Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Episodul al doilea este despre lucrurile frumoase si calde legate de prima mea intalnire cu China, o tara atat de veche incat e aproape hilar ca am inceput sa o cunosc dinspre prezent inspre trecut, precum un CV scris dupa reguli. E o descoperire care lasa in urma ghearele de pui cu sos alb de la cina pentru o intalnire mai profunda cu oamenii.

E 9 dimineata si fac taiji in parc cu un maestru chinez de kung fu, asa cum mi-am dorit de mult timp.
– Yin si yang dovedesc faptul ca, daca oamenii rai nu ar exista, oamenii buni nu mai au nici un sens. Firecare gest din taiji vine sa ne spuna, mereu si mereu, acelasi lucru: fata-spate, intins-adunat, relaxat-incordat. In fiecare moment, suntem in ambele stari, mereu alb si negru, niciodata gri.

IMG_1519

Ma intind, ma adun, ma incordez, ma destind, ma cunosc. Dansul mainilor si picioarelor nu sunt decat o alta stare de flux. Ca meditatia. Ca somnul. Ca respiratia.

Mi-e foame.

Dim-sun e masa de duminica a chinezilor. Mai mult dulce decat sarata, ca sa tina oamenii fericiti (yes!, asta e spusa de Li). Dim ‘dimanche’ si sun ‘Sunday’?, il intreb. Nu intelege. Nici eu nu pricep cum se aseaza cuvintele astea la locul potrivit. In fata restaurantului e coada, cupluri asteapta rabdatoare sa isi ia portia duminicala de fericire si sa isi sature stomacele. Fiecare cu ghearele lui.

A mea e ca plec din tara asta cu imaginea soselelor suspendate si a padurii de zgarie-nori. Pastrez intr-un colt de ochi Splendid China care, oricat de comercial ar fi, este locul in care m-am simtit cel mai aproape de China asa cum am citit despre ea: traditie, culoare, kitsch, prea multe culori, sunete, lumini, naivitate si candoare. Am realizat ca, desi nu fac asta niciodata, zilele astea am cautat constient un spatiu ‘european’ in care sa ma pun la adapost de imensitatea orasului acestor oameni mici la stat si am descoperit OCT Loft. Da, OCT – Overseas China Town – este o corporatie ca oricare alta, care detine, pe langa hoteluri de cinci stele, toate parcurile tematice din oras (Splendid China, China Folk Village, Window of the World, o statie de metrou si alte asemenea neimportante acareturi), o zona fost-industriala-fost-dezafectata care gazduieste toti artistii alternativi ai Chinei si nu numai intr-un cvartal nu prea mare, pe numele lui OCT Loft, in care regasesti parfum de oras european cu stradute comprehensibile, tarabe cu obiecte de arta alternativa la preturi maricele si multe restaurante si concept bars. In prima zi, m-am refugiat la Lu Patisserie (sic!) si am ascultat-o pe Edith Piaf in timp ce am luat un shot de cafea. Dupa doua zile, m-am intors acolo sa respir locul si sa mai vad oameni.

IMG_1464

Desi nu pot vorbi cu noi, in schimb striga-n telefoane, majoritatea oamenilor iti zambesc din plin, la fel precum cele doua maini-ofranda intinse atunci cand iti ofera ceva. Sunt deschisi si buni si ah, cat de diferiti! Complet departe de ‘portretul-robot’ al chinezului tipic pe care ni-l imaginam noi. La fel ca Window of The World, care probabil mimeaza stangaci Lumea asta mare – am vazut in zborul masinii un Tour Eiffel cu jumatate din inaltimea celui original si niste case olandeze in marime naturala -, Shenzen este o miniatura a ceea ce se vrea a fi China: prima putere economica a lumii peste 10 ani. Tara care l-a dat pe Lao Tze, care a adoptat in masa budismul si care a inventat hartia si medicina acum isi rescrie din temelii istoria invartejita. Cu oamenii pe care ii are, cu ambitia de care dau dovada si cu disciplina pe care am vazut-o la tot pasul, viitorul suna extrem de credibil.

Undeva deasupra Mongoliei, 9 martie 2017

(in-flight wifi courtesy of KLM)

– Stii sa inoti?, isi intrebau fetele, acum nu mai departe de 40 de ani, logodnicii. Era bine daca stiai, pentru ca, pe langa promisiunea unui mariaj cu o tanara fermecatoare, primeai la pachet si ‘sansa’ de a dovedi ca poti sa treci inot cei cinci kilometri care despart China de Hong Kong si de a munci intr-un loc mult mai dezvoltat si care te platea pe masura.

Asa ne povesteste Li (el insista sa-si spuna Lee, si ne tot repeta pe litere, ca sa ne intre bine in cap), pe cand ne indreptam spre lectia de taiji (tot fonetic :)) in parc. Repeta totul de 2-3 ori si isi incheie fiecare propozitie cu ‘Yes!’, marca unui pozitivism incurabil si fara fond.

Acum 37 de ani, aici era un sat de pescari care se uitau cu jind inspre Hong Kong. Deng Xiaoping, dupa ce-si termina studiile in Franta, decide c-a venit timpul sa isi deschida tara catre binefacerile capitalismului. Inventeaza, asadar, un oras nou, o zona economica protejata de comunism si deschisa catre lume prin Marea Chinei de Sud. Acest oras este astazi Shenzen: 10 milioane de locuitori, sute de zgarie-nori, zeci de bulevarde cu benzi multe si late, distante uriase intre statiile de metrou, sosele suspendate.

Un oras fara istorie, un oras mai tanar decat mine si care poa’ sa-mi spuna ‘tanti’, un oras a carui singura legatura cu marea cultura si civilizatie chineza o reprezinta Splendid China, un parc urias in care sunt reproduse, la scara naturala sau in miniatura, toate jaloanele culturale si simbolurile istorice ale Mamei China. Un oras departe de ‘marea fabrica’ ghetoista in care oamenii lucreaza mult si sunt platiti prost, un oras in care salariul mediu lunar este 1200 USD. Un oras insa in care nu am putut sa ma inteleg cu oamenii in nici o limba. Nu stii mandarina? Poti sa mori atunci, caci shenzenienii, locuitorii acestei planete, veniti din toate colturile Chinei si, deci, nevorbind cantoneza, limba din Canton (Guangdong), unde se afla Shenzenul, nu stiu vorbi nimic altceva, in pofida ‘americanismului’ care tipa din fiecare cladire. Aseara, mi-am dorit enorm un castronel de orez care sa mai stinga din gusturile excesive ale tuturor bazaconiilor pe care ti le pun pe farfurie, insa am renuntat pentru ca atat am tipat cu speranta la chelnerul care stia o bruma brumei de engleza, eu ‘rice’ si el ‘ice’, incat am lasat-o balta. Intre timp, pe platourile de pe masa rotativa s-au perindat: urechei carnoase 🙂 de porc cu sos de ierburi, crustacee uriase pe care nu le puteai ‘opera’ sub nici o forma cu betisoarele de bambus, un peste intreg nedesfacut (idem), o rata taiata marunt cu oase cu tot etc. etc., si multe zemuri picante de provenienta incerta. O, nu, mancarea chinezeasca din Europa NU este mancare chinezeasca. Niciodata.

Un oras in care, in ciuda micimii oamenilor lui – eu pentru ei sunt XXL, drept pentru care nu am gasit mai nimic de imbracat -, totul este supradimensionat: cladiri, strazi, bulevarde, statii de metrou, distante. Si obsedati de gadgeturi, caci sunt foarte mandri de cea mai mare piata de electronice din China: un bulevard atat de impresionant prin dimensiunile sale, incat face sa paleasca toate Champs Elysées-urile lumii. Vorbesc la telefon tare si mult, cu telefonul dat pe speaker si fara casti, iar in metrou butoneaza frenetic pe niste tastaturi europene (!) din care ies caracter chinezesti (!!). Desi majoritatea telefoanelor sunt ultimul racnet, sa nu ne lasam totusi impresionati: cele mai multe nu functioneaza decat in China, mai ales ca sunt 2G si 3G, dar nu mai mult.

– Battery, battery, battery here!, tipa dupa noi functionarul de la aeroport.

– Ce zici, omule?

– Battery, charger, power bank, leave here, da el nervos din maini catre noi.

– Nu am, nu am, lasa-ma!

Niste ciudate suntem, cum sa calatorim fara asa ceva?

Un oras care te astepti sa dispara dintr-odata, tot asa cum a aparut, in iz de peste si prins in navodul propriei lui fantasme cu miros de capitalism comunist si de baterii incinse.

– Stii sa inoti? Intrebarea asta era o adevarata proba de foc, pentru ca fata nu isi astepta logodnicul mai mult de un an sa revina din Hong Kong, caci are o viata de trait in micul sat de pescari. Sa inoti doua ore nu era chiar treaba usoara si marea facea multe victime, astfel incat, dupa un an, valabilitatea intrebarii expira, iar fata se logodea cu un alt bun inotator, ne spune Li, incantat de umorul lui englezesc. Yes!

Shenzen, Guangdong, China

8 martie 2017

(Va urma)

Tihna si adrenalina

Ultimele saptamani au fost marcate de ‘noi’ si ‘voi’ de ‘(votati) noaptea, ca hotii’ vs ‘(dormiti) ziua, ca hotii’, de Piata Victoriei vs Palatul Cotroceni, de Premier vs Presedinte si, in general, despre orice alb care poate fi opus oricarui negru. Si daca despre semiotica din spatiul public mai am ceva (mai mult) habar, despre politica nu, si cu atat mai putin despre subtilitatile legislative pe care, in democratie, toata lumea pare sa le priceapa imediat.

img_0507

Astazi vreau sa vorbesc despre o alta opozitie, si ea vehiculata cu mult succes si cu tot atatea spume de la inceputul anului pe la tarisoara. E vorba despre eterna opozitie dintre angajatul la stat si cel de multinationala. Ca orice etichetare mentala care este o scurtatura nefericita catre caricatura, aceste ‘tipuri ideale’ care nu exista ca atare tind sa devina si ele niste papusi proaste si fara corespondent in realitate.

E lucru stiut, in manipulare cel mai bine se lucreaza cu stereotipuri si prejudecati, ca sa se starneasca si sa se trezeasca din adormire balaurul cu septe capete al inconstientului colectiv, al lui ‘alter’ ca un tap ispasitor care poarta in spate toate vinele unei societati bolnave dar machiata si boita ca sa-i ascunda varsta si paloarea.

La finalul lui 1997, proaspat absolventa de sociologie si cu deja 4 ani de lucru in spate in domeniul pentru care ma pregateam, am avut un sentiment cum ca ‘marketingul ar fi frivol’ si ca vreau sa fac ceva mai angajat social. D-ale tineretii… In urmatorii doi ani, munca in paralel la ONG si la Partidul Democrat (unde nimeni, niciodata nu a vrut sa ma converteasca sau sa ma faca membru de partid cu de-a sila) mi-a aratat ca fiecare loc e nobil in sine, atata vreme cat te mana idealul corect, si ca nici politica, nici programele sociale cu finantare straina nu sunt mai putin frivole decat o cercetare de piata bine facuta. Munceam putin? Nu. Eram mai fraiera? Nicidecum. Nu-mi gasisem altceva? Da’ de unde!

img_0506

Urmatorii trei ani m-au gasit consilier guvernamental la departamentul de comunicare. In polarizanta piata a Victoriei, desigur. Eram angajat la stat cu acte in regula, semnam condica si gestionam, impreuna cu altii, relatiile cu poporul. Am citit multe poezii, am plans la multe povesti triste, am vazut multe taieturi de ziare, indignari, oftaturi si reclamatii in miile de scrisori de la cetateni ca mine si ca tine adresate unui soi de deus otiosus, Guvernul Romaniei. O data pe saptamana, la intrarea dinspre strada Paris, vorbeam cu alti oameni: tristi, veseli, prosti, destepti, unii cucu’ la scufita, altii profund nedreptatiti de un sistem stramb sau doar de o conjunctura nepotrivita.

Munceam la stat. Cinci zile pe saptamana, mergeam seara la cursuri la master. De doua ori pe saptamana, plecam de la master sa imi finalizez cursurile de limba la Institutul Francez. Munceam la stat. Munceam.

– Ah, astia de la corporatie! Vin la 10, isi beau cafeaua pana la 11, apoi se apuca si ei de treaba, si nu muncesc bine ca pac! a si venit pranzul si ies cate o ora. Si uite-asa trece ziua, si iau salariile alea babane…

Nu-i asa. De 15 ani, muncesc in sistemul privat. La oricare dintre companiile unde am lucrat ma duce gandul, nicaieri nu se freca menta. Oamenii lucreaza, de multe ori la cateva (multe) proiecte in paralel. Beau cafeaua impreuna si mananca impreuna, cel mai des vorbind de munca lor. Sunt superficiali? Sunt oameni si oameni. Trag de timp? Arareori. Vorbesc limba de lemn? Sunt companii in Romania unde se vorbeste / scrie in engleza peste 90% din timp.

Nu mai vreau sa aud de ‘aia de la stat’ si ‘aia de la privat’, toti cu bubele lor dulci in imaginarul colectiv al ‘celorlalti’. Angajatii la stat – tihna, si cei de la privat – adrenalina? Ce tihna e sa incepi serviciul la 7 dimineata? Aceeasi cu a termina programul de lucru la 8 seara.

Eu sunt ceea ce sunt pentru ca, pe langa asa-zisa ‘tabula rasa’ cu care – cica! – ne nastem (concept demolat intre timp), mediul in care am trait si am lucrat m-au ajutat sa sesizez diferente, nuante, egalitati, specificitati. Sa imi dau seama ca nu exista nici o relatie superior-inferior intre:

– automatul de cafea versus ibricul de cafea de pe pervaz

– vestele moderne de blana versus jiletcile imblanite de la Oficiul de Cadastru

– ecusonul de acces uneori uitat la gat chiar si in metrou si cheia de la trezorerie.

Si alte, si alte.

Esti om oriunde. Daca esti. Poti face cinste pamantului pe care calci sau umbra degeaba.

Ziua. Noaptea. Hoti peste tot. Si ceilalti?

 

Ikigaiu’ tau care e?

E miercuri si telefonul imi bazaie mut. Cica o sa primesc un colet pe care-l asteptam. ‘Ce-oi mai fi comandat si-am uitat?’, imi zic, vinovata. Mai citesc o data. Aflu de unde e cadoul si-ncep sa freamat.

Ora 17.00, apare coletul. Sfasii, rup, despielitez de folie, rasfoiesc. Aleg una din ele, motiv suficient de puternic ca sa las masina la birou si sa plec cu metroul ca sa o amusinez putin si sa o patrund macar pret de 7 statii si 30 de pagini.

La inceput, ai zice ca e o carte nepericuloasa. User-friendly, cum se zice la corporatisti.  Incepe soft, usor, e saltareata si usoara ca o frisca naturala. Apoi incepe: tu ce fel de succes vrei sa ai? Comercial, social sau personal? Ai grija, ca nu poti avea nici macar doua din trei in acelasi timp!

img_0500

De ikigai ai auzit? E conceptul japonez al sensului personal. Ce te trezeste dimineata in afara mirosului multasteptat de cafea? Ce te ajuta sa te lupti cu durerea de spate de la statul pe scaun? Cand totul pare fara sens, ce te impinge inainte?

Ce e modestia cu adevarat? Intai ne ascundem, apoi ne scuzam si abia apoi acceptam – pe noi si pe ceilalti. Cum se cheama atunci cand ai o parere proasta atat despre tine, cat si despre celalalt?

Nu vreau sa ofer un spoiler alert, cartea a aparut acum 2 saptamani si merita toata atentia. Probabil ca te simti, citind-o, ca un rac pus in oala. Intai pare o baie calduta si, pana sa te prinzi ce se intampla, esti gata fiert!

img_0502

Nu va ganditi ca este una din acele carti americane superficiale in care totul este ‘Awesome!’, ‘Excellent!’ si, mai ales, ‘Fan-Ta-Stic!’, ca nu e cazul. Ca orice om care a invatat sa priveasca viata pozitiv, Neil Pasricha intai si-a vazut lumea scufundata, casnicia ducandu-se pe apa sambetei si prietenul cel mai bun luandu-si zilele.

In opozitie cu succesul umflat cu pompa, Pasricha ne aminteste de citatul pe care il citeste fiecare tenisman care joaca pe Wimbledon, chiar inainte sa iasa pe teren: ‘De-ntampini si Triumful si Dezastrul / Sa-i tratezi pe acesti impostori la fel.’ Nu i se face dreptate lui Kipling (caci al lui e necelebrul citat din celebra lui poezie ‘Daca’), dar ne reinvata sa gasim placerea bucuriilor simple. Nu ocoliti cartea asta daca aveti curajul sa va priviti in ochi si sa va intrebati pe unde v-ati ratacit ikigaiul.

Miercurea trecuta, telefonul mi-a bazait mut. Era curierul care voia sa-mi aduca in dar o oglinda.

img_0503

Daca vreti sa stiti mai mult despre Neil Pasricha (emigrant, desigur, dar nu in USA, ci in Canada, din mama namibiana si tata indian), va invit aici.

 

Care e prima reactie pe care o putem avea cand aflam ca un zoolog (si, mai rau, unul care isi castiga painea ca veterinar la Cambridge University) si-a permis sa scrie o carte intitulata „Varsta de mijloc. O istorie naturala”* despre – nu-i asa? – rasa superioara, Omul? Am pufni superior pe nas si am spune ca omu’ nu se pricepe decat sa vorbesca, in cel mai bun caz, despre cai. Oare? Ce ziceti despre veterinarul care isi incepe cartea asa: ‘Ce e varsta de mijloc? Daca intrebi un medic, iti va vorbi despre menopauza. Daca intrebi un sociolog, o sa iti spuna despre cuibul gol si despre toleranta fata de adolescenti. Daca vorbesti cu un economist, o sa iti arunce inapoi vorbe precum varful carierei profesionale, intoarcerea mamelor la serviciu si economisirea pentru pensie. Daca intrebi un prieten, o sa iti aminteasca despre momentul in care s-a privit in oglinda si si-a dat seama  ca incepe sa semene cu parintii sai. Dar oare vreunul din lucrurile astea defineste cu adevarat intervalul de varsta cuprinsa intre 40 si 60 de ani?’

Varsta de mijloc e acea perioada din viata noastra in care coexista evolutia si deteriorarea, ceea ce inseamna ca oamenii de varsta medie nu sunt nici cruciali pentru evolutie, asa cum sunt tinerii, si nici irelevanti pentru evolutie, asa cum sunt varstnicii. Da, e o incorectitudine politica, dar la ce te astepti de la un veterinar? 🙂

img_0494

De ce 8 mituri si nu magicul 10? Habar n-am. Sunt fapte, idei, ganduri, evidente si ipoteze pe care le-am adunat din carte (autorul nu a intentionat sa faca o astfel de lista si nici nu a facut-o 🙂 ), si am amestecat totul cu experienta celor 42 de ani ai mei.

1. Timpul trece mai repede cand esti mai ‘batran’. In tinerete, viata este ‘dilatata’ de atatea si atatea noi provocari, in vreme ce varsta de mijloc pare ca se prabuseste in fata ochilor nostri, dezbracata de orice experienta proaspata. Ati trecut de 40 de ani si va duceti in vacanta in acelasi loc? Don’t.

2. Oamenii de varsta medie sunt frustrati atunci cand nu pot controla lucrurile. Inainte sa va ganditi la exemple de persoane care manifesta exact acest gen de frustrare, sa ne gandim ca exista cel putin doua categorii de oameni: cei care si-au atins scopurile si care, privind inapoi, isi amintesc istorii afirmative, de succes din viata lor si, pe de alta parte cei care, vazandu-si visele, planurile si sperantele indepartandu-se, devin furiosi, frustrati si amari deoarece constientizeaza, in acelasi timp, ca posbilitatea de a schimba ceva se estompeaza si ea.

3. Oamenii trecuti de 40 de ani sunt mai conservatori din punct de vedere social si politic. ‘Creierul uman de varsta medie este cea mai puternica si flexibila masina de gandit din universul cunoscut.’, zic Bainbridge, constatare care, la prima vedere, nu e de natura sa contrazica acest al treilea mit. Pana la 40 de ani insa, experimentele majore au fost facute, parti-pris-urile politic testate, culoarea parului aleasa, partenerul stabilit etc. Pe de o parte, daca imi schimb concluziile la care am ajuns pana la varsta asta, inseamna ca nu recunosc valoarea tuturor experientelor si testelor anterioare; pe de alta parte, imi pierd reperele pe baza carora mi-am trait jumatate din viata. E mai greu sa convingi oamenii de peste 40 de ani ca merita sa arunce peste umar mare parte din bagajul care i-a adus teferi prin viata pana la aceasta varsta.

4. Dupa 40 de ani, viata sexuala scade in intensitate, frecventa si nivel al satisfactiei pe care o ofera partenerilor. Creierul este cel mai mare organ sexual al omului, se stie, iar sexul la o varsta matura e cea mai inalta forma de commitment, de angajament intre doi adulti. Creierul este, in cea mai mare parte, responsabil pentru mult-temuta disfunctie erectila. Etologia ne spune insa ca, departe de a fi vorba de o simpla scadere a performantei sau de o ‘lipsa de chef’, natura descurajeaza sexul (cu consecinta lui fireasca: procrearea) pentru a proteja o generatie de copii potential nascuta din parinti prea batrani si de a se asigura ca generatia de oameni trecuti de prima tinerete isi concentreaza toate fortele si toata atentia pe educarea si cresterea copiilor deja nascuti. Bainbridge spune chiar ca, dupa 40 de ani, viata sexuala se relaxeaza, pentru ca ‘O data ce sexul isi pierde rolul de a genera copii, tot ce-i mai ramane este umanitatea sa’.

img_0495

5. Intre 40-60 de ani, barbatii manifesta o criza a varstei de mijloc. Daca pornim de la biologie, cele mai apropiate rude biologice ale noastre – maimutele mari – sunt profund ne-monogame. Si cu toate astea: cati dintre primii zece barbati d 40 de ani casatoriti pe care ii cunoasteti si-au cumparat masina sport, au divortat si si-au luat o amanta cu 15 ani mai tanara? Aud? Exact, nici eu nu stiu prea multi.

6. Barbatii pot face copii pana la orice varsta. Da, femeile sunt intr-adevar cel mai afectate, insa, in pofida faptului ca mai multi barbati celebri au facut copii la varste inaintate (Chaplin la 73 de ani, tatal lui Julio Iglesias – la 89 de ani), sunt dovezi clare care spun ca boli precum Alzheimer, tulburarea bipolara sau epilepsia pot fi cauzate de paternitatea tarzie.

7. Sindromul cuibului gol este traumatizant pentru toate cuplurile. In epoca moderna, coexista doua etape de viata aproape opuse: pe de o parte, parinti care la 40 de ani se bucura de aparitia primului copil, iar de pe alta parte, la aceeasi varsta, alti parinti isi vad copiii post-adolescenti parasind casa parinteasca pentru a porni pe drumul propriu. Am scris mai mult despre acest subiect in revista Psychologies, aici: http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/ce-este-sindromul-cuibului-gol-2145167.

8. Dupa 40 de ani, viata e mai usoara: oamenii au copii, o casa, o cariera. Ei nu sunt inca batrani si bolnavi si se pot bucura de viata. Reversul medaliei poate fi insa si altul, cel mai adesea: ei sunt o ‘generatie-sandvis’ intre parinti bolnavi si adolescenti cu nevoi emotionale speciale, care trec printr-o perioada dificila.

in final, ramanem, insa, cu bucuria ca existam, ca am parcurs cu succes o jumatate de viata, cu teama ca dupa inca o jumatate nu vom mai fi, si cu intrebarea daca puteam sa traim altfel. Pentru Bainbridge, insa, concluzia, cu inima ceva mai usoara, este ca

‘Multi dintre noi inca mai vrem sa aratam ca Luke sau Leia, intr-un moment in care naturii nu-i mai pasa daca ajungem sa aratam ca Yoda.’

img_0496

_____________

Varsta de mijloc, pe scurt, dupa Bainbridge:

– a cincea si a sasea decada de viata

– un punct de echilibru intre ‘ceasul vietii’ si ‘ceasul mortii’

– un stadiu in viata omului cand rolul nostru se muta de la procreare si crestere la sustinere materiala si transmisie culturala

– cand corpul incepe sa arate mai putin indispensabil (redau si in engleza, pentru cat de savuros suna: ‘when the ‘soma’ really starts to look disposable.’)

– varsta la care oamenii sunt extraordinar de eficienti cu energia fizica pe care o consuma.

– cel mai inalt punct intelectual si cognitiv al celei mai inteligente fiinte din univers.

– perioada cand natura, semnificatia, valoarea si urgenta timpului perceput se schmba cu totul.

– balanta perfecta intre cognitie si emotie.

_____________

*David Bainbridge, ‘Middle Age. A Natural History.’, Portobello Books, 2012.

Lecție de wrestling

E ușor să-ți privești timpul în față.  Ia o foaie de hârtie și desenează repede trei cercuri. Apoi scrie pe ele T, P, V, in ce ordine vrei tu. Nu, nu te gândi prea mult, gândirea în exces omoară spontaneitatea. Unde e cercul cu T? În stânga? în dreapta? Jos? Sus? Mare? Mic?

În cabinetele de psihoterapie, jocul ăsta poate dura mult timp, însă acum, în lupta de azi cu timpul, când totul e comprimat şi pe repede-nainte, durează cât vrei tu. Haide, mai aruncă un ochi, îţi place cercul tău? Cum, care? Cel pe care ai scris T.

Unde îţi şade trecutul, acolo îţi va sta şi capul, s-ar fi scris în poveşti, dacă Ispirescu ar fi fost cât de puţin interesat de filosofie.

banco-de-tiempo

Da, adică la cercul ăla te vei gândi cel mai mult, în sfera aia a vieţii tale vei trăi cel mai mult cu mintea. Dacaă cercul T nu e la stânga, e nasol. Dacă e mai mare decât celelalte, e nasol. Dacă e mai sus, e nasol. Dacă acum te gândeşti doar la el, e nasol. Nu da vina pe lipsa talentului la desen, inconstientul nimănui nu ştie desena. E urât desenul, parcă ai vrea să-l mai faci o dată? Ghinion, nu se poate, de câte ori poţi să îţi iei viaţa de la capăt? Lasă-l aşa, neşters, nemăzgălit, şi încearcă să înţelegi unde e capul tău acum, în care dintre cercuri. Doare? ‘Cicatricele sunt dovezi că trecutul a fost real.’, spunea un călător*.

Mintea e în T? Nu trăieşti în prezent, tot ce era important s-a întâmplat cândva, demult, acum e totul o reluare, o poveste, un draft. Nu eşti fericit.

Mintea e în P? Poţi să te bucuri, esti mindful, cum ar spune unii, eşti centrat în tine, te valorizezi, ar constata alţii.

Mintea e în V? Alooo, viitorul e făcut dintr-o mulţime de azi-uri, aşa că nu mai visa! Tine minte:

‘Modul în care ne petrecem zilele este, desigur, modul în care ne petrecem viețile.’**

 

clepsidra

Eşti epuizat, ştiu. La fel am fost şi eu atunci când am decis pentru prima oară să fac wrestling cu timpul. Apoi, privindu-mi cercurile imperfecte, mi-am dat seama că, de fapt, mă lupt cu mine. Că timpul nu există, în afara clipei pe care o trăiesc acum. Că, în sfârşit, ‘chiar dacă timpul este real, a înțelege atât cu gândul, cât și cu sufletul că timpul nu este important reprezintă poarta către înțelepciune.’** 

Nu e important să desenezi cercuri perfecte. Viaţa nu e rotundă. Nu e nici măcar important să le colorezi frumos. Viaţa e, uneori, vintage, alb-negru, sau poate sepie. Din când în când, invită timpul la o partidă de wrestling. Şi abia atunci când îl arunci în corzi teatral, non-violent, şi el cade la pământ ameţit pentru o vreme, simte că timpul e ceea ce faci tu din el: trei cercuri imperfecte pe hârtie.

___________________________________

*Cătălin Vrabie, ‘Pierdut in Nepal şi Laddakh’, Editura Neverland, 2014.; **Annie Dillard în ‘Hygge. Arta daneză de a trăi bine’, Editura Publica, 2016.; ***Bertrand Russell.

Cam din orice loc poti sa vezi un apus sau un rasarit de soare. Pe mare, pe dupa blocuri, sau intr-o dimineata lenesa de duminica, acasa-n pijama…. sau in desert. Apusul in Sahara, o experienta indelung laudata, pe care n-am savurat-o atunci ca s-o inteleg mai pe urma. Sa inteleg ca, tot asa cum ‘beauty is in the eye of the beholder’, ce era mai important din acel apus nu se intampla acolo, departe, dupa dune ci aici, cu mine. In mine.

Ne asezam pe muchia ingusta de nisip rece, cu vantul din ce in ce mai hotarat zburatacindu-n parul. Si astept. Astept sa am parte de cea mai experienta din viata mea. Si soarele incepe sa se stinga usor. apoi apune. La inceput, sunt dezamagita, caci nu pricep cu ce e apusul asta mai fain decat ala de dupa blocurile din Pantelimon.Abia apoi inteleg.

3143222_large_visite_insolite_au_jardin_majorelle
Mi-e sete de repaos, zicea poetul. Cum care? Cel nepereche. Am parcurs 1700 de km prin Maroc in ceva mai putin de doua saptamani. Am mers de la ocean la desert si-napoi, am trecut muntii de doua ori, am schimbat temperaturile de iarna de la Ifrane cu clima varatica din Casablanca.

 Casablanca-Bucuresti, ianuarie 2017

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: