Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Cultura consecintei

Tu cum iti pedepsesti copilul? oh, stai, poate nu il pedepsesti…sau?

Reactia spontana e cel mai simplu mod de reactie. Ai facut – primesti. N-ai facut – primesti. O bomboana sau o palma, tot te alegi cu ceva pana la urma. Dar ce inveti din asta? Afli, de fapt, ca exista o legatura inefabila si absconsa intre o nota si o prajitura sau intre o farfurie nespalata si un film aleator de la TV. Si atunci intreb din nou: Ce Inveti din asta?

IMG_0629

Am crescut cu totii in mantra parintelui atotputernic, care poate sa iti taie portia de fericire, masurata in timp cu mingea afara, vorbit cu prietenii la telefon sau jucat jocul preferat doar pentru ca poate sau pentru ca are dreptul. Indiferent ce faceai rau, rezultatul era, mai mereu, deprivarea de ceva la care tineai. Evident, lucrul asta nu te face decat sa porti urmatorul dialog interior:

– Oare unde o fi pus….? Lasa ca-l gasesc eu!

– Lasa ca ma fac eu mare si atunci….

– Ce, crede ca daca mi-a luat tableta, o sa mai fac ceva? 

Si lacrimile. Oh, lacrimile! Aceste mici si crocodilesti perle, gata oricand sa se rostogoleasca pe obraz pentru o cauza buna, cu sau fara motiv.

Ce nu invatam insa din tot acest joc de putere este o relatia fireasca dintre cauza si efect, dintre fapta si consecinta. Pedeapsa pentru ce n-am facut si trebuia sa fac sa pentru ce am facut si nu trebuia decurg firesc din actiunea sau non-actiunea noastra este insasi consecinta, urmarea fireasca a actiunilor noastre. Felul in care ne pedepsim copiii insa e felul insusi in care noi am fost pedepsiti.

Poveste reala.

In 2008, eram un curs de dezvoltare personala la Londra. Regula pe toata durata cursului: fara cafea, ciocolata sau bauturi pe baza de cola. 20 de interdictii, acceptate pe semnatura de fiecare dintre noi. Dupa fiecare pauza si intre zile, o data adunati in plen (eram vreo 60 de oameni), venea intrebarea de la traineri: ‘Cine a calcat pe bec?’. Urmau, desigur, marturisirile voluntare si discutiile in grup.

IMG_0630

– Eu, zise Michael si se ridica rusinat. Am baut o cola.

– De ce?

– Pentru ca o comandasem.

– Si?

– Si mancarea pe care ai dat bani nu se arunca.

– Pentru ca…?

– Pentru ca ai dat bani pe ea.

– Si daca o lasi acolo?

– Nu ai voie sa nu termini ce ai in fata ta.

– De ce?

– Pentru ca altfel nu primesti desertul.

– Si daca nu primesti desertul?

– Primesti o palma.

– Cine zicea asta, cine facea asta?

– Mama mea, sopteste cu ochii in lacrimi uriasul de 40 de ani.

Toata lumea din sala isi priveste varful pantofilor. Nimeni nu vrea sa fie Michael, aproape toata lumea a fost candva (sau este) mama lui Michael.

Un copil care nu a inteles nimic. Un adult ale carui gesturi automate si de neinteles au radacini adanci. Un copil pe care arbitrariul pedepselor l-a facut sa nu intelega ce e o cauza, un efect, o consecinta sau doar o rezultanta fara noima a furiei unui parinte exasperat. Niciodata stimularea motivatiei extrinseci nu a reusit sa sa duca la construirea unei motivatii intrinseci sanatoase si durabile.

Pana la urma, atunci cand NOI INSINE nu facem ce trebuie, ne pedepseste cineva sau ne rusinam noi?

 

‘Priviti inapoi inspre anii de scoala. V-ati putea reaminti o poveste tulburatoare spusa de un profesor, poate cu umor sau emotie, care v-a ramas intiparita mult dupa ce lectiile ample despre diverse teorii, fapte si cifre au fost uitate…’

Asa se deschide cartea. Ce carte e conteaza mai putin acum. Ca madlena lui Proust insa, pasajul asta cumva banal m-a aruncat acum…cat sa fie?…30 de ani, la ora de geografie dintr-a sasea. 30 de ani? You, old lady 🙂

Ora o tinea diriga, pe numele dansei Zefir, un nume predestinat pentru materia pe care o preda, caci pe langa numele de vant, avea un prenume de cascada… Blanda, pedanta, cu aspect de fata batrana – in mintea mea de copil, e singurul mod in care mi-o pot aminti. Si sasaita, cu o voce care susura insidios si oarecum placut, chiar daca nu intotdeauna reusea sa-mi bage-n cap tot ce-si propusese.

In ora de care va spun, miza intelegerii noastre era miscarea de rotatie a Pamantului. Diriga vorbea si tot vorba, rotind aproape mecanic globul pamantesc de pe catedra. Se opreste cand primeste intrebarea din fundul salii:

– Dar de ce nu ametesc si cum stau in picioare oamenii atunci cand Pamantul se invarte?

IMG_0616

Ne-a privit scurt pe deasupra lentilelor mici si patrate:

– Voi credeti ca daca pe globul asta pe care-l am eu aici pun o furnica si invart tare, ea sesiseaza? Furnica nu se-si-zea-za, se insinueaza vocea dulce si sasaita ca a sarpelui Kaa. E prea mica in raport cu marimea Pamantului ca sa isi dea seama. Tot asa si oamenii.

Se uita inca o data la noi, triumfatoare. Prin fata ochilor mesmerizati se perinda globuri pamantesti cu furnici invartite besmetic de o profa cu voce hipnotica. Si oameni chiauni si nestiutori in fata unui demiurg care se distreaza dupa bunul lui plac. Oameni care nu se-si-zea-za ce se intampla cu vietile lor.

Cat de des uitam ce furnici suntem si cum uneori nu ne dam seama de cat de multe lucruri – rotatii, revolutii – se intampla in jurul nostru!

‘Priviti inapoi inspre anii de scoala. V-ati putea reaminti o poveste tulburatoare spusa de un profesor, poate cu umor sau emotie, care v-a ramas intiparita mult dupa ce lectiile ample despre diverse teorii, fapte si cifre au fost uitate…’

Tu ce poveste ti-ai amintit?

De fapt, mai era un cuvant in titlu. Un cuvant mare cat un ocean, un verb al carui sens rastoarna munti si schimba semnificatii. Dar n-a mai incaput. Asa cum nu incape uneori nici in viata, si propozitiile ies stalcite si se schimba destine.

Verbul ala este ‘a putea’, iar titlul devine: Ca sa poti sa uiti, trebuie sa-ti amintesti. Eee, altceva, asa-i?

Dam la spate amintiri, intamplari, stanjeneli, tristeti, plansuri, goliciuni, jigniri. ‘Nu mai vreau sa-mi amintesc’, spunem. ‘Dau la spate, merg mai departe’, mai zicem. Dar uitam?

Ca sa pot sa merg mai departe, intai trebuie sa imi amintesc, apoi sa inteleg, iar apoi sa accept. Nu exista scurtaturi aici, cum nu poti sa spui ca, pentru a iesi pe strada, intai te imbraci si apoi te speli. Ah da, uneori mai merge sa iti pui suba si apoi, sub greutatea ei, sa-ti schimbi papucii cu ghetele. Dar acest mic siretlic nu e de folos aici.

Hai sa le luam pe rand.

IMG_0613

1. Sa-mi amintesc. Spre deosebire de computere, memoria noastra are suflet si tot ce isi aminteste e pictat emotional. Memoria unui lucru este un amestec de fapte petrecute si sentimente fata de cele de intamplate, fata de mine in fapte, fata de altii alaturi de mine. Reamintirea sterge asperitatile, inmoaie teama si infrumuseteaza lucrurile. Sau, dimpotriva: ingrozeste, urateste, hiperbolizeaza. Sa-mi amintesc inseamna sa retraiesc, de fiecare data altfel decat atunci cand s-a intamplat.

2. Sa inteleg. De ce am reactionat asa? De ce nu am spus…. de ce nu am facut…? Ce-mi spune despre mine faptul ca m-am purtat intr-un anume fel? Dar despre ceilalti? Ce am invatat de aici? Daca nu pot invata ceva fie chiar si din cea mai urata intamplare, nu am sa pot sa o uit sau sa o inteleg niciodata. Cu ce sunt mai bun acum, chiar daca am trecut prin rau?

3. Sa accept. Daca suntem in general de acord ca, uneori, curiozitatea poate omori pisica, nu mai suntem la fel de convinsi de lucrul asta atunci cand vine vorba de oameni. imi pun intrebari, vreau sa aflu, vreau sa imi pastrez iluzia ca sunt o fiinta atat de rationala, incat tot ce fac si spun se aseaza la locul lui, ca un Tetris uman. Ca sa pot sa asez un fapt la locul lui, trebuie sa simt ca sunt altfel datorita lui; nu mai bun, nu mai rau…doar altfel. Asta inseamna sa accept, si apoi ii dau drumul din brate ca sa se aseze peste caramizile trecutului.

Reamintirea nu e maimutareala, e o reconstituire infidela a unei realitati careia nu-i gasim locul. A-mi accepta amintirile nu inseamna sa ma impac cu un fapt agasant din trecut, ci sa inteleg si sa asez la locul lui imaginea mea personala asupra unui fapt petrecut.

Ah, v-am spus cat de important e verbul acela mic? Caci putem, cu totii putem sa intelegem ca sa acceptam, si apoi sa uitam. Ca sa pot sa uit, trebuie intai sa-mi reamintesc.

Episodul al doilea este despre lucrurile frumoase si calde legate de prima mea intalnire cu China, o tara atat de veche incat e aproape hilar ca am inceput sa o cunosc dinspre prezent inspre trecut, precum un CV scris dupa reguli. E o descoperire care lasa in urma ghearele de pui cu sos alb de la cina pentru o intalnire mai profunda cu oamenii.

E 9 dimineata si fac taiji in parc cu un maestru chinez de kung fu, asa cum mi-am dorit de mult timp.
– Yin si yang dovedesc faptul ca, daca oamenii rai nu ar exista, oamenii buni nu mai au nici un sens. Firecare gest din taiji vine sa ne spuna, mereu si mereu, acelasi lucru: fata-spate, intins-adunat, relaxat-incordat. In fiecare moment, suntem in ambele stari, mereu alb si negru, niciodata gri.

IMG_1519

Ma intind, ma adun, ma incordez, ma destind, ma cunosc. Dansul mainilor si picioarelor nu sunt decat o alta stare de flux. Ca meditatia. Ca somnul. Ca respiratia.

Mi-e foame.

Dim-sun e masa de duminica a chinezilor. Mai mult dulce decat sarata, ca sa tina oamenii fericiti (yes!, asta e spusa de Li). Dim ‘dimanche’ si sun ‘Sunday’?, il intreb. Nu intelege. Nici eu nu pricep cum se aseaza cuvintele astea la locul potrivit. In fata restaurantului e coada, cupluri asteapta rabdatoare sa isi ia portia duminicala de fericire si sa isi sature stomacele. Fiecare cu ghearele lui.

A mea e ca plec din tara asta cu imaginea soselelor suspendate si a padurii de zgarie-nori. Pastrez intr-un colt de ochi Splendid China care, oricat de comercial ar fi, este locul in care m-am simtit cel mai aproape de China asa cum am citit despre ea: traditie, culoare, kitsch, prea multe culori, sunete, lumini, naivitate si candoare. Am realizat ca, desi nu fac asta niciodata, zilele astea am cautat constient un spatiu ‘european’ in care sa ma pun la adapost de imensitatea orasului acestor oameni mici la stat si am descoperit OCT Loft. Da, OCT – Overseas China Town – este o corporatie ca oricare alta, care detine, pe langa hoteluri de cinci stele, toate parcurile tematice din oras (Splendid China, China Folk Village, Window of the World, o statie de metrou si alte asemenea neimportante acareturi), o zona fost-industriala-fost-dezafectata care gazduieste toti artistii alternativi ai Chinei si nu numai intr-un cvartal nu prea mare, pe numele lui OCT Loft, in care regasesti parfum de oras european cu stradute comprehensibile, tarabe cu obiecte de arta alternativa la preturi maricele si multe restaurante si concept bars. In prima zi, m-am refugiat la Lu Patisserie (sic!) si am ascultat-o pe Edith Piaf in timp ce am luat un shot de cafea. Dupa doua zile, m-am intors acolo sa respir locul si sa mai vad oameni.

IMG_1464

Desi nu pot vorbi cu noi, in schimb striga-n telefoane, majoritatea oamenilor iti zambesc din plin, la fel precum cele doua maini-ofranda intinse atunci cand iti ofera ceva. Sunt deschisi si buni si ah, cat de diferiti! Complet departe de ‘portretul-robot’ al chinezului tipic pe care ni-l imaginam noi. La fel ca Window of The World, care probabil mimeaza stangaci Lumea asta mare – am vazut in zborul masinii un Tour Eiffel cu jumatate din inaltimea celui original si niste case olandeze in marime naturala -, Shenzen este o miniatura a ceea ce se vrea a fi China: prima putere economica a lumii peste 10 ani. Tara care l-a dat pe Lao Tze, care a adoptat in masa budismul si care a inventat hartia si medicina acum isi rescrie din temelii istoria invartejita. Cu oamenii pe care ii are, cu ambitia de care dau dovada si cu disciplina pe care am vazut-o la tot pasul, viitorul suna extrem de credibil.

Undeva deasupra Mongoliei, 9 martie 2017

(in-flight wifi courtesy of KLM)

– Stii sa inoti?, isi intrebau fetele, acum nu mai departe de 40 de ani, logodnicii. Era bine daca stiai, pentru ca, pe langa promisiunea unui mariaj cu o tanara fermecatoare, primeai la pachet si ‘sansa’ de a dovedi ca poti sa treci inot cei cinci kilometri care despart China de Hong Kong si de a munci intr-un loc mult mai dezvoltat si care te platea pe masura.

Asa ne povesteste Li (el insista sa-si spuna Lee, si ne tot repeta pe litere, ca sa ne intre bine in cap), pe cand ne indreptam spre lectia de taiji (tot fonetic :)) in parc. Repeta totul de 2-3 ori si isi incheie fiecare propozitie cu ‘Yes!’, marca unui pozitivism incurabil si fara fond.

Acum 37 de ani, aici era un sat de pescari care se uitau cu jind inspre Hong Kong. Deng Xiaoping, dupa ce-si termina studiile in Franta, decide c-a venit timpul sa isi deschida tara catre binefacerile capitalismului. Inventeaza, asadar, un oras nou, o zona economica protejata de comunism si deschisa catre lume prin Marea Chinei de Sud. Acest oras este astazi Shenzen: 10 milioane de locuitori, sute de zgarie-nori, zeci de bulevarde cu benzi multe si late, distante uriase intre statiile de metrou, sosele suspendate.

Un oras fara istorie, un oras mai tanar decat mine si care poa’ sa-mi spuna ‘tanti’, un oras a carui singura legatura cu marea cultura si civilizatie chineza o reprezinta Splendid China, un parc urias in care sunt reproduse, la scara naturala sau in miniatura, toate jaloanele culturale si simbolurile istorice ale Mamei China. Un oras departe de ‘marea fabrica’ ghetoista in care oamenii lucreaza mult si sunt platiti prost, un oras in care salariul mediu lunar este 1200 USD. Un oras insa in care nu am putut sa ma inteleg cu oamenii in nici o limba. Nu stii mandarina? Poti sa mori atunci, caci shenzenienii, locuitorii acestei planete, veniti din toate colturile Chinei si, deci, nevorbind cantoneza, limba din Canton (Guangdong), unde se afla Shenzenul, nu stiu vorbi nimic altceva, in pofida ‘americanismului’ care tipa din fiecare cladire. Aseara, mi-am dorit enorm un castronel de orez care sa mai stinga din gusturile excesive ale tuturor bazaconiilor pe care ti le pun pe farfurie, insa am renuntat pentru ca atat am tipat cu speranta la chelnerul care stia o bruma brumei de engleza, eu ‘rice’ si el ‘ice’, incat am lasat-o balta. Intre timp, pe platourile de pe masa rotativa s-au perindat: urechei carnoase 🙂 de porc cu sos de ierburi, crustacee uriase pe care nu le puteai ‘opera’ sub nici o forma cu betisoarele de bambus, un peste intreg nedesfacut (idem), o rata taiata marunt cu oase cu tot etc. etc., si multe zemuri picante de provenienta incerta. O, nu, mancarea chinezeasca din Europa NU este mancare chinezeasca. Niciodata.

Un oras in care, in ciuda micimii oamenilor lui – eu pentru ei sunt XXL, drept pentru care nu am gasit mai nimic de imbracat -, totul este supradimensionat: cladiri, strazi, bulevarde, statii de metrou, distante. Si obsedati de gadgeturi, caci sunt foarte mandri de cea mai mare piata de electronice din China: un bulevard atat de impresionant prin dimensiunile sale, incat face sa paleasca toate Champs Elysées-urile lumii. Vorbesc la telefon tare si mult, cu telefonul dat pe speaker si fara casti, iar in metrou butoneaza frenetic pe niste tastaturi europene (!) din care ies caracter chinezesti (!!). Desi majoritatea telefoanelor sunt ultimul racnet, sa nu ne lasam totusi impresionati: cele mai multe nu functioneaza decat in China, mai ales ca sunt 2G si 3G, dar nu mai mult.

– Battery, battery, battery here!, tipa dupa noi functionarul de la aeroport.

– Ce zici, omule?

– Battery, charger, power bank, leave here, da el nervos din maini catre noi.

– Nu am, nu am, lasa-ma!

Niste ciudate suntem, cum sa calatorim fara asa ceva?

Un oras care te astepti sa dispara dintr-odata, tot asa cum a aparut, in iz de peste si prins in navodul propriei lui fantasme cu miros de capitalism comunist si de baterii incinse.

– Stii sa inoti? Intrebarea asta era o adevarata proba de foc, pentru ca fata nu isi astepta logodnicul mai mult de un an sa revina din Hong Kong, caci are o viata de trait in micul sat de pescari. Sa inoti doua ore nu era chiar treaba usoara si marea facea multe victime, astfel incat, dupa un an, valabilitatea intrebarii expira, iar fata se logodea cu un alt bun inotator, ne spune Li, incantat de umorul lui englezesc. Yes!

Shenzen, Guangdong, China

8 martie 2017

(Va urma)

Tihna si adrenalina

Ultimele saptamani au fost marcate de ‘noi’ si ‘voi’ de ‘(votati) noaptea, ca hotii’ vs ‘(dormiti) ziua, ca hotii’, de Piata Victoriei vs Palatul Cotroceni, de Premier vs Presedinte si, in general, despre orice alb care poate fi opus oricarui negru. Si daca despre semiotica din spatiul public mai am ceva (mai mult) habar, despre politica nu, si cu atat mai putin despre subtilitatile legislative pe care, in democratie, toata lumea pare sa le priceapa imediat.

img_0507

Astazi vreau sa vorbesc despre o alta opozitie, si ea vehiculata cu mult succes si cu tot atatea spume de la inceputul anului pe la tarisoara. E vorba despre eterna opozitie dintre angajatul la stat si cel de multinationala. Ca orice etichetare mentala care este o scurtatura nefericita catre caricatura, aceste ‘tipuri ideale’ care nu exista ca atare tind sa devina si ele niste papusi proaste si fara corespondent in realitate.

E lucru stiut, in manipulare cel mai bine se lucreaza cu stereotipuri si prejudecati, ca sa se starneasca si sa se trezeasca din adormire balaurul cu septe capete al inconstientului colectiv, al lui ‘alter’ ca un tap ispasitor care poarta in spate toate vinele unei societati bolnave dar machiata si boita ca sa-i ascunda varsta si paloarea.

La finalul lui 1997, proaspat absolventa de sociologie si cu deja 4 ani de lucru in spate in domeniul pentru care ma pregateam, am avut un sentiment cum ca ‘marketingul ar fi frivol’ si ca vreau sa fac ceva mai angajat social. D-ale tineretii… In urmatorii doi ani, munca in paralel la ONG si la Partidul Democrat (unde nimeni, niciodata nu a vrut sa ma converteasca sau sa ma faca membru de partid cu de-a sila) mi-a aratat ca fiecare loc e nobil in sine, atata vreme cat te mana idealul corect, si ca nici politica, nici programele sociale cu finantare straina nu sunt mai putin frivole decat o cercetare de piata bine facuta. Munceam putin? Nu. Eram mai fraiera? Nicidecum. Nu-mi gasisem altceva? Da’ de unde!

img_0506

Urmatorii trei ani m-au gasit consilier guvernamental la departamentul de comunicare. In polarizanta piata a Victoriei, desigur. Eram angajat la stat cu acte in regula, semnam condica si gestionam, impreuna cu altii, relatiile cu poporul. Am citit multe poezii, am plans la multe povesti triste, am vazut multe taieturi de ziare, indignari, oftaturi si reclamatii in miile de scrisori de la cetateni ca mine si ca tine adresate unui soi de deus otiosus, Guvernul Romaniei. O data pe saptamana, la intrarea dinspre strada Paris, vorbeam cu alti oameni: tristi, veseli, prosti, destepti, unii cucu’ la scufita, altii profund nedreptatiti de un sistem stramb sau doar de o conjunctura nepotrivita.

Munceam la stat. Cinci zile pe saptamana, mergeam seara la cursuri la master. De doua ori pe saptamana, plecam de la master sa imi finalizez cursurile de limba la Institutul Francez. Munceam la stat. Munceam.

– Ah, astia de la corporatie! Vin la 10, isi beau cafeaua pana la 11, apoi se apuca si ei de treaba, si nu muncesc bine ca pac! a si venit pranzul si ies cate o ora. Si uite-asa trece ziua, si iau salariile alea babane…

Nu-i asa. De 15 ani, muncesc in sistemul privat. La oricare dintre companiile unde am lucrat ma duce gandul, nicaieri nu se freca menta. Oamenii lucreaza, de multe ori la cateva (multe) proiecte in paralel. Beau cafeaua impreuna si mananca impreuna, cel mai des vorbind de munca lor. Sunt superficiali? Sunt oameni si oameni. Trag de timp? Arareori. Vorbesc limba de lemn? Sunt companii in Romania unde se vorbeste / scrie in engleza peste 90% din timp.

Nu mai vreau sa aud de ‘aia de la stat’ si ‘aia de la privat’, toti cu bubele lor dulci in imaginarul colectiv al ‘celorlalti’. Angajatii la stat – tihna, si cei de la privat – adrenalina? Ce tihna e sa incepi serviciul la 7 dimineata? Aceeasi cu a termina programul de lucru la 8 seara.

Eu sunt ceea ce sunt pentru ca, pe langa asa-zisa ‘tabula rasa’ cu care – cica! – ne nastem (concept demolat intre timp), mediul in care am trait si am lucrat m-au ajutat sa sesizez diferente, nuante, egalitati, specificitati. Sa imi dau seama ca nu exista nici o relatie superior-inferior intre:

– automatul de cafea versus ibricul de cafea de pe pervaz

– vestele moderne de blana versus jiletcile imblanite de la Oficiul de Cadastru

– ecusonul de acces uneori uitat la gat chiar si in metrou si cheia de la trezorerie.

Si alte, si alte.

Esti om oriunde. Daca esti. Poti face cinste pamantului pe care calci sau umbra degeaba.

Ziua. Noaptea. Hoti peste tot. Si ceilalti?

 

Ikigaiu’ tau care e?

E miercuri si telefonul imi bazaie mut. Cica o sa primesc un colet pe care-l asteptam. ‘Ce-oi mai fi comandat si-am uitat?’, imi zic, vinovata. Mai citesc o data. Aflu de unde e cadoul si-ncep sa freamat.

Ora 17.00, apare coletul. Sfasii, rup, despielitez de folie, rasfoiesc. Aleg una din ele, motiv suficient de puternic ca sa las masina la birou si sa plec cu metroul ca sa o amusinez putin si sa o patrund macar pret de 7 statii si 30 de pagini.

La inceput, ai zice ca e o carte nepericuloasa. User-friendly, cum se zice la corporatisti.  Incepe soft, usor, e saltareata si usoara ca o frisca naturala. Apoi incepe: tu ce fel de succes vrei sa ai? Comercial, social sau personal? Ai grija, ca nu poti avea nici macar doua din trei in acelasi timp!

img_0500

De ikigai ai auzit? E conceptul japonez al sensului personal. Ce te trezeste dimineata in afara mirosului multasteptat de cafea? Ce te ajuta sa te lupti cu durerea de spate de la statul pe scaun? Cand totul pare fara sens, ce te impinge inainte?

Ce e modestia cu adevarat? Intai ne ascundem, apoi ne scuzam si abia apoi acceptam – pe noi si pe ceilalti. Cum se cheama atunci cand ai o parere proasta atat despre tine, cat si despre celalalt?

Nu vreau sa ofer un spoiler alert, cartea a aparut acum 2 saptamani si merita toata atentia. Probabil ca te simti, citind-o, ca un rac pus in oala. Intai pare o baie calduta si, pana sa te prinzi ce se intampla, esti gata fiert!

img_0502

Nu va ganditi ca este una din acele carti americane superficiale in care totul este ‘Awesome!’, ‘Excellent!’ si, mai ales, ‘Fan-Ta-Stic!’, ca nu e cazul. Ca orice om care a invatat sa priveasca viata pozitiv, Neil Pasricha intai si-a vazut lumea scufundata, casnicia ducandu-se pe apa sambetei si prietenul cel mai bun luandu-si zilele.

In opozitie cu succesul umflat cu pompa, Pasricha ne aminteste de citatul pe care il citeste fiecare tenisman care joaca pe Wimbledon, chiar inainte sa iasa pe teren: ‘De-ntampini si Triumful si Dezastrul / Sa-i tratezi pe acesti impostori la fel.’ Nu i se face dreptate lui Kipling (caci al lui e necelebrul citat din celebra lui poezie ‘Daca’), dar ne reinvata sa gasim placerea bucuriilor simple. Nu ocoliti cartea asta daca aveti curajul sa va priviti in ochi si sa va intrebati pe unde v-ati ratacit ikigaiul.

Miercurea trecuta, telefonul mi-a bazait mut. Era curierul care voia sa-mi aduca in dar o oglinda.

img_0503

Daca vreti sa stiti mai mult despre Neil Pasricha (emigrant, desigur, dar nu in USA, ci in Canada, din mama namibiana si tata indian), va invit aici.

 

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: