Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura

Archive for the ‘Italia’ Category

În inima Toscanei

(albumul şi comentariile integrale sunt aici)

24 august, Livorno

‘Aaa, ajungeti dupa ora 9 seara, nu putem sa ne vedem azi, eu trebuie sa dorm, intelegeti?? Am lucrat toata ziua!!’, se agita pe Whatsapp Paolo, airbnb-istul din Livorno. ‘Pun cheia de la intrarea in imobil pe o muchie iesita in afara a stalpului din fata usii de la intrare in cladire, urcati la etajul 2 si acolo veti vedea ca una dintre usi are un covoras verde de sters picioarele, in forma de inimioara si acolo, sub el, gasiti si cheia de la usa casei, capisci?’, mai zice, in timp ce noi inca ne aflam in avionul care abia ce aterizase in Florenta la 6 seara si inca mai rula pe pista. ‘Bine, bine, stai fara grija, ne descurcam.’
Seara tarziu, pe la 12, se zbate ceva la parter. ‘Du-te tu, ba du-te tu, ce naiba o fi, o fi venit totusi baiatul asta, parca dormea samd.’ Intr-un vas ignorat pana atunci, o frumusete de testoasa cat palma se trezise din somn. Ii scriu zapacitului: ‘Aloo, ai uitat sa ne spui ca trebuie sa avem grija de Donatello!’ ‘Ah si, certo, am uitat, mi scusi, sa ii dati zece peleti mici pe zi sa manance si sa ii schimbati apa din bazin duminica.’
Well, anul trecut am ales airbnb cu pisica la Lyon pentru ca asa am vrut noi. La Paolo, in casa plina de opere de arta si carti de filosofie, in seara asta, dupa 18 km prin soarele-n cruce, am facut flotari sa-l aducem la ganduri mai bune pe testosul care, in lipsa noastra, se refugiase sub biblioteca. In rest, Livorno, oras italienesc mic si nu prea, cochet si fara fitze, isi desfasoara surprizele, inclusiv ca ajungem sa ne comandam, fara sa vorbim, acelasi fel de mancare. Inca 12 zile, inca 10 orase, ce va urma?

25-27 august, Lucca şi Pisa

Unele orase ti se cuibaresc in suflet nu atunci cand stai la coada cu orele sa intri la… sau pret de 400 de catralioane de trepte sa te urci in…, ci atunci cand mergi la pas prin locuri unde nu e mai nimeni. astazi, la Pisa, unde langa un ‘super minimarket’ era un ‘mini supermarket’, unde o cutie postala era ‘chiuso per ferie’, adica in concediu 🙂, unde ‘la gentile clientela’ era informata ca magazinul e in vacanta, unde timpul sta pe loc si culori de miere ti se preling pe umeri. unde, la Camposanto, un om a migalit minute bune, in genunchi, pe o hartie milimetrica un desen ascuns in dalele modelate si apoi a plecat, modest, cu plasa in mana si barba in genunchi, sa duca desenul mai departe. caci si noi, maine, pe alte drumuri vom fi..

28 august, Cinque Terre (Levanto, Manarola, Vernazza, Monterosso al Mare, Corniglia, Riomaggiore)

– Ai gust sarat.
– Dar tu! Zici ca ma pup cu Marea Neagra.
O data cu sarea, mi-a iesit prin piele si multa rusine.
***
Oggi. Doua milioane jumate de oameni. Atatia ajung in fiecare an in Cinque Terre, manati de promisiunea unor imagini pe care nu le vor vedea niciodata, caci sunt luate fie de pe vase, din larg, fie de pe vreun colt de stanca imposibila. 
Azi m-am simtit pentru prima oara in plus intr-un loc, si nelamine-acasa. Azi mi-a fost rusine ca sunt turist, vazand babe respectabile si octogenare dormind in balcoanele lor micute si inflorite de pe strazile minuscule din satele lor de 1500 de locuitori, balcoane pe langa care trec, la nici un metru uneori, zeci de mii de voyeuri in fiecare zi.
In fiecare din cele 5 orasele sosesc trenuri la fiecare zece minute si din ele se varsa un fluviu uman naclait si insolat, ca o rama mare, sleioasa, colorata si cu picioare multe si goale.
Unde am facut poze, se putea respira. Unde nu am facut, nu se putea ajunge in buzunarul rucsacului, la telefon.
Refugiul? Levanto, al saselea din cele ‘cinci pamanturi’, cucerit de mult mai putina lume. Deocamdata.
Ma bucur ca nu am reusit sa localizez pozele la ‘Cinque Terre’, caci Cinque Terre nu exista. Exista doar cinci sate de pe coasta Liguriei care acum 15 ani nu au vrut sa fie celebre, numai ca nu le-a intrebat nimeni ce parere au.
***
Mai multe detalii despre dimensiunea ‘dezastrului’ si variante alternative aici: http://www.telegraph.co.uk/…/the-best-alternatives-to-the-…/

29 august, Livorno din nou

O carte, o plaja, o sedinta de photoshooting, terazza Mascagni si un bar unde nu bei nimic (‘un bicchiere di niente’). Livorno, acest orasel fara turisti, cu autobuze care nu opresc in statie daca nu vor ele, plin de biciclete, cu oameni frumosi, cu catei multi prin toate magazinele, cu o mare minunata, de care stie sa profite prea putin, un oras care iti ofera prea repede tot ce are si apoi te impinge sa pleci mai departe. Domani.

 31 august+1 septembrie, Florenţa

Unele orase sunt atat de turistice, incat nu mai ai ce sa spui despre ele. Ce sa pozezi despre ele. Ce sa scrii despre ele.

Si totusi… un catel pe un prag, magazine de lux incastrate in casele din Ponte Vecchio si inconfundabila Chanel. Coco Chanel. Tipul ciudat care tinea un restaurant de 3 mese in care gatea, servea si radea (‘Ah, nu mai am lapte, chiar vreti espresso macchiato? Bine, ma duc sa iau de la carciuma de alaturi, ca e mai mare, hihi..’) si a facut cea mai buna salata de caracatita cu cartofi pe care am mancat-o vreodata. 

Intr-un astfel de oras, trebuie sa stai intr-o casa tipic florentina dintr-o cladire veche de cateva secole, cu un lift de o persoana care se deschide cu cheia inainte sa apesi pe buton – daa, ca in hotelurile reci si moderne in care dai cu cardul cand te urci in lift, insa cu incomparabil mai mult farmec.
Sa stati la Sara cand mai treceti pe aici. La Spirito Santo. Airbnbista cu state vechi.
***
Ah, si atentie la Sindromul Stendhal, poate fi fatal! Se mai numeste si Sindromul Florenta sau hiperculturemia, dupa denumirea data de psihiatra italiana Graziella Magherini. Boala se manifesta printr-o serie de reactii psihosomatice fata de cantitatea de frumos din Florenta.

Mana intinsa care doar arata niste poze fara sa spuna o poveste, ramane cu pozele in palma.
In acest oras cam excesiv, renascentist in multe privinte dar foarte baroc in altele, astazi ofer doar atat, minimalist: un cercel, un tavan foarte plin, un tablou foarte gol, o cescuta de cafea, un peisaj, o madama in dungi, niste rochii trompe l’oeil, cateva haine goale dar indragostite, o pereche de papuci cu blana, o fantana, un dracusor, un Pinocchio, o straduta cu putin cer, pe musiu Mihail ucigandu-l pe Lucifer, un sambure de cireasa montat intr-o piata pretioasa si o luna perena printre turnuri imortele. In detalii nu sta Lucifer, ci nuanta, bucuria, surpriza, valoarea. Lucrurile mari si care se iau prea in serios devin artificiale.

Sunt zile in care cauti locuri mai putin coplesite de oameni. Locuri cu catedrale unde nu se inghesuie nimeni (Santa Croce, San Frediano) sau ocolite de-a dreptul (Ospedale degli Innocenti), muzee, stradute, locante cu mesaje haioase, artisti de asfalt si semne de circulatie cu personalitate. Mai putina arta cu polonicul, mai multa simtire, istorie, plimbare, zambet, pierdut de timp (‘a time you enjoy wasting is not wasted’). Asta pana te prinde ploaia!, ceea ce face lucrurile foarte romantice in mansarda 🙂, dar si planurile pentru evadarea de maine pe drumurile rurale ale Toscanei – cam imprevizibile.

2-4 septembrie, Monteriggioni, Sienna, San Gimignano, Volterra, Colle val d’Elsa

– Quale?, ne intreaba.
– Le due, radem, nehotarati de fiecare data, privind catre cele doua borcane de dulceata, doua curele, doua branze, doua prajituri, doua sandvisuri, doua esarfe….
Aici, daca nu e la dublu simultan, macar succesiv si tot se intampla lucrurile care sunt menite sa se intample.
Italienii cica au o vorba: ‘Non c’e due senza tre.’ P-asta n-am reusit sa o facem, insa de doua ori in San Gimignano in trei zile tot am fost, pentru inghetata lui Dondoli si expozitia Henri Cartier-Bresson. Si, de ce sa nu recunoastem, pentru stradutele sale minunate, turnurile celebre si platoul de la finalul colajului de azi.
Zice Bresson: ‘Daca, atunci cand realizam un portret, speram sa putem surprinde linistea interioara a unei ‘victime’ care si-a oferit deja consimtamantul pentru asta, ne dam seama ca este foarte dificil sa-i bagam un aparat de fotografiat intre piele si camasa. Cand vine vorba insa de un portret in creion, desenatorul este cel care trebuie sa dea dovada de liniste interioara.’
Dincolo de ambivalenta alegerii intre lucrurile bune si frumoase oferite de Toscana in vara-toamna asta, multe alte oscilatii au fost: intre orasul nou si cel vechi (intre ziduri sau in afara lor), intre a-i place pe italieni si a-i considera nesuferiti pentru micile ciupeli, intre a ramane mai mult in Volterra sa vedem turnirul medieval al steagurilor in mare pregatire in oras si a porni mai departe si, de ce nu, finalmente, intre a mai sta pe-aici si a veni acasa 🙂. Dar tot timpul am stat la o panda frumoasa si fructuoasa sa surprindem alteritatea sau, mai degraba, sa o lasam pe ea sa ne surprinda. In cuvintele lui Bresson, astazi: ‘Am mers toata ziua sa prind momente rupte din viata ca-ntr-un flagrant delict.’

5 septembrie, Florenţa

Ultimul capitol, caci Toscana nu se putea incheia fara stilul pur si inconfundabil al modei italiene: in 1919, la putin peste 20 de ani, copilul-minune al pantofariei italiene se imbarca in calatoria vietii lui si pleaca in America. Intreaga expozitie dedicata lui este construita ca o minunata calatorie pe vapor, cu pantofi din 1927 pe care i-as purta si maine, cu camere muzicale in care am putut sa dansez…si chiar cu o toaleta fabuloasa!:). Caci Florenta nu este numai despre falduri de marmura, tablouri cu rame grele, aurii, baroce, despre Firenze Card, cozi si grupuri care se tin dupa ghizi cu umbreluta.

Aici, filmul de la muzeul Ferragamo din camera muzicală:

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: