Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘psihologie usoara’ Category

Stimulii supernormali

Totul a început cu Big Mac. Sau poate sandvișul ăsta pe care abia reușești să-l muști e doar un efect. Mai mult e mai bun, se zice. Și totuși unde duce suprastimularea? Cât de mult e prea mult pentru creierele noastre arse de ecrane, asurzite de reclame și orbite de neoane?

Un stimul supernormal este definit ca un stimul care cere un răspuns mai puternic decât stimulul al cărui răspuns a fost creat să fie. Definiția asta a dat-o Nikolaas Tinbergen, etolog, laureat Nobel. Pentru a-şi testa ipoteza, Tinbergen a creat stimuli artificiali şi a măsurat răspunsurile:

– păsările s-au aşezat mai degrabă pe ouăle mari, puternic colorate, de plastic, decât pe ouăle lor mici, de culoare pală
– fluturii femele din carton, cu aripile viu colorate, au atras mai multi fluturi masculi decât femelele adevărate.
– modelele de carton, cu înotătoarele mai roşii, au fost mai atacate de peştii masculi decât oponenţii lor reali.

Peştii, fluturii, păsările au acţionat instinctual, fără să aibă timp să reflecteze. Noi, oamenii, presaţi de timp, de decizie, de goana prin zi, cât timp avem să gândim înainte de a acţiona? Cum arată superstimulii noştri?

Junk food

Trebuie să mâncăm. Nu mai avem timp să gătim. De la McDo miroase de la trei staţii distanţă. Yummy! fast-food-ul este potenţat să trezească un răspuns mai puternic decât stimulul iniţial. Foamea mea nu mai este doar foamea mea. Este foame „cu pohtă amestecată”, care mă face să mănânc mai mult şi mai des decât îmi trebuie.

donuts

Televizorul şi jocurile video

Vine de la serviciu. Mănâncă, se spală, se urcă în pat cu tableta în braţe. Trec trei ore. Adoarme. Nu ne putem lupta cu asta. Mai degrabă, învinşi, gamificăm restul vieţii noastre, ca să aibă o şansă de a nu trece neobservată.

candy crush cocaine

Pornografia

Probabil cel mai controversat dintre toţi stimulii supradimensionaţi. Ne schimbă gusturile în materie şi, deoarece realitatea devine din ce în ce mai ternă (studiile arată că în cuplurile stabile se face dragoste de 3 ori pe lună, în medie, faţă de 5 ori pe lună în urmă cu 10 ani), pornografia este o sursă constantă de dopamină. Fericire-per-view, adică, să nu uităm că suntem vii. Problema e că dopamina nu ne lasă să găsim, ci doar să fim într-o permanentă, fără de sfârşit căutare.

sex-shop

Internetul

S-a vorbit mult despre FOMO (Fear of Missing Out) şi poate am să scriu şi eu cândva aici despre sentimentul că orice s-ar întâmpla în viaţa reală, esenţialul este pe Facebook. Sau pe Youtube. Sau pe Pinterest. Sau oriunde altundeva.

fomo

Ce să facem? Moderaţie. Conştienţă de sine. Mini-perioade sabatice. Control. Suport terapeutic. Pentru că – nu-i aşa? – cine nu se mişcă nu are cum să-şi observe lanţurile.

Creierul nostru reptilian îşi spune cuvântul. Iată aici o bandă desenată care explică de ce funcţionăm aşa.

Cunoaşte-ţi elefantul (rezoluții și revoluții)

„Am un caiet unde le scriu pe toate, de ani de zile. Imediat dupa Crăciun, mă aştern pe rezoluţii şi nu mă las până nu le dau gata.
În fiecare an sunt aceleaşi şi infinit mai ambiţioase decât cele „de luni” pentru că, nu-i aşa, o dată pe an începe Anul, pe când săptămâni, eheee…Dar nu ştiu de ce nu mi se împlinesc, nu ştii tu?”

Aşa îmi spunea, trăgând alene din ţigară, cu ochii duşi, visătoare.

elephant-mouse

De ce sunt aceleaşi? Pentru că toţi ne dorim aceleaşi lucruri, în varii forme: să călătorim mai mult, să facem sport, să slăbim, să fim mai fericiţi, să ne schimbăm jobul, să ne împăcăm cu un prieten, să citim mai mult şi tot aşa. Lucruri dezirabile, şi nu chiar atât de complicate, în fond. Şi totuşi, de ce lista asta se repetă, obstinant, an de an şi luni de luni, dacă ni le dorim atât de mult?

Pentru că în creierul nostru lucrurile stau altfel. Acolo nu conduce raţionalitatea scopului, ci principiul plăcerii e la cârmă. Voinţa noastră e ca un şoricel care încearcă să strunească un elefant cu câteva sfori subţiri. Ca să mearga lucrurile, el ar putea să:

– estimeze lungimea şi durata drumului, pauzele şi etapele
– îi ofere din când în când recompense
– nu renunţe atunci când elefantul se mai opreşte să mănânce frunze din copacii de pe drum
– călătorească în grup cu alţi elefanţi şi şoarecii aferenţi
– îşi cunoască bine elefantul, ce-l stârneşte, ce-l mută de pe cale, ce-l adoarme, ce-l pasionează, ce-l păcăleşte
– folosească o hartă şi să marcheze drumul parcurs
– îl lase să se odihnească din când în când
– înţeleagă că elefantul câştigă prin forţă pe când el, prin minte, voinţă şi agilitate
– citească, cu mintea lui de şoarece isteţ, despre David şi Goliath
– îşi amintească, şi lui şi elefantului, de toate drumurile încununate de succes pe care le-au parcurs împreună.

Suntem, paradoxal, propriul nostru şoarece şi propriul nostru elefant. Inerţiali, cu laşităţi, cu sentimente de vinovăţie când nu ne iese ceva, scriem şi scriem în fiecare an aceleaşi lucruri pe foaia cu decalogul dorinţelor. Până când şoarecul şi elefantul nu se vor iubi frăţeşte, nu vor ajunge împreună nicăieri. Ca să nu ajungă şi planurile de anul ăsta la coşul de gunoi până la sfârşitul lui ianuarie, faceţi pace între ei. La mulţi ani!

oameni si soareci

La varsta de 6 luni, memoria dureaza o zi; la 9 luni – o luna; la 2 ani – un an.
S-a demonstrat stiintific ca oamenii pot cobori in memorie pana la 3 ani – 3 ani jumatate. Dincolo de aceasta varsta, e o mare neagra si incalcita in care nu mai exista nici o amintire si asta e normal. E normal pentru ca, pana la 18 ani, creierul nostru este in constructie: diferite zone, responsabile de vorbire, memorie vizuala, senzatie, emotie, gandire devin mai conectate intre ele si mai capabile ca, impreuna, sa pastreze o amintire.
Amintirile noastre despre copilaria timpurie sunt un amestec ciudat intre ce ne povestesc altii si scene pe care le construieste subconstientul nostru, in completarea realitatii traite.

Citesc acum ca soarecii iau note mai proaste la teste de memorie dupa ce stau in custi dotate cu roti de alergat. Ca, innebuniti de agitatia si activitatea ne-ncetata, uita ce fac, uite ce sunt, daca vreodata au avut constiinta identitatii de sine. Dar asta e doar o parte a adevarului: in alergarea lor bezmetica, in creier se formeaza neuroni noi, si altii vechi mor. Amintirile vechi se duc si altele noi le iau locul.

running wheel

Incepe saptamana, oameni buni. Luati-o mai usor, ca sa ne putem pastra si reaminti visele. Faceti numai acele lucruri care au sens, nu alergati pe roata pana va pierdeti. Nu rareori alergatorii sunt intrebati: de cine fugi atunci cand fugi? De ce vrei sa te indepartezi? De ce toti oamenii fug zilele astea?

Lista minciunilor pe care imi place sa le cred despre mine

Ah, listele! Ui, cele 8 moduri de a fi fericit, cele 12 intrebari-cheie la un interviu, cele 6 tehnici de respiratie care ne calmeaza, cele 15 moduri de a ne incheia corect nasturii de la camasa si cele 10 modalitati in care putem face un networking eficient…

Mirajul lui ‘Cele x solutii ca sa…’ e de inteles si cu totii ii cadem in mreje. E un fel simplu si lipsit de riscuri de a organiza un mic haos, de a pune ordine in problematici care, de obicei, ne streseaza, ne inspira teama, ne frustreaza, ne infurie, ne nelinistesc, de a controla o realitate cel putin nesuferita. A AVEA zece secrete de a face fata cu succes unui mic monstru – ce poate fi mai linistitor de atat?

Ei iata ca mai exista o lista care nu-si propune sa ne linisteasca, ci mai degraba sa ne puna pe ganduri. Sa-i zicem ‘Lista lui Fromm’, sau Lista Minciunilor Pe Care Imi Place Sa Le Cred Despre Mine.

Fromm n-a numit-o asa; el nici macar nu cred ca a avut pretentia sa faca o lista. Doar ochiul meu invatat cu ‘cele 8 moduri de a….’ s-a zbatut zburdalnic la vederea unor lucruri care miroseau a lista.

Glumesc. De fapt, fiecare dintre cele 9 lucruri din lista lui Fromm merita o carte in sine, o lista separata de ‘cum sa ne aparam de noi insine’.

Incepem?

1. Suntem dependenti, atunci cand credem ca iubim si suntem loiali.
2. Suntem vanitosi atunci cand credem ca suntem buni si plini de solicitudine.
3. Suntem sadici cand credem ca vrem sa facem pentru altii doar ce este bine pentru ei.
4. Suntem destructivi atunci cand credem ca sentimentul nostru de dreptate e cel care cere pedeapsa.
5. Suntem lasi atunci cand credem ca suntem doar prudenti si realisti.
6. Suntem aroganti atunci cand credem ca ne purtam cu o umilinta extraordinara.
7. Ne e frica de libertate atunci cand ne gandim ca suntem motivati doar de dorinta de a nu face rau nimanui.
8. Suntem nesinceri atunci cand ne gandim doar ca nu am vrut sa fim nepoliticosi.
9. Suntem tradatori atunci cand credem ca suntem deosebit de obiectivi.

Cuvintele astea nu au nuante, nasc revolte in noi, ne umilesc. Dar ramanem cumva dezbracati in fata lor, golasi si infrigurati. Pana cand? Pana cand ne vom acoperi cu raspunsurile la o intrebare pe care tot Fromm o pune: daca sunt ceea ce am si pierd ce am, atunci cine sunt? Daca pierdem fricile, lasitatile, tradarile, dependenta, nesinceritatile, vanitatea, sadismul, destructivitatea, aroganta, atunci cine ne mai ramanem?

image

–-

Eric Fromm, ‘Arta de a fi’, Editura Trei, 2013

feisbucul şi contagiunea emoţională

Nu mai stiu cine zicea cum că, dacă nu ar exista facebook, oamenii ar alerga pe stradă fluturându-şi pozele şi întrebându-se unul pe altul: îţi place? îţi place?, şi apoi ar face o bifă pe spatele pozei, în adunare de like-uri.
De ce a prins facebook-ul? Toată harta motivaţiilor umane este aici: extraversie, emoţie, show-off, nevoia de acceptare, linsul rănilor în public, cu toţii trecem prin toate stările alături de prietenii noştri virtuali.

In articolul de anul trecut, relatam în detaliu studiul realizat pe facebook cu ajutorul a 75,000 de voluntari, în care cercetatorii au analizat 700 de milioane de cuvinte, fraze si subiecte colectate din statusurile si mesajele voluntarilor si au descoperit variatii importante in limbaj in functie de personalitate, sex si varsta.
Acum, se pare că spiritele s-au cam încins: presa internaţională fierbe „în mămăligă” cu privire la recentul studiu al cercetătorilor de la Cornell University şi University of Carolina. Studiul, realizat pe baza a 689,003 persoane, demonstrează că stările sufleteşti sunt transferabile între oameni prin contagiune emoţională, în urma căreia oamenii trăiesc aceleaşi emoţii fără să îşi dea seama. Autorii aduc argumente experimentale în sprijinul ideii conform căreia contagiunea emoţională apare chiar şi în lipsa unei interacţiuni directe între oameni (este suficientă expunerea la emoţia exprimată de un prieten), în absenţa completă a comunicării nonverbale. Ce ar mai putea exista – ne întrebăm filosofic – dincolo de neuronii-oglindă ai lui Ramachandran?
Şi ce ar mai putea exista după clipuleţul ăsta apărut pe vimeo în care, dacă îndrăzneşti să-ţi exprimi emoţiile negative pe facebook, reţeaua te rejectează?

Scandalul media nu a apărut însă PENTRU CĂ s-a făcut studiul, ci PENTRU CUM s-a făcut el, şi anume fără cunoştinţa şi consimţământul participanţilor. Astfel, cercetătorii au redus tonalitatea emoţională a posturilor de pe „peretele central” (newsfeed, accueil, acasă…sau cine în ce limbă mai are setat) şi au măsurat apoi tonalitatea emoţională a posturilor celor care au văzut postările astfel modificate. Astfel, jumatate dintre subiecţi au văzut 90% posturi negative (posturile pozitive ale prietenilor lor fuseseră ascunse sau diminuate) şi cealaltă jumătate au văzut afişate 90% postări pozitive. Rezultatul? Pozitiv la pozitiv trage, negativ la negativ adună.

twitter-contagion

S-a demonstrat că, cu cat conţinutul negativ al postărilor este mai mare, cu atât numărul răspunsurilor negative din partea celor care le citesc este mai mare. Apoi, oamenii care au fost expuşi la mai puţine posturi cu încărcătură emoţională devin mai puţin expresivi emoţional în propriile lor postări. Şi în final da, contrar a ceea ce se crede, şi anume că postările fericite ale prietenilor, cu vacanţe exotice, farfurii cu mâncare, copii fericiţi şi ascultători şi pisici întinse pe calorifer stranesc tristete in cititori, ele de fapt nu sunt de natură să ne facă să ne înverzim de invidie, sau cel puţin nu într-un mod vizibil pe facebook şi fără a stârni depresii exprimate prin postări negative. Postările pozitive cheama postări pozitive.

Camera Comunelor e în flăcări, senatorii acuză facebook de abuz grav si incalcare a intimitatii utilizatorilor, iar cei de la facebook se apără din toți rărunchii, însă mie câteva lucruri îmi sunt clare:

– cercetarea e din ce în ce mai mult la limita dintre permis și abuziv, cu atât mai mult cu cât studiile vor să obțină din ce în ce mai multă informație pură, neintenționată (nebazată pe întrebări directe și pe chestionare)
– cred că e suficient să fi citit o carte care te-a impresionat într-un fel pentru a ajunge la aceleași concluzii ca ale controversatului studiu.
– nici un cercetator din lume nu are de unde să știe modul în care expunerea la încărcătura emoțională a unui mesaj scris în online influențează viața unui om. E ca și cum ai spune că dacă nu plângi sau râzi pe net, nu exiști.
– o trezire la realitatea… virtuală: cât din ce vedem acum pe feisbuc nu e, cumva, un capriciu al lui Big Brother cu scopul de a vedea daca ne mai emoționăm la vederea cuvintelor?…

Facebook-secretly-manipulated-users-emotions1

‘Care-i mingea ta de tenis?’ sau ce putem învăța de la câini

Toată lumea vorbește astăzi despre cum să-ți găsești pasiunea, ca să nu mai fie nevoie să muncești niciodată; să faci totul atât de uşor ca și cum ai respira, cum ar veni. Ușor de zis, greu de făcut. Şi dacă nu ştiu ce îmi place să fac? Câţi dintre noi au curaj să pună întrebarea asta?

Lui Warren Berger, autorul cartii A More beautiful Question, i s-a făcut milă de toţi coach-ii care, după ce te sfătuiesc să-ţi afli visul, se retrag, lăsându-te confuz şi în căutare.

El ne provoacă astfel:

1. Care este mingea ta de tenis? Care este ideea aceea obsedantă în jurul căreia ţi se învârt somnul şi trezia? Ce te urmăreşte? Pentru ce uiţi să mănânci?

Dog-with-Tennis-Balls

Să fim atenţi la ce simţim că ne absoarbe. Ce ne umple timpul atunci când nu facem ceea ce trebuie să facem? Când intrăm într-o librărie, spre ce rafturi ne îndreptăm? Ce simt că mă face să fiu frumos? Când mă simt frumos? O femeie dintr-o mahala din Bombay nu reuşea să găsească nici un răspuns la întrebarea asta. ‘Ce poate fi frumos în viaţa mea?’ Şi totuşi a găsit: ‘Mă simt frumoasă atunci când, după ce am muncit mai multe săptămâni şi luni în grădină, dau bobocii florilor pe care le-am sădit.’ Dacă ea a găsit, putem găsi şi noi? Putem? Da. Vrem? Da. O facem? Nu prea.

2. Care e ideea în care crezi şi cu care nu multă lume e de acord? Ce te pasionează doar pe tine şi te diferenţiază de ceilalţi? Dacă găseşti o problemă sau o nişă de care nimeni altcineva nu se ocupă, poţi crea valoare inventându-ţi propria cale. ‘Mai bine să te dai cu capul de pereţi decât să treci printr-o uşă la care nu se uită nimeni.’, zicea fondatorul PayPal, Peter Thiel.

unicite

3. Care sunt superputerile tale? Care e combinaţia unică de trăsături de personalitate şi aptitudini pe care, aproape fără efort, le aduci în orice împrejurare? Ah, dar dacă nu știm care sunt? Atunci să aruncăm o privire într-un nou ‘tabel al lui Mendeleev’, de fapt tabelul periodic al trăsăturilor de caracter, aici:

Iată-le şi enumerate: Creativitate, Curiozitate, Curaj, Dorinţa de a Învăţa, Perspectivă, Perseverenţă, Onestitate, Entuziasm, Umanitate, Iubire, Blândeţe, Inteligenţă Socială, Responsabilitate Socială, Spirit de Echipă, Corectitudine, Leadership, Capacitatea de a ierta, Umilinţa, Prudenţă, Autocontrol, Gratitudine, Optimism, Umor, Spiritualitate.

4. Ce-ţi plăcea să faci atunci când aveai 10 ani? Lucrurile pe care le iubeam atunci probabil că le iubim şi acum. Unele dintre ele poate nu mai există acum, însă ele nu s-au pierdut; cu siguranţă că le putem regăsi sub o altă formă…

5. Ce eşti dispus să încerci acum? Unul dintre cele mai bune moduri de a ne da seama care ne sunt înclinațiile și pasiunile este să experimentăm, să încercăm ceva nou, să ne băgăm în proiecte pe durată limitată. Știu, tendința noastră este mai degrabă să ne ‘mentalizăm’ drumul pe care ne-ar plăcea să o luăm. Nu prea e bine aşa. Ca să învăţăm cine suntem, trebuie să ieşim din propriile noastre capete. Mai multe despre asta, în cartea Herminiei Ibarra, ‘How Successful Career Changers Turn Fantasy Into Reality’

6. Privind înapoi de peste 20 de ani, ce ţi-ar plăcea să spui că ai realizat? Atât de mulţi oameni nu ştiu răspunsul la întrebarea asta! Nu e ca şi cum ne-am scrie necrologul, ci un exerciţiu de imaginaţie, ca şi cum ne-am aminti ce culoare are mingea de tenis cu care ne-a plăcut cel mai mult să ne jucăm. V-am spus că în exerciţiul ăsta suntem căţei? 🙂

looking back

7. Care-ţi e Propoziţia? Nu numai mărcile au un unique selling proposition, ci şi oamenii. Cu cât avem nevoie de mai multe cuvinte să ne descriem esenţa, cu atât suntem mai împrăştiaţi prin viaţă. Daniel Pink, în ‘Drive’, ne spune că e suficient să putem spune despre noi ‘A crescut 4 copii, care au devenit adulţi sănătoşi şi fericiţi.’ sau ‘A inventat un device care a făcut viaţa oamenilor mai uşoară.’ Dacă propoziţia ta nu ţi-a devenit încă scop, întreabă-te: cum pot să trăiesc la înălţimea propoziţiei mele? Care mi-e predicatul? Ce mă mână în luptă? Dar Subiectul? Ah, subiectul sunt eu…

Application needs to close: când ceasul bate viaţa

Fiecare snooze al alarmei îl întoarce de pe o parte pe alta a patului. Offff! 7.00. Între somn şi realitate, întinde mâna spre locul unde ar trebui să fie telefonul. Ca-ntr-un touchscreen Braille, găseşte butonul de snooze şi-l opreşte, apoi pe cel de Facebook: ia sa vedem, cine ce a mai postat şi cine ce mi-a mai scris? Câte like-uri am? Hmm, asta credeam că o să rupă, nu s-au prins de idee.

„Application needs to close: report or force close?”. ‘Forza. Aplicaţie de c….’, oftează el, dându-se jos din pat şi căutând orb cu piciorul papucul împins de pisică sub fotoliu.

Jeepul gri claxonează insistent. ‘Unde te grăbeşti, mă, aşa?” zice, aruncând telefonul pe scaunul din dreapta şi pornind în trombă.
Ziua începe cu o şedinţă. Cu cafelele în mână şi cu ecusoanele de gât, se adună în sală. Oamenii intră pe rând; nu-i mai vezi de agende, laptopuri, telefoane. Toţi se uita precipitat la ceas. Sedinţa trebuia să înceapă de 10 minute. Nu peste multe zeci de minute, tot ei îşi butonează compulsiv telefoanele, în aşteptarea finalului unei întalniri care a durat, oricum, prea mult.

le temps qui coure
(Sursă imagine: http://linerouge.blogspot.ro)

Sună cunoscut? Aşa e curgerea fiecărei zile pentru mulţi dintre noi. Între un timp alergat şi precipitat şi unul dezlânat şi trenant şi pierdut aiurea. Ce contează mai mult: între ce şi ce minut ne-am pierdut timpul sau cât timp consumăm, de fapt, pentru cutare sau cutare faptă căreia îi acordăm o oarecare importanţă? Pe care dintre faţetele timpului o cultivăm, de fapt? Cât de eficient este să ne lăsăm biciuiţi de tirania orei?

Grecii antici făceau diferenţa dintre cele două forme ale timpului, Chronos şi Kairos. Chronos este un timp stabil şi numeric. Este timpul orelor care trec, al acelor de ceas care fac turul cadranului ceasurilor noastre. În mod diferit, Kairos se referă la percepţia timpului subiectiv şi instabil.

O brăţară subţire de piele. Un cadran mat pe care nu se vede nimic. Doi designeri norvergieni s-au gândit să inventeze Durr. Un ceas care nu arată orele, ci doar zbârnâie la fiecare cinci minute (interval care nu poate fi modificat). Nu mi l-am cumpărat (încă), însă am făcut un experiment: am setat cronometrul telefonului ca, pe durata a câteva ore de lucru susţinut, să mă avertizeze când trec 20 de minute (timpul pe care l-am considerat eu necesar pentru realizarea fiecărei ‘bucăţi’ de lucru).

Rezultatul?

(Aşa arată Durr):

durr montre sans aiguilles

Partea bună e că am fost incredibil de productivă: îmi vedeam efectiv minutele scurgându-se şi nu-mi permiteam să le pierd. O luptă cu procrastinarea mea şi cu dictonul lui Brian Tracy: dacă ai de mâncat o broască şi o prăjitură, începe cu broasca.

Partea mai puţin bună este că, în ciuda conştiinciozităţii mele, nici unul dintre cele 15 calupuri de lucru nu a durat 20 de minute. Am subestimat grosolan. Deşi mi-am alergat viaţa în orele acelea, tot nu am reuşit să fac tot ce îmi propusesem. Nu cumva facem două tipuri de activităţi, cele cărora le subestimăm durata şi cele cu care ne pierdem timpul? Nu gonim nebun pe de o parte şi au ralenti pe de altă parte? Şi, cu toate astea, ni se pare că timpul cel alergat şi gâfâit a fost mult mai lung decât cel plăcut petrecut şi gustat pe îndelete?

Durr e un ceas care nu arată ce oră e, însă e extrem de eficient în a ne spune că timpul trece. Se spune că timpul pe care te-ai bucurat pierzându-l nu e un timp pierdut. Durr, care costă 90 de dolari, e acum out of stock, şi aşteaptă o nouă serie. Viaţa noastră însă, alergată şi zorită şi pierdută şi irosită pe nimicuri nu se reeditează. Cel puţin nu curând şi cu siguranţă la un preţ mult mai mare.

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: