Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Posts tagged ‘Copenhaga’

Danemarca (2). Fericirea la danezi

Se cheamă bleisure. Sună ca o rană, dar nu e decât un alt fel de a planifica o călătorie de business în aşa fel încât să mă întorc mai bogată vizual şi sufleteşte.

Aşa a fost şi cu Copenhaga, oraş de care m-am îndrăgostit şi unde cu siguranţă voi reveni.

*

La puţin peste 50 de kilometri de Copenhaga, se înalţă falnic Kronborg (literal, ‘castelul coroanei’) sau, în varianta lui romanţată, Elsinore. Castelul lui Hamlet adică. La minus 5 grade şi pe un vânt năprasnic, când am ajuns acolo, e drept că putea să fie orice.

‘Frederick şi Christian, Christian şi Frederick, familia noastra regală, deşi una din cele mai vechi monarhii, de prin anul 900, era rău în pană de inspiraţie când venea vorba să îşi boteze copiii. Acum o avem pe Margaret, dar când va preda succesiunea, cine o va prelua? Desigur, fiul ei, Frederick! hahaha!’, face Heda, conspirativ. ‘Deci cum ar fi putut să nu profite de ocazia de a deveni celebri cu Hamlet?’, râde ea caustic. De fapt, îl chema Amleth şi era de la alt castel, dar istoria asta e, de obicei, tăcere.

Casele se înşiruie fugar pe marginea drumului. Frumoase, cu bun gust, elegante. Ce ziceaţi, nordicii nu au inspiraţie şi nu sunt creativi? Bine, dar rămâne cum am spus.

De cealaltă parte a drumului, marea îngheţată şi, doar puţin mai departe, pe celălalt mal, Suedia. Eternul frenemy (friend & enemy), probabil principalul responsabil pentru faptul că Danemarca are acum doar puţin peste 5 milioane de locuitori şi un teritoriu de 10000 de insule (fara a număra Groenlanda şi Insulele Feroe), din care doar 70 sunt locuite. Cu toate astea, deşi Danemarca aparţine celei mai mici ţări scandinave, coroana daneza e cea mai puternică faţă de euro dintre ţările nordice.

– Is it perfect?, intreaba chelnerul. Ha!. nici nu trebuie să fie, unde ţi-e spiritul hygge?, îmi vine să-l întreb. Sau lagom, al prietenilor suedezi. Nici prea mult, nici prea puţin, nici prea interns, nici prea fad, nici prea tare, nici prea incet, nici prea cald, nici prea rece…

Oamenii sunt fericiţi. Par fericiţi, cel puţin, şi legaţi de o solidaritate şi de o încredere pe care cu greu le pot transporta în contextul de acasă. La Ny Carlsberg Glyptotek, o imensă galerie de artă ale cărei baze au fost puse de fiul fondatorului Carslberg, oamenii aşteaptă deschiderea galeriei, la ora 11.00, într-un viscol crâncen. Nimeni nu comentează, nimeni nu bombăne, nimeni nu bate în geamuri că ‘Nu vedeţi, dom’ne, că ninge, nu puteţi să deschideţi şi voi mai devreme?’. Înăuntru, la garderobă, un anunţ deasupra micilor cabine -vestiar avertiza că ne lăsăm hainele pe umeraşe pe riscul nostru. Nu am văzut pe nimeni să îşi îndese haina în cabină, de teamă să nu îi fie furată. Am lăsat-o şi eu afară, şi nu o dată. Singurul lucru care s-a întâmplat cu ea este că am găsit-o uscată 🙂

Probabil că nici hygge, nici lagm, nu s-ar fi putut naşte în sudul Europei. Un amestec de climă cu un secularism în care mersul la biserică (foarte rar) este invers proporţional cu numărul de ori pe zi în care bat clopotele (cam tot atât de des cât cântă muezinul…!), cu o moderaţie ascetică şi o discreţie care se învaţă fac din ţările nordice nu numai locul de pe pământ unde oamenii sunt fericiţi şi mulţumiţi cu sine, ci şi o societate echilibrată într-o lume a excesului şi accentului exagerat pe performanţă. Asta nu înseamnă un dolce far niente sau un laissez faire prost înţeles. Ci doar un moment din multe de uimire şi încântare pe care le-am avut timp preţ de-o săptămână. Ultimul când, în viscol, înfofolită bine şi protejându-mă de vânt şi de lapoviţă sub umbrelă, nu am realizat că stăteam ca … în mijlocul unei piste de biciclete pe stradă, iar un biciclist se oprise lângă mine şi aştepta răbdător să mă dau la o parte. Ah, şi un ultim lucru – pistele de biciclişti nu sunt delimitate de trotuarele pentru pietoni de broduri groase de neam-prost, ci doar de un alt model al carosabilului şi de o bordură de 10-15 cm. Şi da, la semafor bicicliştii devin pietoni, aşa cum scrie la carte…

N-am avut timp de niciun castel în afara lui Rosenborg, duminică. Au rămas atât de multe: Amalienborg (unde am ajuns exact când se schimba garda la palat), Fredericksberg, Frederiksberg, Christiansborg, Rosensborg, Fredensborg…

 

(mai multe fotografii aici).

 

Danemarca (1). Christiania sau iluzia libertăţii

Am plecat cu multă teamă. Sufletul meu de sudistă a Europei, başca îndrăgostită de India, respinsă de mulţi pentru (prea) mult haos şi (prea) multă culoare, era intimidat de nordul rece şi luteran.

Danemarca însă apelează la latura mea disciplinată, ordonată, discretă şi tăcută fără să mă simt încorsetată. Bine primită dar suficient de trecută cu vederea încât să mă pot bucura în voie de ce văd, de ce simt.

Astăzi – Christiania, un loc pe care am vrut să îl văd încă de când am citit prima dată despre el. O enclavă anti-socială şi idealistă, apărută la începutul anilor ’70, prin ‘ocuparea’ treptată a cazarmei din Christianshavn a celor care se considerau incapabili să se adapteze îngrădirilor societăţii contemporane. Toţi hipioţii, persoanele fără adăpost, artiştii, tinerii rebeli, au invadat dormitoarele şi magaziile fostei cazarme.

1_intrare Chr2_Chr10_Chr selfiexx_exit Chr

Da, opusul cladirilor austere şi masive au fost micile căsuţe, unele dărăpănate, pictate cu o bogăţie de culori. Oraşul de beton şi apă a fost înlocuit de un orăşel vesel, colorat, plin de verdeaţă şi de libertate. Jacob Ludvigsen, adeptul mişcării anarhiste Provo, omul care a lansat provocarea creării Oraşului Liber Christiania, s-ar mira astăzi. Foştii hipioţi continuă să fumeze marijuana şi canabis la liber pe străzi (pe strada principală – Pusher – miroase serios a chestii grele, iar fotografiatul e interzis) , însă îşi plimbă nepoţii şi câinii, taie lemnele, sapă grădina şi dau mâncare raţelor de pe lac.
Oraşul este guvernat colectiv şi, deşi pornit dintr-o mişcare anarhistă, acum are propriile reguli: fără arme, fără droguri grele, cu taxe plătite către primăria oraşului Copenhaga, cu şcoală, grădiniţă, poştă, magazine, cu steag (trei cerculeţe galbene pe fond roşu, reprezentând cele 3 puncte de pe i-urile din Christiania) şi propria monedă.

Între Utopia lui Morus şi Christiania lui Ludvigsen nu e, probabil, decât o diferenţă de nuanţă. Prin setea de a fi diferit de celălalt, ajungem, de fapt, să îi semănăm.

Deşi nu era deloc pustiu când am ajuns, în pofida zăpezii şi a gradelor negative de afară, Christiania mi s-a părut o joacă de copii. Unele case sunt maimuţărite de desene, altele îmfrumuseţate, însă all in all nu le poţi lua în serios. Pare o joacă de oameni mari, o casă de păpuşi în care se încăpăţânează să locuiască bunici…

(mai multe poze aici)

Kobenhavn, 3 martie 2018

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: