Alina Stepan

Cu totii ne amintim porcusorul de portelan din copilarie. Specie indeaproape inrudita cu pestele de sticla de pe televizor, amandoi impartasesc iluzia ca inefabilul poate fi stapanit prin apelul la materie. O materie, de altfel, destul de fragila.

Daca pestele de sticla de pe televizor incapsula, intr-un mod magic, unitatea indestructibila a familiei traditionale, porcusorul de portelan intruchipa un pamant al fagaduintei la care puteai avea acces numai distrugandu-l. Sisific in felul lui, intruchipand magistral tehnica pasilor marunti (si pierduti?), porcusorul aduna, sinuos, monezi mari si mici, resturi de la paine, suc, salam, lapte, si alte mici corvezi casnice pe care, copii, le duceam la indeplinire carcotind usor, pentru promisiunea ‘restului’ pe care ni se permitea sa il pastram.

Parintii nu aveau incredere in noi. Fabricantii de pusculite nu aveau incredere in noi. Nimeni nu credea in puterea copilului care eram de a-si amana gratificatia. De aceea, portelanul grosolan ne tine micile economii la adapost de poftele de moment: bomboane Cip, suc Brifcor, guma Turbo si-alte asemenea.

Oare pusculitarii auzisera de experimentul lui Goleman, de testul prajiturii, de faptul ca abilitatea de a-ti amana rasplata duce la cresteri nebanuite ale satisfactiei, intotdeauna Mult Dupa? Probabil ca da.

Dupa 20 de ani. Nu, nu de Dumas, ci de economia de piata.

Lucrurile s-au schimbat dramatic. Un imens swap s-a-ntamplat. Daca inainte intai economiseai (pusculita, carnete CEC, ce vreti voi) apoi cheltuiai, acum e invers. Publicitatea iti flutura mii de tentatii prin fata ochilor, iar magazinele iti dau, in speranta ca ai sa fii suficient de disciplinat incat sa platesti cativa ani pentru pofta de moment. Comerciantii, desigur, se bazeaza pe banci si pe faptul ca acestea, ca si parintii nostri si fabricantii de pusculite in trecut, nu te cred.

Ei bine, tzeapa. Cei care iti dau masina de spalat doar cu buletinul te cred. Bancile care iti dau credit te cred. Nu e doar o aliteratie aici. Cuvintele astea doua chiar sunt inrudite: ‘„Credit” vine din latinescul „credere”, „a crede”, deoarece creditul reprezinta convingerea ca banii pe care ii imprumuti vor fi intr-o buna zi returnati, o convingere care are nevoie de notiunea de viitor pentru a functiona.’ (Robert Rowland Smith).

Bancile comit, asadar, doua erori capitale. In primul rand, ele presupun ca pasiunea si nerabdarea care ti-au animat dorinta de a detine un obiect Acum va fi suficient de puternica pentru a-ti alimenta disciplina de a returna (cu dobanda grasa) favorul pe care banca ti l-a facut, si anume de a-ti implini pofta pe loc, de a accede instant la obiectul dorintei tale.

In al doilea rand, proiectia prezentului in viitor pleaca de la premisa, de cele mai multe ori falsa, ca evolutia in timp inseamna progres, ca situatia financiara a omului va ramane cel putin stabila, daca nu chiar se va imbunatati considerabil.

Experimentul lui Goleman a aratat ca doar o mica parte din copii au reusit sa reziste tentatiei de a manca prajitura si ca acei copii, testati peste ani au dovedit ca se afla intr-o situatie sociala si economica mult mai buna comparativ cu copiii care au mancat prajitura pe loc.

De aceea creditul e mai tentant decat depozitul, insa tot de aceea previziunea optimista a bancilor in ce priveste viitorul creditatilor nu prea sta in picioare. Tot asa cum am ucis, dispretuitor, pestele kitschos de pe televizor, am declarat, superior, moarte pusculitelor. Traiasca credinta in viitorul nostru luminos, al hedonistilor care ne napustim asupra prajiturii. ‘A moment on your lips, a lifetime on your hips’. Valabil pentru prajituri si la fel de adevarat pentru credite. Crediteaza si nu cerceta.