Menage a trois: marketing, psihoterapie, literatura


In clasa a 6-a, am luat nota 10 pentru un ierbar. Ierbar!, deși nu conținea fir de iarbă, ci doar o colecție nesfarșită de contururi și codițe verzi, de foi de frunze si pedunculi și nervuri.
Le-am adunat de pe te-miri-unde: din parcul din spatele blocului, de pe aleea unde, şcolărește, ne feream să trecem printre ‘cracii babei’ de teamă să nu luăm notă proastă, un nevinovat stâlp de lumină care venea la pachet cu un suport suplimentar ca să-l ancoreze in trotuar. Alte frunze le-am adunat de prin munţi unde tatăl meu, geolog pasionat, îşi ducea studenţii (şi copila) în practică; la rang de ‘frunză’ s-a ridicat atunci şi o crenguţă de ienupăr, singura dovadă pe care o puteam aşeza în ierbar (să-i spun ‘frunzar’?) a faptul că, pe coclaurii unde ajungeam eu, nu mai creşteau copaci.
Ah, cât de bine îmi amintesc cum una dintre frunze mi s-a lipit de palmă atunci când am alunecat şi am căzut! Cât de ruşine mi-a fost de studenţii tatei mie, copila de şcoală generală care încerca să ţină pasul cu viitorii alpinişti! Am strecurat cu grijă frunza în buzunarul hanoracului, mi-am şters lacrima care urma să mă ruşineze total şi am mers mai departe.
Singurul fir de iarbă din ierbar l-am adunat evlavios aproape de lângă lacul Bucura, unde tata mă călea invitându-mă să fac baie în lacul glaciar la 5 grade. Am trecut proba; și eu, și firul meu răsucit în jurul inelarului ca un talisman norocos.
Am adunat frunze de pe drumul de la şcoală către casă, pe care-l lungeam cum ştiam eu mai bine ca să nu spun de vreo notă proastă, din tabăra în care am învăţat să dansez cu un băiat, din curtea întreprinderii unde lucra mama, mândră nevoie-mare că stăteam la birou şi făceam tabele la planşetă.
Cea mai frumoasă frunză am salvat-o din nisip. Plaja din Mamaia in 1986 însemna și somnul lenevos de după-amiază în nisipul amestecat cu iarbă și frunze, la marginea plajei, sub copaci. Însemna visul întrerupt de cântecul valurilor, gâza de pe picior, respirația părinţilor aţipiţi și cartea deschisă pe genunchi.
Ierbarul acela a fost cea mai palpabilă dovadă a unei veri fără seamăn. Dar probabil că orice an, documentat frunzistic, ar părea la fel.
La sfârșitul toamnei, l-am redeschis; era un pumn de sfărâmături galben-ruginii pentru care și nota 2 ar fi fost prea mult. Nu făcea decât mizerie și mama mi-a spus să-l arunc la coș.
Acum, oameni ‘ierbăresc’ magneţei de frigider, fotografii şi căni inscripţionate de peste tot unde se duc. Nu le dă nimeni notă pe ele, şi totuşi le adună frenetic. Deşi nu sunt iniţial verzi, ele tot ruginesc până în toamnă.

tang_chiew_lin-pudique-mode-classe_2193001

Oamenii mereu se îmbracă în frunze verzi atunci când intră-n viaţă. Speranța nu a auzit de anotimpuri, ea trăieşte într-o vară continuă. Nici o casă de modă n-ar rezista prea mult cu o singură colecție și-un singur sezon. Doar omul, învelit în amintiri ca-ntr-o mantie de frunze, rătăcește prin viață până la îngâlbenire. Se fereşte de toţi cracii babei pe care-i întâlneşte pe drum şi adună migălos semne de bună purtare cu care să ia notă maximă la lecţia finală.

(Articol apărut în LaPunkt)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: