Învăţa, Perspectivă, Perseverenţă, Onestitate, Entuziasm, Umanitate, Iubire, Blândeţe, Inteligenţă Socială, Responsabilitate Socială, Spirit de Echipă, Corectitudine, Leadership, Capacitatea de a ierta, Umilinţa, Prudenţă, Autocontrol, Gratitudine, Optimism, Umor, Spiritualitate.

4. Ce-ţi plăcea să faci atunci când aveai 10 ani? Lucrurile pe care le iubeam atunci probabil că le iubim şi acum. Unele dintre ele poate nu mai există acum, însă ele nu s-au pierdut; cu siguranţă că le putem regăsi sub o altă formă…

5. Ce eşti dispus să încerci acum? Unul dintre cele mai bune moduri de a ne da seama care ne sunt înclinațiile și pasiunile este să experimentăm, să încercăm ceva nou, să ne băgăm în proiecte pe durată limitată. Știu, tendința noastră este mai degrabă să ne ‘mentalizăm’ drumul pe care ne-ar plăcea să o luăm. Nu prea e bine aşa. Ca să învăţăm cine suntem, trebuie să ieşim din propriile noastre capete. Mai multe despre asta, în cartea Herminiei Ibarra, ‘How Successful Career Changers Turn Fantasy Into Reality’

6. Privind înapoi de peste 20 de ani, ce ţi-ar plăcea să spui că ai realizat? Atât de mulţi oameni nu ştiu răspunsul la întrebarea asta! Nu e ca şi cum ne-am scrie necrologul, ci un exerciţiu de imaginaţie, ca şi cum ne-am aminti ce culoare are mingea de tenis cu care ne-a plăcut cel mai mult să ne jucăm. V-am spus că în exerciţiul ăsta suntem căţei? 🙂

looking back

7. Care-ţi e Propoziţia? Nu numai mărcile au un unique selling proposition, ci şi oamenii. Cu cât avem nevoie de mai multe cuvinte să ne descriem esenţa, cu atât suntem mai împrăştiaţi prin viaţă. Daniel Pink, în ‘Drive’, ne spune că e suficient să putem spune despre noi ‘A crescut 4 copii, care au devenit adulţi sănătoşi şi fericiţi.’ sau ‘A inventat un device care a făcut viaţa oamenilor mai uşoară.’ Dacă propoziţia ta nu ţi-a devenit încă scop, întreabă-te: cum pot să trăiesc la înălţimea propoziţiei mele? Care mi-e predicatul? Ce mă mână în luptă? Dar Subiectul? Ah, subiectul sunt eu…

Application needs to close: când ceasul bate viaţa

Fiecare snooze al alarmei îl întoarce de pe o parte pe alta a patului. Offff! 7.00. Între somn şi realitate, întinde mâna spre locul unde ar trebui să fie telefonul. Ca-ntr-un touchscreen Braille, găseşte butonul de snooze şi-l opreşte, apoi pe cel de Facebook: ia sa vedem, cine ce a mai postat şi cine ce mi-a mai scris? Câte like-uri am? Hmm, asta credeam că o să rupă, nu s-au prins de idee.

„Application needs to close: report or force close?”. ‘Forza. Aplicaţie de c….’, oftează el, dându-se jos din pat şi căutând orb cu piciorul papucul împins de pisică sub fotoliu.

Jeepul gri claxonează insistent. ‘Unde te grăbeşti, mă, aşa?” zice, aruncând telefonul pe scaunul din dreapta şi pornind în trombă.
Ziua începe cu o şedinţă. Cu cafelele în mână şi cu ecusoanele de gât, se adună în sală. Oamenii intră pe rând; nu-i mai vezi de agende, laptopuri, telefoane. Toţi se uita precipitat la ceas. Sedinţa trebuia să înceapă de 10 minute. Nu peste multe zeci de minute, tot ei îşi butonează compulsiv telefoanele, în aşteptarea finalului unei întalniri care a durat, oricum, prea mult.

le temps qui coure
(Sursă imagine: http://linerouge.blogspot.ro)

Sună cunoscut? Aşa e curgerea fiecărei zile pentru mulţi dintre noi. Între un timp alergat şi precipitat şi unul dezlânat şi trenant şi pierdut aiurea. Ce contează mai mult: între ce şi ce minut ne-am pierdut timpul sau cât timp consumăm, de fapt, pentru cutare sau cutare faptă căreia îi acordăm o oarecare importanţă? Pe care dintre faţetele timpului o cultivăm, de fapt? Cât de eficient este să ne lăsăm biciuiţi de tirania orei?

Grecii antici făceau diferenţa dintre cele două forme ale timpului, Chronos şi Kairos. Chronos este un timp stabil şi numeric. Este timpul orelor care trec, al acelor de ceas care fac turul cadranului ceasurilor noastre. În mod diferit, Kairos se referă la percepţia timpului subiectiv şi instabil.

O brăţară subţire de piele. Un cadran mat pe care nu se vede nimic. Doi designeri norvergieni s-au gândit să inventeze Durr. Un ceas care nu arată orele, ci doar zbârnâie la fiecare cinci minute (interval care nu poate fi modificat). Nu mi l-am cumpărat (încă), însă am făcut un experiment: am setat cronometrul telefonului ca, pe durata a câteva ore de lucru susţinut, să mă avertizeze când trec 20 de minute (timpul pe care l-am considerat eu necesar pentru realizarea fiecărei ‘bucăţi’ de lucru).

Rezultatul?

(Aşa arată Durr):

durr montre sans aiguilles

Partea bună e că am fost incredibil de productivă: îmi vedeam efectiv minutele scurgându-se şi nu-mi permiteam să le pierd. O luptă cu procrastinarea mea şi cu dictonul lui Brian Tracy: dacă ai de mâncat o broască şi o prăjitură, începe cu broasca.

Partea mai puţin bună este că, în ciuda conştiinciozităţii mele, nici unul dintre cele 15 calupuri de lucru nu a durat 20 de minute. Am subestimat grosolan. Deşi mi-am alergat viaţa în orele acelea, tot nu am reuşit să fac tot ce îmi propusesem. Nu cumva facem două tipuri de activităţi, cele cărora le subestimăm durata şi cele cu care ne pierdem timpul? Nu gonim nebun pe de o parte şi au ralenti pe de altă parte? Şi, cu toate astea, ni se pare că timpul cel alergat şi gâfâit a fost mult mai lung decât cel plăcut petrecut şi gustat pe îndelete?

Durr e un ceas care nu arată ce oră e, însă e extrem de eficient în a ne spune că timpul trece. Se spune că timpul pe care te-ai bucurat pierzându-l nu e un timp pierdut. Durr, care costă 90 de dolari, e acum out of stock, şi aşteaptă o nouă serie. Viaţa noastră însă, alergată şi zorită şi pierdută şi irosită pe nimicuri nu se reeditează. Cel puţin nu curând şi cu siguranţă la un preţ mult mai mare.

puterea lui „da”, valoarea lui „nu”

ne întrebăm, de multe ori, de ce suntem atât de înclinaţi să spunem „da” în loc de „nu”, şi de ce e mult mai uşor să facem asta. facil la exterior, dificil în interior.

purtăm în permanenţă cu noi disonanţa asta, şi ne privim adesea în oglindă. ca în desenele animate, ne contemplăm resemnaţi urechile de măgar pe care ni le arată oglinda şi le ascundem apoi sub căciulă. aceeaşi căciulă din care ne extragem norocul. aceeaşi care acoperă o parte din cer atunci cînd ne uităm în sus.

„nu”-ul deconectează, izolează, îndepărtează, ascunde, alungă.
„da”-ul apropie, strânge, aduce împreună, împacă, dizolvă temerile.

dar si:

„nu”-ul din suflet eliberează, dă putere, individualizează, arată calea cea ne-umblată, stârneşte adrenalina, dă viaţă.
„da”-ul fără credinţă sufocă, astupă, minte, ne înstrăinează de esenţa noastră, ne împinge în masă.

oui non

de ce spunem, de atâtea ori, „da” atunci când buzele noastre şoptesc „nu”? cauza o găsim în copilărie, departe de tot. atunci când învăţăm tango-ul periculos între acceptare şi independenţă, între confort şi risc, între familiar şi străin.
pentru că asta e primul lucru pe care îl învăţăm de la părinţi: când spunem „da”, suntem copii cuminţi şi răsplătiţi; se mângâie. se pupă. se laudă. când spunem „nu”, stăm, imaginar, pe coji de nucă. se ţipă. se pedepseşte. se interzice.

pentru că unii oameni fac copii pentru ei, pentru nesiguranţele lor, pentru singurătăţile lor. orice „nu” al copilului arată iarăşi spectrul temerii de care au fugit cel mai tare.

copiii devin mari şi intră în viaţă cu lecţia învăţată. şi lecţia e dură: dacă spui „da”, e bine. dacă spui „da”, NU ŢI SE RETRAGE IUBIREA. sau, cel puţin, manifestarea ei.

suntem copii mari acum. şi ce dacă? de aceea sunt pline, în primul rând cabinetele psihoterapeuţilor. pentru că oamenii nu au învăţat cum e să fie iubiţi pentru ceea ce-şi doresc să fie. pentru atunci când sunt liberi. pentru atunci când sunt ei înşişi. pentru că oamenii îşi disimulează dorinţele şi nu-urile până când fac nevroze sau îşi exprimă prin corp toate frustrările: dureri de spate, hipertensiunea arterială, diabet, boli hepatice, renale şi chiar cardiologice şi respiratorii, obezitate). Acesta, este, poate, cel mai greu mesaj pe care îl purtăm cu noi din copilărie şi care, inconştient, ne împiedică să refuzăm. A refuza înseamnă să stai gol şi neiubit în faţa lumii. să-i vezi pe ceilalţi cum se botoşesc, dezamăgiţi. cum, „părinteşte”, ne dojenesc pentru dorinţa noastră de independenţă. cum ne castrează, simbolic, la fel ca părinţii, în adolescenţă, la prima ţigară sau prima seară petrecut în oraş.

o lecţie pentru toţi părinţii lumii: iubirea este necondiţionată. pygmalion o iubea pe galateea numai pentru că era făcută după schiţele din caietul lui de vise. asta nu e iubire, e auto-flatare.

1 + 1 = și 1, și 2

Doi oameni se iubesc doar atunci când, deşi ar putea trăi unul fără celălalt, aleg să trăiască împreună.

În fiecare dimineață, îmi pun armura și trag vizeta pentru încă o zi de luptă cu drumul nesfârșit înspre birou. Am viziuni idilice în care deschid Kindle-ul roz-albastru în metrou și mă scufund în lumea mea. O dată piciorul pus în stradă însă, mi se trezește spiritul de vânător și mă urc în mașină.
Ca antidot, mi-am propus în fiecare dimineață să văd ceva nou, ceva altfel, să învăț de la drum. Orice drum e o inițiere, de ce nu și repetitivu-mi traseu?

Bulevardul Carol e așa cum îl știu din vremea liceului, și-n toamna cea târzie și caldă am din nou 15 ani. Cozi lungi și interminabile de stopuri. Deci stop. Prin geamul larg deschis văd multe vrăbii-note pe portativul firelor care brăzdează orașul. Agitație continuă, nici o poziție nu e suficient de aproape sau suficient de departe una de cealaltă încât să le fie bine tuturor. Și privind la vânzoleala de aripi de pe cabluri, mi-am amintit de aricii lui Schopenhauer. Da, el tristul, el asocialul și pesimistul și interiorizatul și parabola aricilor (sau a porcuşorilor spinoşi, cum vă place), preluată ulterior și de Freud.

pygmy-hedgehogs

Într-o zi geroasă de iarnă, un grup de arici stăteau adunaţi unul în celălalt să nu îngheţe de frig. Apoi, durerea pricinuită de spinii adunaţi laolaltă i-a făcut să se îndepărteze iarăși, până când frigul i-a adus din nou împreună. Au continuat să se mişte aşa, de la o sursă de disconfort la alta până când au găsit o distanţă care le permitea să se bucure în întregime de beneficiile comunităţii calde de arici.

Prea aproape se înțeapă. Prea departe, le e frig. Și binele lor individual și reciproc e o permanentă ajustare la polii magnetului uriaș care le este relația. Deși atât Schopenhauer, cât și Freud au folosit această dilemă a aricilor pentru a explica introversiunea și izolarea, mulți vorbesc despre pericolul idilizării apropierii și al distanțării. Cat de aproape este prea aproape? Și vrăbiile, și aricii, și oamenii se foiesc continuu să găsească răspunsul. O viață nu e de ajuns. „Mă sufoci”, spune el. „Vino mai aproape”, cheamă ea.
Care e distanţa Aceea? „Nimeni nu îndrăzneşte să stea pe muchia de unde putem fi văzuţi amândoi”, soptește Ana Blandiana.

Oamenii se străduiesc o viaţă să afle distanţa la care să-l găsească pe celălalt fără să se piardă pe sine.
Care e rolul celui de lângă tine? „Să se asigure că sunt bine îmbrăcat şi am ce mânca”, spune un bărbat singur într-un grup de terapie. Ceilalţi bărbaţi şi femei din grup îl aprobă mut din cap.
„Şi care e rolul vostru în relaţie cu el / ea?”. Nimeni nu mai găseşte răspunsul.

Roul fiecăruia e să ne dăm seama că suntem nişte porcuşori spinoşi (sau nişte arici, cum vă place) şi să ne ajustăm o viaţă de la cald la frig până găsim temperatura la care putem înflori.

Doi oameni se iubesc doar atunci când, deşi ar putea trăi unul fără celălalt, aleg să trăiască împreună. Dar Khalil Gibran o spune mai bine decât mine:

„Lăsaţi loc liber în cuvântul „împreună”
pentru ca vântul paradisului să poată dansa printre voi
Iubiţi-vă, dar nu vă legaţi cu lanţuri unul de altul
mai bine să vălurească marea între ţărmurile sufletelor voastre
Umpleţi-vă unul altuia paharul dar nu beţi din aceeaşi cupă
Oferiţi-vă pâine, însă nu gustaţi din aceeaşi felie,
Cântaţi şi dansaţi împreună
tot așa cum corzile unei lăute sunt singure, dar cântă împreună același cântec.
Oferiți-vă inimile, dar nu vi le lăsați zălog,
Pentru că numai mâna vieții vi le poate conține pe amândouă
Stați unul lângă altul, însă nu lipiți: stejarul și chiparosul nu pot crește unul în umbra celuilalt.”

(Articol apărut pe http://www.lapunkt.ro, 7 noiembrie 2013)

despre cuvinte si bucatari kamikaze

in fiecare zi, jucam multe roluri. cum ar fi, insa, ca macar din cand in cand sa fim bucatarul regelui? cum se trezea el dimineata, cum isi giugiulea copilul, iubea nevasta, scarpina cainele la urechi, stiind ca poate cineva ii poarta sambetele regelui sau? de trei ori pe zi, bucatarul lua pulsul popularitatii regale; un fel de brand loyalty, barometru al simpatiei populare.

bucatarul gusta orice inainte. bucatarul moare inaintea regelui. bucatarul isi gateste cu mana sa coliva.

uneori, ne-ar prinde bine sa jucam rolul asta. zilnic coacem mancare ucigasa sau binefacatoare cu fiecare gand pe care il gandim, cu fiecare fraza pe care o rostim. sa ne rontaim, lingem, plescaim inainte cuvintele, macar in doze homeopatice. sa simtim iubirea pe care o dau, dar si amarul, dezamagirea, umorul, infrangerea, furia, gelozia, micimea, disperarea pe care o pot starni in celalalt.

taste the words

apar carti care ne invata cum sa dregem busuiocul. bunaoara, celebra ‘Cele cinci limbaje ale scuzelor’*. adica:

1. ‘imi pare rau’ (exprimarea regretului in forma pura)
2. ‘am gresit’ (asumarea responsabilitatii)
3. ‘cum pot sa compensez ce ti-am spus?’ (indreptarea greselii)
4. ‘voi incerca sa nu mai fac asta’ (luarea angajamentului)
5. ‘te rog sa ma ierti’ (solicitarea iertarii)

nu prea se pune, dar ajuta. insa e ca si cum ai spune: „iarta matraguna din ciorba, cum as putea sa fac sa ajunga inapoi in farfurie?”. nu mai ajunge.

sa ne mestecam mai bine gandurile, intai de toate. da, da, stim ca de-aia avem doua urechi si-o singura gura, da’ si ce daca? e atata voluptate sa gandesti vorbind, sa te descarci, sa te razbuni, sa te eliberezi!

Ia, na de-aici o cana de cuvinte nemestecate, o mana de vorbe uscate si fara sare, o farfurie de silabe scrasnite non-empatic.
haide, uite, tine o cupa aromata de vorbe dragi, ca te cunosc..

_______________________
*”Cele cinci limbaje ale scuzelor”,Jennifer Thomas, Gary Chapman, Editura Curtea Veche.

Strutii o duc cel mai bine pe ciment

strut
‘Ce zici? Cum zici? Cine? Ai?’
‘Bunico, tu nu prea auzi!’
‘Ba da, ba da..’

Postul de azi nu e prea lung. Nici prea complicat. E despre slabiciuni si despre puteri. Despre curaj si despre teama. Si, mai ales, e despre felul in care slabiciunea si puterea, curajul si teama nu-si sunt opuse unul celuilalt.
Dar mai e si despre autoamagirea prin omisiune. Despre strut ca specie nemuritoare si indeaproape inrudita cu omul.

Cred ca saptamana asta a fost Saptamana Bunicii, poate si pentru ca, prin forta intamplarilor, am petrecut mai mult timp cu ea. Are 90 de ani. E surda. Rau. ‘Hai sa-ti iei aparat auditiv! Nu vreau eu asa ceva!’
De parca, DE PARCA refuzul protezei ar aduce cu el, intr-un mod bizar, refuzul bolii. Nu port aparat auditiv, deci nu sunt surda. Nu se vede nimic pe dinafara, asadar nu am nimic. V-am pacalit!!

Si lista poate continua:

#nu cer ajutor, ca sa nu arat ca sunt slab
#nu spun ca iubesc, ca sa nu par fraier
#nu plang, ca sa nu arat a papa-lapte
#nu-i duc flori, ca sa nu zica ca poate sa faca ce vrea cu mine
#nu-mi expun sufletul, ca sa nu mi-o iau
#mai bine ma dau sprinten in public si schioapat cand nu ma vede nimeni
#ma dau imbatabil la job si-mi plang de mila acasa.

…or mai fi?

Am trecut pe-aici. Am spus clientilor corporate in intalniri: ‘Nu stiu acum cum se poate raspunde mai bine intrebarii dvs.’ Am spus clientilor in cabinetul de terapie: ‘Simt ca nu rezonez destul de mult cu problema ta. As vrea sa te recomand unui coleg de-al meu.’

De fiecare data, aparenta mea slabiciune a aratat ca am curajul sa fiu departe de perfectiunea lui ‘Da, stiu!’, si-a lui ‘Desigur, se poate!’

Nu am sa uit niciodata vorbele unui client in cabinet. Daca citeste aceste randuri, sa stie ca ii multumesc nespus. L-am intrebat: ‘Pe parcursul intalnirilor noastre, care a fost momentul care ti-a fost cel mai util, cel mai revelator?’. A tras aer in piept si mi-a spus: ‘Atunci cand mi-ai spus ca servetelele de pe masa sunt pentru cine are de plans. Am simtit ca pot sa fiu si sa fac orice si oricum si ca tu nu ai nevoie de scuturile mele.’

Strutii o duc cel mai bine pe ciment, ca sa nu mai aiba de ce sa se-ascunda.

ce-o sa spuna lumea daca…

..nu te maturizezi la timp
..esti moralizator si dai lectii
..nu l-ai citit pe Coelho
..citezi mereu din Coelho
..divortezi si-ti incerci norocul
..nu divortezi si-ti inghiti amarul
..faci copii din flori
..decizi sa nu faci copii
..nu stii ce vrei in viata
..stii ce vrei, dar ti-e frica sa faci
..stii atat de bine ce vrei, incat programezi si viata altora
..gandesti cu inima
..esti ratiunea intruchipata
..nu castigi destui bani
..castigi atat de multi bani, incat ti-ai mercantilizat sufletul
..n-ai smartphone
..ai 4 smartphone-uri si 2 tablete, pe care le afisezi ostentativ
..iti petreci vacantele in Romania
..iti pute Romania
..nu ai LCD cat sufrageria
..visul tau in viata e sa nu faci nimic
..mergi cu metroul
..nu-ti mai dai jos fundul din masina
..iti tii parul prins in coada
..ai chelie
..n-ai asigurare de viata
..ai asigurare de viata
..nu stii engleza
..vorbesti numai romgleza
..lucrezi la corporatie si iti atarna badge-ul de gat
..esti free-lancer si lucrezi de-acasa
..nu-ti place berea
..ai colectie de animale de plus
..nu esti comme il faut
..esti atat de comme il faut, incat sigur ascunzi ceva.

lumea n-o sa spuna nimic. oamenii nici n-or sa bage de seama. sunt atat de preocupati de ce parere ai tu despre ei..

Astazi am masina rosie

Un medium englez. Un acrobat pe sarma. Putina gandire pozitiva. O vaca. Un specialist in hipnoza. Doua mame.

Sa le luam pe rand.

Cu mai multe zeci de ani in urma. Tatal lui Milton Erickson (psihiatru american) se straduia sa bage vaca in grajd, impingand-o de fund. Vaca – nimic. Micul Milton, vazand eforturile zadarnice ale tatalui, se apropie de vaca si o trage de coada. Vaca intra imediat in grajd.

Cu zece ani in urma. Un celebru medium englez (oricat de celebru, nu-i mai stiu numele) face pariu cu un-la-fel-de-celebru acrobat ca il va face sa cada de pe sfoara inalta pe care mersese ani de zile si sub care, in marea lui incredere in sine, nu intinsese niciodata vreo plasa. In ciuda protestelor acrobatului, sub sfoara se intinde o plasa, mediumul se aseaza in primul rand si sopteste sibilinic, cand acrobatul este la mijlocul franghiei: „Sa nu cazi!”.

Saptamana trecuta. Doua mame stau de vorba in fata magazinul de paine. Una dintre ele striga la copilul sau: „Nu mai alerga!”. Cealalt spune catre al sau: „Mergi incet!”. Unul dintre ei se impiedica si cade.

Ieri. Discutie pe un forum: ce atata nebunie cu gandirea pozitiva, e o tampenie sa-ti lipesti pe oglinda din baie indemnuri despre frumusetea si intelepciunea proprie, totul e o zeama calda si lunga si siropoasa si fara sens! Subscriu si trec mai departe. Cum sa ii spui cuiva – fara sa te considere nebun – ca, daca isi zice „Eu am o masina rosie” chiar o va avea la un moment dat? Bullshit!

Astazi. Se stie, de fapt, de mai mult timp, ca foarte multe din lucrurile pe care le facem sunt ghidate de subconstient. Care nu e foarte dus la scoala. Pentru el, modurile si timpurile verbelor si subtilitatile lingvistice nu exista. Este sau nu este. Acum sau deloc. Alb sau negru. De fapt nu – el stie doar ca exista alb. Subconstientul este cel mai bun Vineri pe care il avem pe insula noastra de RobinsoniCrusoi. Vorbiti-i clar.

Maine. Sa fim prezenti. Afirmativi. Pozitivi. Ca sa intre toate vacile in grajd la timpul potrivit, sa nu mai cada nici un acrobat de pe sarma, sa nu mai pice in nas nici un copil indemnat sa nu alerge. Esti Ceea Ce-ti Spui.

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat: